Accidentul Vlădicăi Ciceagov

Jump to navigation Jump to search
Accidentul Vlădicăi Ciceagov
de Nicolae Iorga


Serbarea, la Chişinău, a anexării Basarabiei. Zi de rugăciuni şi de praznice, de provocaţie şi de beţie; zi de imoralitate cinică faţă de Dumnezeu şi de imoralitate cinică faţă de oameni.

Totul e pus la cale de vrednicul ierarh basarabean, păstorul tuturor sufletelor creştine, care sunt mai toate suflete de "moldoveni". El ştie ce a spus Sfântul Pavel despre graiul popoarelor, sfânt înaintea Domnului, şi a cetit de atâtea ori Evanghelia Pogorârii Sfântului Duh asupra Apostolilor cari prin voia cea de sus capătă puterea de a vorbi pe înţelesul tuturor neamurilor. El îşi dă seamă că, dacă, pentru vechiul Israel, limbile naţionale erau blăstămul trufiei de la turnul Vavilonului, pentru Hristos Mântuitorul ele sunt îndeplinirea unei porunci din ceruri.

Dar Serafim Ciceagov e un muscal, un nobil muscal, un fost ofiţer rus. El e din vechiul Israel, frământat din ură, apăsare şi intoleranţă. Dumnezeul lui e cazon şi nu ştie decât ruseşte; poliţia şi jandarmeria lui de vlădici şi preoţi n-are altă menire decât de a tunde căzăceşte naţiile şi a le îmbrăca în mondirul împărătesc.

Azi a biruit iarăşi. A făcut să se decreteze oficial sărbătoarea urii, a ameninţării, a batjocurii. Şi el ţine să fie acolo în clipele când se va proclama, în auzul miilor de robi doriţi de o pâne şi un păhar de rachiu, gloria armelor ţarului care i-au câştigat o brazdă de pământ de la nişte bieţi creştini cari nu s-au luptat, ca la 1812, ori ca la 1878, s-au luptat cu duşmanii ţarului.

Şi iată-l cetind cuvintele binecuvântării care cuprinde un blăstăm. Pare că întinereşte. E ostaşul ce a fost: aurul nu e al odăjdiilor de arhiereu, ci al uniformei luptătorului; cârja-i luceşte înaintea ochilor ca o baionetă; din căţuia de argint fumegă sânge, şi mirosul de tămâie se preface în greul miros de după luptă: praf de puşcă, sudoare, moarte. Şi vlădica Serafim, cu numele îngeresc, se bucură.

Ziarele au spus că atunci a căzut. Desigur, de căldură... Era în mai şi o zi cu soare. Dar, când am cetit noi aici, în cugetele fiecăruia auzit-am un glas care spunea că nu este încă un Dumnezeu pentru nedreptate şi că Dumnezeul cel drept răspinge şi doboară pe acei cari cutează să ridice către dânsul prinosul crimelor vechi ca şi al crimelor nouă.

1912 (Neamul românesc, anul al VIII-lea, nr. 64.)