Aceste mâini
| ←Cheile poemului | Aceste mâini de Ilarie Voronca Șase poeme |
| lui Zaharia Stancu |
Aceste mâini aceste pupile stinse-n noapte
Ca focul dulce-al bărcii cu pânze în crepuscul
Și auzul în cenușe ca flautul în țăndări
Nu se va mai înfiora la atingerea glasului și a amplelor zvonuri
Mările deshămate din frânele furtunii
Și renii în odihnă sub boreale arme
Privirile întrerupte aceste pontlevisuri
Te-apleci spre vioara mută ca spre un gât de femeie,
Dar dintr-o dată părul aprins în buruieni
Incendiază un țipăt în piepturile uscate
Și ziua vâlvătaie pe șesurile vaste
Va face să auzi din nou cum se topesc în trosnet luminile prinse-n ghețuri,
Vei apărea pe drumul strălucind de-o goană hivernată
Cu vânturile înfiorate ca finele boturi ale haitei
Cu noaptea ascunsă-n geantă ca un vânat nepermis
Cu zdrențele zăpezii pe lamele de pumnale.
Chemare vindecată pe rana aurorei
Stea urma unui deget pe cupa de răceală
Și numele în voce ca ancora la proră
Flacăra prelungită în luminoasa faptă.
Din plantele țâșnite prin terestra dantură
Fluvii îmbrobodite în liniile glaciale
Cu păpădii ca arbori plesnind în zarea scurtă
Și pasul tău covorul memoriei să-l calce
Dar dacă râcâi țărâna vei găsi lângă țelină
Un craniu albit de zăpada mult mai pură a putrefacției
La ce bun să spinteci pântecul memoriei
Să o faci să sângereze ca un vițel pentru împăcarea finală
La ce bun să recunoști în torentul de cuvinte
Plantele fabuloase și turmele sublime
Să spui: aceștia-s urșii, aceștia sunt hulubii
Aceasta-i șoapta de iubire care ne-a învăluit în după-amiaza unui strugure.
De ce-n lăptoase dealuri colierele de lacrimi
Purtate de femeie de la-nceputul lumii?
Țâșniți țipete de șacal din țâțele de tenebre,
Și voi călugări: ștergeți de pe sfeșnicul capului meu picăturile de seu ale vieții
La ce bun să dai un nume culorilor slăbite
Ploilor deschise ca niște uși ale cuștilor
Prin care se vor libera fazanii și picherele dresate
Și plămânii vor învăța să respire o atmosferă astrală.
Vierme ca o răsplată pitit în miezul castanei
La ce bune arpegiile în brazii împodobiți cu cascade
Amintește-ți: e somnul etern crescând în tine
Pasăre care se mărește apropiindu-se de oglinda fragilă a vederii.
Vocile încărcate ca niște fructe exotice pe corăbii
Și iarna un perete cu suliți transparente
Cu copacii goliți de frunze cum de monede o pușculiță
De unde vine până la gura mea această vocală limpede
De unde ca o piatră alunecată-n apă
În sângele meu face cercuri numele tău scump
Miracol care-oprește convoiul de cadavre
Târându-se sub gheață ca niște rădăcini.
Și focul o pedală pe translucidul spațiu
De unde somnu-n țăndări ca o glastră a luminii
Și-auzul revenit în ureche ca un fluture în larvă
Cu-o deșteptare clară umplând buzunarele peisagiului.
E-n semne alternanța dintre surâs și noapte
Și un ecou aduce hrana frugală a tăcerii
E vântul care despletește o plecare, o revenire
Fantomele apărute la miezul de noapte al amintirii.
Vei fi redat pământului ca o cutie cu sunete,
Și cuvintele-năuntru ca niște soldați de plumb
La ce bun să numești cortegiile de fulgere
Când totul se va amesteca în descompunerea luminoasă
Și mâinile tale-oprite în drumul lor prin rouă
În inima ca-ntr-un pahar în care le vei spăla de sânge
Și aerul se arată ca o făptură nouă
La ușile iubirii în suvenirul lânced.
Mai sunt asemeni mie la limita terestră
Pândind cum ziua-și trage sabia într-o teacă
Și călătoare păsări prin bucle ca o zestre
Fluviile reîntoarse în ploaie ca la matcă.
Om, ca un zbor în spațiu, destins în remușcare
Om sau femeie-n miezul acestei solitudini
Penumbră ca un ornic bătând în fiecare
Răspuns fără contururi ca o privire fixă.
E transfuziunea nopții în insomnia rece
Trupul lovit în spasmuri de stâncile tenebre
Și alții asemeni ție au stat pe malurile tumultoase
Ca să salute apropierea-n smulgeri a bărcii de lumină.
Și alții din mesteceni au smuls suave-acorduri.
Din porumbei au scos zborul ca pe-o scrisoare
Și puținul sânge care le-a rămas pe mâini
S-a amestecat cu lucirea de podgorie în rubin a soarelui
De-aici se vede drumul trasat de migrațiune
Scheletul lăsat în vale de căutătorul de aur
De-aici omul clădește zăgazul pentru vorbe
Ca mai puternică să devină cataracta de țipete.
Și să gâfâim gonind spre primăvara din lacrimă
Cu flora care conduce lumina ca pe-o mireasă
Când vântul a răscolit pe pupitre marile cărți ale iernei
Și florile urcă din adâncimea pământului ca niște clopote scufundate.
Și să călcăm în iarba udă a cântecului
În care se sting potecile ca niște alămuri vechi
Și șoimii ondulează prin frunțile de aer
Până ce seara ca un abur iese din porii semănăturilor.
Să aruncăm pe rugul pădurii un peisagiu
Când sângele a fost vinul gâlgâit în artere
Să salutăm alături de om și de femeie
Aceste mâini, aceste pupile stinse-n noapte.