Așteptându-i

Așteptându-i de Ion Pillat

Pădurea arde-n toamnă cu flăcări vegetale —
Și plopii până-n ceruri ca facle rituale,
Și ulmii lui Virgiliu, eminescanii tei,
Cireșii — roșii focuri cu foile scântei —
De la vânjosul carpen la frageda ferigă,
Pe limba frunzei sale în fața noastră strigă
Durerea anuală și grea de-a veșteji.

Vă înțeleg eu singur, aprinse elegii,
Culori sfâșietoare ca note muzicale,
Și inima-mi se strânge pe pietruita cale
Din via de pe dealuri la casa de la cramă,
La sunetul dramatic al frunzelor de-aramă.
Aud cum suflă-n luptă, trufaș, din tibicină
Stejarii, legionarii cu coiful de rugină, —
Și fagii, albii Cimbri cu păr însângerat,
Cum nalță-n agonie peanul lor curat.
Vâjâitor vibrează un vuiet viu de coarde:
E vaietul de ducă al galbenelor hoarde,
Și frasinii, arinii, alunii și gorunii
În vânt își lasă coama să fâlfâie ca Hunii...
Iar plute cu frunzișuri argintuite par
Că-n fiecare frunză ascund un strop lunar:
Un clopoțel ce sună, slab clinchet de cleștare,
Trezindu-ne în suflet nocturna tremurare,
Melancolia vagă a nopților de vară —
Și-alăturea mesteceni subțiri se profilară,
Svelți călușari ce-n raze țesute mai revin
Cu zurgălăi de aur și în cămăși de in... —
Dar drumul brusc cotește: în ochii mei câmpia
Cu petici de arătură-și-îmbracă sărăcia —
Văd Argeșu-n zăvoaie, cu case mici Pitești.
O, deal de la Florica, acum ce drag îmi ești,
Când, fumuriu, Brumarul își lasă-n văi tămâia,
Când, scorburoși, cu foaia lor lucie ca lămâia,
Stau la răspântii nucii cu trunchiul centenar
Păzind butuci de viță și rod de chihlibar —
Când văd din deal, sub mine, albind pe sub trei plute.
Prietenoasa casa a zilelor trecute,
Cu streașina ei lată, cu plopul ce nu știe
Că, de aici, e-o pană pe-un vârf de pălărie...
Priveliște totală, pe amintiri te reazemi —
Te-ai copt încet în suflet ca miezul unei azimi,
De când privi copilul la tine-ntâia oară.

Și pas cu pas și drumul și seara se coboară....

Și iată că pe dealul copilăriei mele
Trecutul ancorează cu-albastrele-i vintrele....
În inima vrăjită-și-înfige vechiul ghimp:
Privirea mea din spațiu alunecă în timp,
Și — străbătând prin lucruri ca printr-un clar cleștar
Lărgind cu vremea toată al clipei strâmt hotar, —
Îmbracă ce atinge cu stranii prelungiri....
Și nu știu, văd cu ochii sau văd în amintiri,
M-am îmbătat cu vise sau cu semințe de mac,
Pe drumuri cunoscute de rătăcesc buimac.

Sub pasu mi, somnoroase, ca potârnichi iau zborul,
Din ierburi, zile moarte zărindu-și viitorul.
Eu stau, pândind cu teamă, zorit și nedibaci.
Ca sufletu-n ochire și un deget pe trăgaci:
Ah! una după alta se-nalță-n vânt și zboară...

Și pas cu pas și drumul și noaptea se coboară. —
În liniștea odăii tot mai visez la lampă:
Pădure, deal și vie s-au șters ca-ntr-o estampă,
Dar ochiul meu lăuntric de magică lanternă
Le dăruiește viața în forma ei eternă....
Și beată de culoarea frunzișului barbar,
Când, inimă, descoperi al versului ierbar —
Simțind doar foi uscate, te miri și te ferești...