Adesea

Jump to navigation Jump to search
Adesea
de Nicolae Iorga


„Adesea 'n nopțile de vară,
Când vântul parcă te desmiardă
Și când a lunii albă pară
Pe geamuri vine să se piardă;

Când nu-i un glas în lumea'ntreagă
Decât o frunză ce se pleacă,
Ori un liliac cu-aripa bleagă
Ce prin frunziș vine să treacă,

Ți se trezește-o amintire,
Un chip uitat de multă vreme,
Ce blând și trist ca prin șoptire
În lumea-i cată să te cheme.

Un glas ce l-ai iubit odată
Pare că-ți spune la ureche
O vorbă de demult uitată
Și care-ți pare-așa de veche …

Te'ntorci atunci cu ani'n urmă,
Te faci iar om din alte dăți,
Timpul trecut întreg se curmă
Și cum erai atunci, te-arăți.

În orice stea, ce trece-a lene,
Vezi ochi ce'n lacrimi i-ai lăsat,
Vântul ce tremură'n poiene
Îți pare glasul cel uitat.

Și când, trezit, îți vii în minte,
Te miri obrajii cum sunt uzi
Și cum în jurul tău cuvinte
De dor, ca'n vis, le mai auzi.”