Acel ce tace

 

O, taci, taci!

Diferite drame

„Vorba este de argint, iar tăcerea de aur” – iată singura vorbă de aur. A ști să taci, a avea talentul de a tăcea, imai ales la momentul oportun, este darul cel mai mare.

Omul care știe să tacă este omul viitorului. Mai ales în politică, o tăcere prețuiește enorm, dovadă marele bărbat de stat Gr. Triandafir, al cărui glas nimeni nu l-a auzit vreodată, și despre care toți spun că este o somitate în toate.

Arta de a vorbi scoate oratori; arta de a tăcea scoate însă parale – oratoria cea mai plăcută.

Sînt oameni cărora nu le spui „cît să-ți dau să vorbești?”, ci „cît să-ți dau ca să taci?”. Aceia ajung departe.

Vorba cere o sumă de calități stupide, precum talent, cultură, tact, organ simpatic și altele; tăcerea însă trăiește prin ea singură: pentru ca să taci, nu ți se cere să ai nici măcar voce.

Popoarele au apreciat întotdeauna tăcerea, dovadă vorba: „dacă tăceai, filozof rămîneai”, dar n-am auzit niciodată zicîndu-se: „dacă vorbeai, filozof rămîneai”.

Omul care tace sistematic este presupus că însușește toate calitățile din lume. Toți spun despre el: e adînc, e șiret, e deștept, meditează, cugetă… și, astfel, Jack Negruzzi trece drept un om cu multă judecată, fiindcă niciodată n-a dat ocazia de a fi judecat.

S-a zis că „tăcerea este o afirmare”. Și. În adevăr, dacă vrei să te afirmi, taci.

Femeile pierd enorm din cauza maniei de a vorbi. Sînt unele care nu sînt urîte, și or mai fi avînd și alte calități, dar, Doamne, cum le taie gura săbii!

Poeții au înțeles valoarea tăcerii; de aceea, cînd vor să descrie fericirea unui moment ei spun… „totul tace”. Dacă ar tăcea și ei, fericirea ar fi completă.

Sînt convins că dacă toți oamenii ar fi muți, n-ar mai exista certuri… Măi, taci!