A treia scrisoare trimisă din Italia amicului m'nealui Tarascon

 

La San Marco-n turn fix zece
Și jumate sună ora.
Luai o damă spre-a petrece;
O chema madam Siniora.

Barcagiul, care mână
Pe lagune-a noastră barcă,
Ține-un ostroment în mână,
Ce leit o cobză-i par-că.

Dama, pe talienește,
Nu-ș ce-i zice. El se-nclină.
Pricep doar că se vorbește
Despre-o Mandă și o Lună.

Rude trebuie să-i fie,
Poate tanti, poate sora,
Ce-o bat noaptea de-ntârzie
Pe biata madam Siniora.

Lunecând ca-n zbor pe unde,
Dăm d-o casă mare-n vale.
— Ce-i? întreb. Mi să răspunde:
— Eil palazzo dogale.

Mă crucesc și-n gând zic: — Basta!
No che tare-i minunate!
Ce chiabură-i țara asta:
Și dogarii au palate!

Iar la noi meseriașu
E-un pârlit ce-mpușcă francu
Ca să-și bea și el mișmașu
Cu-alde șefu lor nea Iancu!

... Barcagiu-ncepe-un cântec.
Lângă damă trec în grabă
Și-o ciupesc încet de pântec.
Ea-mi dă una peste labă,

— Mio caro bello! 'mi zice
Adică vrea să-nțeleagă:
Haide cară-te d-aice,
Mi-ai belit obrazu, dragă!

La ăst-fel da aproponturi,
Strig turbat: — Ba tu te cară!
Și-i trântesc vr-o două ghionturi
Și o vorbă de măscară.

Talianca ofensată,
Începu să miorlăiască;
Barcagiu, c-o lopată,
Cât p-aci să mă pleznească.

— Oliooo! ăsta-i anarfistu!
Zic, și-mi bag deștele-n gură
Momental, și chem vardistu
Trăgând o fluierătură.

Văzând că devine lată
Și că sosește gagiu,
Săr pe mal... Dama plouată
Dispăru cu barcagiu.

Răsuflai de ușurare
Când îmi zării iar oțelu;
Dar... cătând p-în buzunare...
Nu-mi mai zării portofelu!

Pe la nenea Niță du-te,
Spune-i cazu cum devine
Și roagă-l să mă-mprumute
Cu cinci poli, că-mi face-un bine.

Nu-i icspidiea p-în poștă,
Că-l aduce-ncet vagonu;
Ci — chiar dacă mai mult costă
Trimete-i cu tilifonu,

pr. conf. Cyrano