Acuarelă (Pillat)

 

Nu cuvintele purtate ca arginții
Vânturați din mâna-n mâna pe tejghele
Ar putea să mi te cheme-n ochii minții,
Rău muntean, cu limpezimi de acuarele.

Cum să dau eu slove negre și tocite,
Jocul fraged: numai apă, numai soare,
Și frunzișul: spumă verde pe răchite,
Și lumina: aur sprinten sub picioare;

Naltul cer primăvăratic care mâna
Sus la munte, pe ulmet și pe ariniști,
Norii albi și le adapă turmă până
Vine seară cu-ale umbrelor neliniști;

Ridicându-se în noapte: vajnic taur,
Dealul care paște cer de stânjenei;
Și zvâcnindu-și bobul mic spre cloșca de-aur,
Stelele zvârlite-n zare pumn de mei;

Casele cu prispă scundă, stand pe labe,
Șuri zăvozi legați de drumurile-funii;
Toate morile-n genunchi, că niște babe
Ce albesc pe prundul gârlei pânză luni...

Cât aș vrea să uit de tot abecedarul.
Din tăceri să pot urzi păienjenișuri,
Să prind stele licărind pe-ntreg hotarul
Apelor încremenite-n luminișuri.

Și, în zori, în vorba-mi nouă să pătrunză:
Ceru-n aripi care cânta arăturii,
Glasul apei, tactul morii, vântu-n frunză,
Cucul, ritmic, că și inima pădurii.