ADIO

 

Pocit, faimos proconsol, model de tiranie,
Cuplită fie calea pe care ai plecat,
Cu apa consacrată prin somnul de veci
Vom curăți pământul ce tu ai întinat

Schelet fantasmagoric, ființă infernală,
Geroasa, trista-ți climă ea încă n-a produs
Jiganie mai crudă, o iazmă mai fatală,
De când soarele seara să pleacă la apus.

Dator este românul a sa recunoștință
Monarhului ce țara cu tine înzestra,
Căci zelul tău sălbatic, fanateca-ți silință
De grația robiei pe robi chiar deygusta.

Căci mulți care-mprejuru-ți cerșau a ta rânjire
Vrăjmași ai libertății, ce binele nu-l vor,
Născuți erau să fie cu tine în unire,
De nu umileai, crude, și chiar basețea lor.

Tiran omiopatic, cum nu des se găsește,
Otrava prin otravă în noi ai vindicat.
O nație întreagă prin mine-ți mulțumește
Și te proclam din parte-i al țării Ipocrat.

A! Dacă vom ajunge la ținta mult visată,
De voi trăi atuncea (și-mi place să o crez),
Tu vei avea, fii sigur, o statuă bogată,
Al cării bust cu lanțuri eu am să-l decorez.

În jocul lor, copiii o vor scuipa în față;
Și când vreunui gîde vom da numele tău,
Acel om se va crede nevrednic de viață,
Pierdut din omenire, bătut de Dumnezeu.

Așa când toamna rodul s-a copt în vii, grădină,
Țăranul ce se teme de hoții zburători
Pe ramură înaltă expune la lumină
Scheletul coțofenei, cadavrul unei ciori.

Spectacolul gonește jivine răpitoare,
De lacoma lor ceată ogorul e ferit.
Țăranu-atunci profită d-a feței lui sudoare.
E veselă natura și omul mulțumit.

Adio! lung adio! și fără revedere,
Departe, mult departe te du din țara mea,
Pustiul Siberiii te-așteaptă cu plăcere,
Pământul să te-nghită și dracul să te ia.