A 13-a elegie

Elegii stănesciene de Dorin Ștef A 13-a elegie

“Totul e atât de simplu,
atât de simplu, încât
devine de neînțeles”
(Elegia a unsprezecea)

Socotind numai prin prisma faptului că volumul 11 Elegii este alcătuit din 12 poeme (despre care însuși autorul afirmă că au o invizibilă corespondență cu cei 12 apostoli biblici), și putem vorbi despre natura inițiatică a acestor versuri. Însă, la Cina cea de taină, alături de cei 12 apostoli a participat și Iisus, Învățătorul lor, al treisprezecelea - cel inițiat în Marea Taină. A cunoaște această taină înseamnă a afla răspunsuri valide la întrebările fundamentale: de unde venim?, cine suntem? încotro ne îndreptăm? Nichita ne invită la un festin intelectual, la sfârșitul căruia cei atenți, cei treji se vor înfrupta din aceste răspunsuri.
Astfel, prima elegie definește legea creației și descrie singularitatea inițială, sfera, punctul, cifra unu.
Elegiile a doua, a treia și a patra ne descriu trei etape importante ale istoriei: zorii umanității și primele manifestări spirituale marcate de magie și politeism, apoi antichitatea cu tot alaiul său de mistere esoterice (printr-un elegant exercițiu de autoscopie), respectiv Evul Mediu – supremația grotescă a monoteismului, parcurgând distanța de la crucea martirilor la rugul Inchiziției.
Elegiile cinci, șase și șapte ne dezvăluie cine suntem, printr-un efort de investigare a opțiunilor în raport cu lumea înconjurătoare (regnurile), respectiv cu manifestările ei superioare (sacrale).
Ultimele cinci elegii alcătuiesc un ciclu compact, fiind un izbutit compendium al istoriei universului: nașterea, evoluția, moartea și ciclicitatea universului.