Acel gol...

 

Încă din dimineața următoare Minna începu plimbările. Căutase s-o aibe cu dânsa și pe Ioana Panțu, dar fata trebuia să fie la liceu la ora aceia. O singură zi pe săptămână avea oră începând de la nouă, dar numai cu atât nu făcea nimic. Minna regretă; parcă făcuse o gafă. Adevărul e că uitase însă Ioana nu putea ști asta, încât rămânea s-o interpreteze oricum, în cel mai rău caz o indelicatețe. Își propuse să revină cât de curând și să repare. La asta se mai adăuga și faptul că plimbările nu erau nici pe departe așa cum le visase: diminețile prea răcoroase, aleele umede și copacii, frații copaci erau de lemn, lemn mort, lemn fără suflet. Pentru asta lua câte o carte sub braț. După câteva zile schimbă ora, plecând ceva mai târziu. Era tocmai timpul când și Ioana Panțu mergea la școală. Ele nu erau prietene — Minna nu avea nici o prietenă în oraș — dar o anumită simpatie reciprocă le dădea o intimitate asemănătoare. Minna îi povestea, despre călătoriile anuale în străinătate și Ioana o asculta pe gânduri. Ea avea această impresie: că asistă la săvârșirea unui miracol, că pătrunzând în atâtea intimități face ea însăși parte comună cu ele, căci, urmărind în fiecare primăvară plecările suferise mult cu acea suferință de fată săracă nevoită prin destin să se mărginească la monotonia unei existențe fără revelații. Își amintea astfel, cu un soi de moleșitoare plăcere, acele două-trei zile de pregătire febrilă, când printre bagaje și rochii, Minna cu o față purpurie ordona, aranja sau distribuia obiectele de împachetat. Îl revedea pe Alexandru, înalt scufundat în gânduri, apărând în cadrul ferestrei ca să scruteze zarea cu ochii închiși pe jumătate, atent astfel la prevestirile timpului, sau urmărind hărnicia limpede, mișcările alungite, suple, ale Minnei. Zâmbetul de bărbat fericit, aproape de nesesizat, umpluse inima Ioanei cu o amară nefericire. O vedea pe Minna ; venea să-l sărute tocmai acolo unde zâmbetul lui aureola pliul fin al buzelor și-și dădea seama că femeia prin instinct alegea locul acela vulnerabil al fericirii bărbătești și că, în sine, un asemenea sărut depășea orice plăcere comună. Ea era poate, singura ființă care în noaptea plecării — ei totdeauna plecau noaptea — păzea trâmbița melodioasă a limuzinei negre pierzându-se peste oraș, în munți. Iar toamna când în ținut începeau ploile și cocorii trimiteau din înălțimile sumbre țipătul vânăt de bejanie, cu auzul viu până noaptea spre ora două aștepta să răsune nepăsător, victorios, claxonul acelei fericiri de neajuns. A doua zi deschizând fereastra o găsea pe Minna înfășurată în șal, mai palidă, dar la fel de vioaie, printre bagajele mai numeroase, mai încărcate de etichete străine cu rezonanțe misterioase, aruncând câteodată privirile spre munții învăluiți în burințe. Acum ea știa aproape zi cu zi cele ce se întâmplau ducând nu mai auzea trâmbița până la întoarcere. Cu mintea umplea tot acel gol imens și asta îi dădea o stare de amețeală în urma căreia se simțea, pe catedră sau în cancelarie, mai uscată, mai stearpă. Dar lucrurile aveau să se schimbe.