A patra Parcă

Jump to navigation Jump to search
A patra Parcă
de Dimitrie Anghel


Harnice, posomorite și sinistre torc cele trei surori la lumina lividă a opaițului ce le luminează. Severă ține una în mîna-i vestejită furca fatală, cu lîna albă și neagră din care scapătă un fir de întuneric și altul de lumină ; cu luare-aminte învîrtește cealaltă fusul neastîmpărat pe care vine să se cercuiască firul; implacabilă și nerăbdătoare așteaptă ce-a de-a treia cu ascuțita-i foarfecă gata să întrerupă deșirul.

O vorbă nu-și spun, căci ce-ar putea sa-și spună ? Un zîmbet nu schimbă, căci gurile lor nu-s făcute să zîmbească ; o înduioșare nu trece în ochii lor, căci ele n-au vreme să se înduioșeze. În albul lor veștmînt, pe care joacă lumina albastrului opaiț ca pe niște giulgiuri, cele ce n-au cunoscut divinul farmec al tinereții, nici bucuria ce-o resimte frumusețea în fața oglinzii, nici reveriile dulci ce le dă amorul, torc înainte nesfîrșita lînă ce-o scapătă caierul înfrățind firul de lumină și firul de întuneric pe care așteaptă să-l taie recele fier al foarfecei...

Sinistră toarce trinitatea aceasta la lumina opaițului lor și nu știu că, în casa în care stau eu, au o a patra suroră, mai sinistră, mai hidoasă și mai implacabilă decît ele. Ea nu toarce, ci dormitează toată ziua în întunerec, cu perdelele lăsate, ținînd la pieptul ei uscat și pe pleoapele ei vestejite somnul, acest frate bun al morții. Cu negru e îmbrăcată odaia ei, mirți funebri are în cerdac, făclii de ceară ard lîngă icoane și jalnice tropare îngînă în tactul mătăniilor de lemn sfînt ce le deșiră toată ziua.

Din cerdacul larg al casei însă, unde sta această a patra Parcă, Tătărașul vechi își înalță colina lui plină de grădini umbroase cu pomi roditori și cu albe căsuțe care rîd voios la soare. Flori roșii luminează ici-colo fereștile și parmaclîcurile, prietenoasele zorele îmbracă stăruitoare cîte un foișor și vara ți-e mai mare dragul să privești cum amestecul acesta de alb și de verde ia cu asalt colina, voind parcă să vadă ce se petrece după creasta care mărginește cerul. Un drum alb șerpuiește însă, se ridică pieptiș, se pierde la un cot, după un pîlc de case, și se arată din nou scriindu-și vadul alb pîna la poarta "Eternității" care-și profilează turnul bisericii, înălțîndu-și crucea aurită ce adună ultimele raze ale soarelui.

Dimineața e tihnit șleaul, rari drumeți trec și, în timpul acesta, Parca stă ascunsă și ea după geamurile cu perdelele lăsate ; dar după-amiază convoiurile se urmează urcînd spre neagra poartă de unde nu se mai întoarce nimeni înapoi și atunci, ca furișată dintr-un mormînt, vecina, ținîndu-și mătăniile în mînă, iese și se așază în cerdac între mirții ei. O bucurie stranie îi luminează ochii și priveliștea aceasta a morții o înviorează parcă și îi dă o noua înfățișare de tinerețe. Cu o voluptate neînchipuită, își pleacă urechea ei bătrînă și ascultă frînturile de marș funebru scăpate din alămuri ce le aduce vîntul, ca o hienă adulmecă aerul, urmează și numără avidă prapurile, face parcă în gînd socoteala pomenilor și, cu cît convoiul e mai bogat, cu atît și bucuria ei pare mai mare.

Din ce în ce mai mic, convoiul descrește, o umbră trece pe fața ei cînd dispare după case, cu nerăbdare se ridică în vîrful picioarelor ca să-l vadă reapărînd, atentă își pleacă urechea să prindă și cele din urmă frînturi de sunete și, cînd convoiul și-a șters dunga neagră de pe drum, atunci ca în urma unei biruințe se așază din nou între mirții ei și urmează, cu închipuirea poate, scenele ce trebuie să se petreacă la marginea gropii deschise peste care cad lacrimile celor ce și-au pierdut o ființă dragă.

Sunt zile însă cînd vîntul nu aduce nici o frîntură de marș funebru și atunci, la orele obișnuite cînd trec morții, ea nu-și mai poate găsi astîmpăr. Ca o furie își clatină funebrii mirți ca și cum ar vrea să deștepte moartea din ei, neliniștită se pleacă pe marginea vechiului cerdac și cercetează drumul, doar o vedea un dric cît de sărac, cu răbdare așteaptă pînă se împînzesc umbrele și, dacă viața a fost biruitoare în ziua aceea, îmbătrînită parcă cu zeci de ani, se face mică, se imaterializează și se strecoară în casă ca o umbră, așteptînd să se facă iarăși ziuă ca să poată vedea negrele convoiuri trecînd...

Iar Cloto, Lachesis și Atropos, cele trei posomorîte și triste surori, în timpul acesta, la lumina lividă a opaițului ce le luminează, torc înainte nepăsătoare, una ținînd în mîna-i veștejită furca din care scapătă un fir de întuneric și altul de lumină, cealaltă fusul fatal pe care vine să se învîrtească firul, iar cea de-a treia implacabila foarfecă ce va tăia într-o zi și firul hidoasei lor surori, întîrziată prin cine știe ce întîmplare pe pămînt.