A murit o femeie...

 

Doamna Zapa urca scara, ca și când ar fi urmărit-o un dușman de moarte. Strângea dinții și respira greu, înfricoșată să n-o copleșească plânsul. Teama aceasta i-a iuțit pașii toată vremea, din strada Zefirului până aici, de când i-a zvârlit Burcuș vorba aceea grozavă…

Stătea la etajul al cincilea, într-o odăiță de mansardă, pe un coridor lung, îngust și jos, cu uși multe în dreapta și-n stânga, numerotate ca la hoteluri. Pereții camerelor erau subțiri și camerele toate la fel, asemenea unor cutii cu chibrituri.

Când ajunse în capul scării, doamna Zapa își mai înceteni alergarea și-și cuprinse inima cu amândouă mâinile, parc-ar fi vrut s-o smulgă din piept, să-i oprească bătăile dureroase… Trecu pe lângă ușile albe, ca printre două șire de oameni țepeni, cu priviri reci și nemiloase. Nu-și auzea pașii măcar, căci coridorul răsuna de gălăgia veselă din odăile mobilate. Primăvara se suise până-n mansarde, dezmorțind toate sufletele și semănând pretutindeni o dragoste nouă de viață, mai vie și mai puternică.

Intră în odăița ei, încuie ușa pe dinlăuntru, își rupse vălul de pe obraji și, rezemându-se de colțul mesei, izbucni deodată într-un hohot de plâns. Lacrămile îi curgeau pe toată fața, se amestecau cu pudra și sulimanul, îi picurau pe rochia gălbuie, însemnând pete umede. Pieptul i se zvârcolea și, fără să-și dea seama, buzele-i, mușcate în sforțarea de a-și stăpâni durerea, bâlbâiau într-una, cu același glas întretăiat și gâfâit:

— Mizerabilul!… Mizerabilul!… Mizerabilul!…

Nu mai simțea decât o plăcere mare că, în sfârșit, poate să plângă.

Încetul cu încetul, însă, lacrămile se opriră singure. Doamna Zapa rămase cu ochii țintă la cuierul încărcat de rochii vechi. Tresări și-și aduse aminte deodată, ca și când s-ar fi trezit dintr-un vis.

„Trebuie să mor, își zise apoi liniștită, uitându-se împrejur, parcă mirată că se găsește acasă. Acuma trebuie să mor… să mor… să mor”…

Se așeză bolborosind în fața oglinzii, își șterse lacrămile și începu să-și dreagă fața, ca să acopere urmele plânsului. Se sulemenea cu multă băgare de seamă, parcă s-ar fi gătit pentru o petrecere mare.

În fața oglinzii, privindu-se, i se părea că vede o străină. Într-un ceas a îmbătrânit cât în zece ani. Ceasul care i-a zdrobit nădejdile și fericirea. Acuma simțea foarte lămurit că viața ei s-a prăbușit ca o clădire fără temelie. Se uita în urma ei și se minuna ce grămadă tristă de amar și suferință a îndurat în treizeci și cinci de ani…

Nici chiar ea nu mai știa bine cum s-a pripășit prin țară. Era italiancă, franțuzoaică, nemțoaică, după trebuință, fiindcă vorbea deopotrivă de slab toate limbile. A fost vânzătoare în câteva prăvălii, croitoreasă câțiva ani, damă de companie un răstimp și pe urmă franțuzoaică la copii… A avut veșnic o încredere pătimașă într-o fericire care trebuie să vie, fiindcă e a ei. Când a aruncat-o întâmplarea în casa inginerului Burcuș, s-a cutremurat, simțind că acuma a sosit fericirea. Inginerul era văduv și avea două fetițe. L-a îndrăgit de cum l-a zărit… A trăit ca-n rai un an încheiat, până când a venit mama lui Burcuș și l-a pus s-o dea afară. A plecat însă din casa fericirei fără să cârtească: Burcuș îi făgăduise că o va iubi până la moarte. A așezat-o în odăița aceasta, i-a purtat de grije… Era mândră de iubirea ei și se bucura că nu va mai fi franțuzoaică niciodată. Știa toată casa că e prietena inginerului și în fiecare zi se sfătuia cu servitoarea mansardei, îi povestea despre dragul inimei ei, își slăvea fericirea…

Pe urmă, într-o bună zi, a aflat că Burcuș a dat afară și pe guvernanta care a venit să-i ia locul. Vestea aceasta i s-a înfipt în inimă ca un ghimpe otrăvit. Iar când Burcuș nu s-a mai arătat o săptămână, doamna Zapa nu s-a mai putut stăpâni. S-a dus, l-a pândit, l-a urmărit și l-a văzut intrând într-o casă mare, cu mansarde de închiriat. L-a așteptat în poartă trei ceasuri. Nevasta portarului i-a spus că Burcuș vine mereu pe-aici la o domnișoară nostimă, care se zice c-ar fi fost până mai deunăzi guvernanta fetițelor inginerului… Ieșind, Burcuș a văzut-o în poartă, a înțeles, s-a zăpăcit puțin; apoi repede de tot i-a tăiat-o:

— Ai început să-mi faci scene, ai?… Eu nu vreu scandaluri… Nul… Dacă-ți place!… Scurt!… M-am săturat… Și, la urma urmelor, de ce te cramponezi? Doar n-o să te ții de capul meu toată viața?!

Doamna Zapa a fugit ca și când i-ar fi turnat o găleată de apă rece în cap. La fiecare pas i se părea că ar călca într-o prăpastie cumplită și se mira cum nu se rostogolește într-însa… Pe străzi forfoteau mii de oameni cu fețele vesele, parcă soarele primăverii ar fi secat din lume toate suferințele.

în creierii ei era un vălmășag straniu de planuri, de crâmpeie fulgerătoare, de dorinți nelămurite, care de-abia când urcă scara spre odăița ei se potriviră într-un gând hotărât.

„Acuma se apropie sfârșitul”, și-a zis atunci, fără să îndrăznească totuși a-și închipui sfârșitul.

Hotărârea însăși a venit ca o împărtășanie și i-a cuprins deodată tot sufletul, sau ca un zid nemărginit care s-ar fi lăsat în fața ei închizându-i toate porțile lumii. În clipa aceea apoi și-a recăpătat liniștea întreagă, alinătoare și ademenitoare.

Se uită în oglindă lung, ca și când și-ar fi luat rămas bun de la sine însăși. Dresurile ascundeau acuma 20 brazdele lacrămilor. Doar bulbii ochilor mai erau aprinși puțin de văpaia plânsului.

— Repede, repede! murmură dânsa.

Deschise ușa și ieși în coridor.

— Profira! strigă doamna Zapa prelung. Profira?

Glasul ei se izbea aspru de pereții gangului, ca o chemare de ajutor, încât se spăimântă singură auzindu-l.

Dintr-o odaie de alături izbucni o voce caraghioasă, ca un ecou batjocoritor:

— Profira!

Pe urmă un hohot de râs gros, plin și mulțumit..

Doamna Zapa auzi, tresări ușor. Era glasul unui student care citea toată ziua, întrerupându-se doar când avea asemenea prilejuri de glume zgomotoase, gustate de toți chiriașii. Acuma însă doamna Zapa se înfricoșă și strigă iar, mai tare:

— Profira!

— Vin, vin! mormăi din fundul coridorului glasul servitoarei, ursuz.

Doamna Zapa o chemă în camera ei și-i zise prietenește și rugătoare:

— Aș vrea să-mi calc la repezeală toate rochiile, Profirițo dragă, că poate zilele astea am să mă mut de-aici… Fii tu bună și-mi adă fierul de călcat și niște cărbuni!… Te cinstesc, numai să-mi aduci repede, fetițo scumpă!

Servitoarea se îmblânzi puțin.

— Da’ de ce vrei să te muți, coniță?… Nu cumva te-oi fi certat cu boierul?

Doamna Zapa de-abia-și putu stăpâni o cutremurare. Răspunse însă zâmbind, fără șovăire:

— Cum să ne certăm, proasto? Se poate să te gândești la d-astea?… Nu, drăguță, nu, nici vorbă! Chiar are să vie domnul azi pe-aici, mai spre seară nițel… Vreau să-mi iau o locuință mai bună, mai liniștită. Aici prea e multă gălăgie, ziua-noaptea…

— Adevărat, că parcă-i iadul, nu altceva! făcu Profira.

— Ei, îmi aduci, fetițo, ce te rog? reluă doamna Zapa, îngrijorată mereu să nu trezească vreo bănuială.

— Fierul ți-l aduc, dar vezi că n-avem de loc cărbuni, coniță.

— Îți dau eu să-mi cumperi mai mulți, să fie din belșug!… Ce o să-mi rămâie, ți-i dăruiesc ție… Hai, du-te repede!

Îi puse bani în palmă și o împinse ușor afară. Ascultă cum se depărtează pașii în coridor și apoi răsuflă, parcă i s-ar fi luat o povară de pe inimă. Se așeză pe pat, liniștită, cu o seninătate palidă pe față.

În odaia ei tăcerea era atât de deasă, s-o tai cu cuțitul. Pe fereastra piezișă privea o pată de soare nemișcată, galbenă. Numai așteptarea plutea alene în aer, apăsătoare și năbușitoare…

— Uite, coniță, și fierul și cărbunii, zise servitoarea năvălind într-un târziu în casă. Ți-aș ajuta eu, dar mi-a venit pompierul, mânca-l-ar maica... Sărut mâna și spor mare la treabă!

Doamna Zapa rămase iar singură și tăcerea o împresură iarăși, mai aprigă, ca un vrăjmaș cutropitor.

— Trebuie, trebuie! șopti ea ridicându-se brusc îs în picioare, ca și când s-ar fi smuls din puterea unui farmec greu.

Potrivi cărbunii cu băgare de seamă în mașină, pe soba de fier, nepăsătoare, rezemată de același colț al mesei, uitându-se cu o curiozitate nerăbdătoare la focul cari sâsâia roșindu-se din ce în ce mai mult, ca și când s-ar fi rușinat de privirea ei stăruitoare.

Voința morții o stăpânea atotputernică. Se întinse în pat, își împreună mâinile pe piept, își încleștă dinții și stătu țeapănă, așteptând sfârșitul.

Studentul, alături, începu să fluiere un marș de paradă. Doamna Zapa auzi în cealaltă cameră trântindu-se ușa și se gândi că trebuie să fi venit acasă cei doi actori să-și fabrice cupletele pentru diseară. Peste câteva minute îi auzi înjurându-se, apoi, peste alte câteva minute, râzând de zbârnâiau geamurile. Ușă-n ușă cu doamna Zapa sta un cuceritor de femei ușoare; un glas vesel de femeie străpungea ușile, venind până la urechea ei… Pata de soare din fereastră se urcase acuma în pat și-i învălea picioarele…

Doamna Zapa închise ochii. Glasurile începeau să se amestece într-un gâlgâit când aspru, când moale, din care de abia mai deslușea câte-o frântură:

— … Aplauzele mele, idiotule!…

— Nu mă gâdila… mor!…

Simțea că pata de soare i s-a așezat pe față ca un zăbranic, prin care în curând nu vor mai pătrunde nici glasuri, nici dorinți… nimic… nimic…

Inginerul Burcuș urca scara alene, aranjându-și cravata la fiecare etaj, răsucindu-și mustața plictisit și îngândurat.

„E în stare să-mi facă cine știe ce scandal, își zicea dânsul supărat. Femeile astea sunt îngrozitoare!”

Se gândise și răzgândise, și se hotărâse să-i arunce ceva, dacă va fi nevoie, și s-o sfârșească boierește și prietenește.

Bătu la ușa doamnei Zapa cu un deget înmănușat, ca totdeauna. Bătu de trei ori și, neprimind niciun răspuns, se necăji. În odăile dimprejur gălăgia veselă zgâlțâia pereții.

„N-o fi acasă, murmură Burcuș mânios. Nici n-o mai fi venit poate pe-aici… Te pomenești că s-a și înhăitat cu altul. Femeile astea”…

Se duse în fund să întrebe servitoarea, să se încredințeze.

— Acasă trebuie să fie, sări Profira. Tocmai vă aștepta, conașule…

Veniră amândoi la ușa doamnei Zapa. Profira bătu cu pumnul din ce în ce mai tare. Apoi, cuprinsă de o presimțire, începu să țipe; se opinti cu umărul în ușă…

Într-un minut, coridorul se umplu de oameni. Printre glasurile mirate și speriate, al lui Burcuș se înălța cel mai nedumerit:

— Bine, dar de ce s-o fi omorât, de ce?