Acorduri sfărîmate

 

I.

Ca marea de-năsprită îmi este întristarea;
Nemăsurate-adâncuri conține tot ca marea
Și n-a pătruns vreo dată un ochi în fundul lor!
Abia, printre furtună, din bolta de nori plină
Le-a luminat un fulger c-o palida lumina...
Dar fulgerul a, fost trecător!

Corabia Speranței de pânze încărcată
Prin apele acele n-a tras cu brazda-i lată
Un drum să strălucească la soare luminat!
Iluzii mincinoase veneau ca să mă-nșele;
Credeam c-o să sosească, dar rămâneam cu ele
Spre alte locuri s-a strecurat!

II.

Izbită-n veci de soarte, bătută de furtună,
O stâncă,-n voia mării se sparge și răsună:
Ecoul, lung vibrează de-o plângere adâncă!
Ah! Inima mea este-o stâncă-n vijelie
Pe care o-mpresoară a traiului urgie
Și plâng pe sfărâmata stâncă!

De vârful care încă se ține în picioare
M-agăț ca înecatul cu brațe-ncleștătoare
Iar ochii, înc-o dată mi-arunc la orizon
Să văd de nu s-arată vreo pânză rătăcită
Și-n van a mea privire, adesea nălucită
Aleargă pe valul monoton!

1879, București.