A. D. Holban

Jump to navigation Jump to search
A. D. Holban
de Dimitrie Anghel
Publicată în Ordinea, II, 428, 17 mai 1909, p. 1.


Sunt unii oameni senini și blînzi, cari împrăștie în jurul lor o atmosferă de bunătate ce te farmecă și te cîștigă cu fiecare vorbă, cu fiecare gest al lor ; iar alții care te resping de la început și față de cari nu știu ce sîmțămînt tainic îți dă de știre să te ferești. Unul dintre aceștia din urmă este și veteranul om politic A. D. Holban, o interesantă figură a Iașului din alte vremuri.

Mi-am adus aminte de dînsul citind într-un ziar recent reflecțiile sale pline de răutate la adresa artiștilor noștri de astăzi. Îl cunosc de cînd eram copil; pot zice că m-am trezit cu el în casă, căci, cît timp a trăit tatăl meu, nelipsit a fost din casa și de la masa noastră.

În anii din urmă însă, îl pierdusem din vedere aproape cu desăvîrșire ; glasul lui parcă amuțise în larma uriașă ce o fac luptele zilelor noastre, cu alte aspirații, cu alte idealuri, cu altă pornire de muncă. Arar doar, ca un clopot dogit, îl mai auzeam cînd mă abăteam prin Iași discutînd și aruncînd diatribe vehemente comesenilor lui de la glorioasa cofetărie a lui Tufly ; arar mai citeam cîte un articol imund prin vreun ziar, în care, ca o sepia mînioasă, își arunca din cînd în cînd norul de cerneală ca să dea din nou afund pentru cine știe cîtă vreme.

Nu m-a surprins deci noua lui izbucnire, dar mi-a evocat toată copilăria mea. Îl revăd ca pe un căpcăun hămesit, cu osatura puternică, livid ca un spectru, cu fălcile enorme, cu ochii mascați veșnic de ochelarii negri, încălecați pe un nas cărnos, cu nările răsfrînte, din care țîșneau necontenit două șuvoaie de fum...

Nimic nu era destul de bun pentru el; mîncările cele mai scumpe, pateurile cele mai alese, brînzeturi, fructe dispăreau ca într-o prăpastie în gura lui enormă... Regretata pivniță a tatălui meu, garnisită cu cele mai prețioase vinuri de marcă, nu avea nici un secret pentru dînsul.

El mînca, el bea, el vorbea.

Nimănui nu-i era îngăduit să-l întrerupă, nimeni n-avea voie să emită o părere personală în fața acestui etern musafir, la care se uitau toți ca la o spaimă a vremii.

La noi în casă era o veșnică perindare de oameni politici, oameni de afaceri, samsari și paraziți. Veneau boieri scăpătați, relicvii de neam cu apucături patriarhale din vremea lui vodă Sturza, în general oameni simpli, modești, nelustruiți de cultura apusană... În mijlocul acestui bizar amestec, el trona, și nici unul din cei pe cari obiceiul, întîmplarea sau cine știe ce interes îl aducea la masa noastră nu scăpa de fulgerile lui... Toți îl temeau și-l tolerau, fără să-l poată suferi, văzînd în el un viitor "om mare".

Tatăl meu avea o adevărată slăbiciune pentru el. Într-un moment dat, chiar îi pusese la dispoziție o casă alături de a noastră, unde într-o bună zi s-a instalat cu arme și bagaje. Mi-aduc aminte de vălmășagul ciudat de lucruri ce l-am văzut în acea locuință. O neorînduială de om care parcă veșnic sta să pribegească și o lipsă de temeinicie ce contrasta cu gospodăriile așezate de pe atunci. Vrafuri enorme de cărți, foi despărechiate, teancuri de jurnale prăfuite, revărsate în toate părțile. Monitoare vechi, tratate de agricultură, rămășiți din timpul cînd era elev la școala din Grignon, toată literatura lui Paul de Kock, Gaboriau, vagi manuale de economie politică, fascicole obscure, broșuri politice, scrisori răvășite, cartoane cu desenuri și caricaturi, toate zăceau vraiște aruncate una peste alta pe birou, pe scaune, pe podele. În păreți, panoplii cu arme vechi, trombloane, vincesteruri, iatagane, pistoale de duel și alte obiecte cari fac bine în casa unui polemist...

E incontestabil că, printre această lume simplă de burgheji blajini, acest om veșnic irascibil și vehement era o figură aparte.

Pentru el se punea mînă de la mînă și se scoteau jurnale, ca Darabana, Capitala Bandei Negre, Patria, în care el putea să-și canalizeze prisosul de venin, combătînd "regimul nefast" al lui Ion Brătianu. Articolele, înainte de a fi așternute pe hîrtie, erau trîmbițate în timpul mesei cu atîta convingere aparentă, încît eu, în mintea mea de copil, văzînd pe acest căpcăun uscat, gesticulînd cu mînele lui uriașe și osoase, cu unghii fioroase de animal apocaliptic și aruncînd pe nări cele două necontenite șuvoaie de fum o dată cu torentul de invective care-i curgeau din gură, îl priveam cu răsufletul oprit, crezîndu-mă veșnic în ajunul unui cataclism.

Aceasta a ținut ani de zile. Ani de zile a știut, cu o dibăcie diabolică, să creeze și să hrănească în jurul său atmosfera asta de agitație, în care putea să ațîțe vîlvă în jurul numelui său. În întrunirile "opoziției unite" era așteptat ca să spuie cuvîntul decisiv care să răstoarne pe "sanguinarii care domneau în Capitala Bandei Negre".

Celebritatea lui creștea, și nimeni nu se îndoia că acest om va fi într-adevăr un viitor "om mare".


Și anii au trecut, s-au dus bătrînii unii după alții, bunii burgheji blajini și sinceri, s-au risipit părinții noștri, casele vechi s-au înstrăinat și multe lucruri s-au prefăcut de atunci în Iașul copilăriei mele. Turnul Goliei a scăzut, cel din poarta Tresfetitelor s-a dărîmat, păreții îndurători ai sălei de întruniri "Pastia" repercutează astăzi ecoul altor glasuri chemate să strige în deșert durerile poporului, redacțiile adăpostesc alte celebrități... și numai cel predestinat să ajungă un "mare om" durează încă, cu legenda lui... Bătrînețea i-a mai pus o leacă de carne pe oase, l-a rotunjit, i-a nins pe cap și pe barbișon, i-a mai umplut proeminența fălcilor, i-a mai îngreuiat gesturile inutile... Pe el singur l-a cruțat timpul, i-a păstrat răutatea ca un elixir și l-a osîndit să-și ducă mai departe viața zadarnică de pîn-acum, ca un Cain ce nu a avut stofă. Zadarnic mi-a înfiorat copilăria și-a amăgit o generație întreagă. Nu era nimeni după ochelarii aceia negri, nimic îndărătul vorbelor răsunătoare, nimic în această uriașă întrupare, decît un stomac și o pungă de fiere...

Astăzi, cînd arar mai dau cu ochii de acest nume, care ca un înecat tot mai caută să iasă la suprafață în vîrtejul grăbit al zilelor noastre, rîd, cum probabil ar rîde și artiștii noștri, dacă ar ști ca mine cine e moșneagul acesta care insultă.

Pentru ei am zugrăvit acest portret.