1893

Jump to navigation Jump to search
1893
de Anton Bacalbașa


Intrăm în anul l893. Însemnătatea anului nou este de astă dată foarte mare, pentru că în același timp se împlinesc o sută de ani de la data cînd, propriu-zis, s-a făcut declarația drepturilor omului, cînd omenirea a souturat printr-o sîngeroasă revoluțiune domnia feudalismului.

Se împlinesc o sută de ani de cînd Ludovic al XVI-lea a fost judecat, osîndit și executat de Convențiume, și opera Convenționii ieste, desigur, tot atît de mare ca și opera Constituantei de la l789.

Domnia burgheză s-a inaugurat prin teroare. Iacobini, ca și girondini, toți autorii reformei, toți capii militanți ai revoluțiiunii au căzut ei înșiși victime, Danton, ca și Robespierre. Dar libertatea, egalitatea și fraternitatea au fost întronate, cu toate intrigile și cu tot sîngele vărsat. Adevărații democrați, aceia care vroiau să reformeze lumea după principiile filozofice ale lui Rousseau și Voltaire, au fost executați de Danton, aliat un moment cu Robespierre; ei au unit, prin moarte, sîngele lor cu sîngele reacționarilor care se opuneau curentului progresist.

Din toată acea mișcare, romantică și generoasă, utopistă și sentimentală în scrierile ei, au rămas învingători așa-numiții moderați, aceia care se numesc azi reacționari…


* * *

Ce au ajuns astăzi descendenții legiunii revoluționare de la l793? Ce s-au făcut frumoasele principii ale lui Jean-Jacques? Intru ce mai seamănă triumfătorii de azi cu strămoșii lor revoluționari?

A răspunde la aceasta este a face bilanțul societății burghezo-capitaliste, și pentru această analiză ne-ar trebui volume enorme.

La l789—l793, poporul muncitor s-a luptat, alături cu burghezimea, pentru dărâmarea feudalismului; dar din toată această luptă n-a ieșit decît triumful burghezimii, care și-a întărit puterea ei de clasă, iar muncitorii au schimbat doar forma de serv în aceea de salariat. în locul stăpânirii de drept a feudalului, muncitorul are astăzi să îndure stăpînirea de fapt a patronului; în loc de lanțul politic, e lanțul economic; în loc de stăpînirea prin drept, e stăpînirea prin ban.

Clasa burgheză, stăpînă, cuceritoare peste lumea întreagă. Își bate joc azi de aliațu-i de la l789—93, și puterea ei bănească crește în raport direct ou mizeria clasei apăsate.

Fabricile mari au ruinat și au desființat pe micii producători, producțiunea de obiecte trebuitoare s-a transformat în producțiune de mărfuri, dominația prin puterea capitalului se întinde din ce în ce mai tare, crizele de supraproducție ruinează cu sutimile de mii pe muncitori, capitalismul este teroarea muncii îngenuncheate.

Și cînd această clasă trădată, batjocorită, umilită, ridică glasul ca să strige nedreptatea ce o apasă, atunci burghezimea, care s-a întărit ou un arsenal întreg de legi și de organizații, scoate înaintea celor nemulțumiți poliție, judecători, armată… Căci nici un tiran nu este mai fără scrupul decît conspiratorul ajuns reacționar!

Burghezimea asta, care a ajuns clasă stăpînitoare prin revoluție, prin conspirație și prin eșafod, nu iartă azi celor învinși nici dreptul de a se plînge, nici dreptul sfînt de grevă, nici dreptul de a blestema lanțul care-i sugrumă.

Ea are învățați subvenționați din fonduri necurate. Învățați a căror însărcinare este de a spune progresiștilor de azi: „Sînteți visători, sînteți iluzioniști, nu cunoașteți mersul istoric al omenirii; după o revoluție trebuie să urmeze o tiranie, laisse fatre…”

Iar cînd se dovedește că acești învățați sînt divorțați de cinste, și uneori chiar de carte… atunci armata nu are de scop numai apărarea de pericole externe, dar și restabilirea ordinii interne.

Iată unde au ajuns copiii baricadelor și ai eșafodului… Au început ca revoluționarii de stradă și o sfîrșesc ca criminalii din umbră!


* * *

Cu toate astea! Ca animalul care moare pentru că grămădește prea mult seu la ficați, burghezimea se îneacă în propria-i grăsime. Concentrînd capitalurile în tot mai puține mîini, armata proletară crește din zi în zi. Micii producători, reacționari fatali, trec în fabrici sau măresc armata de rezervă a proletariatului, munca se organizează de către înșiși exploatatorii ei. Contradicțiile dezvoltate de organizația burgheză se arată așa de pronunțate, contrastul dintre lux și mizerie e așa de viu, pe de altă parte aproprierea individuală rimează așa de rău cu producerea colectivă. Încît din aceste contradicții societatea burgheză pregătește ea însăși izbucnirea societății viitoare.

De la l789—93 n-au treout decît vreo 60 de ani, și muncitorii au înțeles unde-i răul și care-i leacul. Internaționala a fost semnul cel mai caracteristic al acestei perfecte înțelegeri. Și dacă ea a fost înfrîntă o clipă, dacă războiul de la l870—71 i-a dat o lovitură ne-așteptată, dacă după Comună a urmat teroarea, nu-i mai puțin adevărat că Internaționala trăiește azi, mai viguroasă decît la l868, precum o arată congresele socialiste internaționale de la Paris și Bruxelles, din l889 și l89l.

După o sută de ani de la l793, cum se prezintă astăzi aliații de atunci, burghezimea și muncitorii?

Un veac de domnie a fost de ajuns ca să descompuie această clasă, a cărei lozincă a fost dată de unul dintre ei: „Îmbogățiți-vă!”

Lăsînd deoparte fatalitatea pieirii acestei clase din punctul de vedere al mersului istoric, concluzie la care ne duce materialismul economic, ce vedem?

Pretutindeni burghezimea e reacționară, și pretutindeni corupția a cuprins-o pînă într-atîta. Încît scăparea de dînsa se impune ca o onoare pentru omenire și ca o dezinfectare a atmosferei sociale.

În Franța, burghezimea e înglodată în necurățenia afacerii Panama într-un chip atît de scandalos, că nimeni nu o mai poate scăpa, nici chiar solidaritatea de clasă. Miniștri, deputați, bancheri, elita societății burgheze trece acum în judecata tribunalelor. Învinovățită de furtun ordinare.

În Germania, afacerea fondurilor guelfe caută să acopere strălucirea afacerii Panama. Iar marele conrupător, gazda și căpitanul hoților, este după arătările lui Vorwartz însuși guvernul. Însuși reprezentantul burgheziei semifeudale!

Pretutindeni se fură nu numai legal, nu numai după teoriile marilor economiști ortodocși, ci și după codul perfectului potlogar!

Și alături cu această descompunere, alături cu stîrvul acesta care trebuie scos din casă, partidul socialist al muncitorilor crește. Își însutește vigoarea, se organizează și se pregătește pentru lupta definitivă.

Din sîngele vărsat la Fourmise iese candidatura lui Lafargue, iar din moartea legilor lui Bismarck – 40 de deputați social-democrați!

Și așa pretutindeni: grevele din Anglia iau proporții uriașe. În Italia propaganda la țară se întinde. În Belgia votul universal face pași uriași și se impune prin amenințarea unei greve universale… acestea toate sînt semnele vremii. Nu va trece mult, și toxinul va suna ceasul îngropării solemne, va suna pentru acest uriaș al hoției legale și extralegale care se cheamă capitalismul. […]

Cînd faci bilanțul stării actuale, e cu neputință să nu crezi în cuvintele lui Engels, care a zis că sfîrșitul veacului acestuia va fi începutul erei socialiste…


* * *

Dar România?

Mai mult ca oriunde, la noi bate un vînt reacționar la cîrma statului și, fără exagerare, mai mult ca oriunde putem fi veseli de.succesele mișcării social-demooratice.

Guvernul de astăzi este reprezentantul cel mai autorizat al trecutului de rușine și de doliu al țării. Nu-i vorbă, la noi guvernele au avut acest mare talent de a nu se fi deosebit prea mult unele de altele; dar, oricum, tendințele reacționare ale actualului guvern sînt aproape să egaleze ultimii ani ai regimului Ion Brătianu…

În atîtea și atîtea administrații se fură, sătenii sînt uciși la Dorohoi, iar guvernul făurește întrema proiecte de legi reacționare și aruncă banii țării în punga unei păcătoase monarhii…

Întrucît privește progresul ideilor noastre, el este enorm.

Începută de abia de cîțiva ani – căci vremile de socialism studențesc nu prea contează – mișcarea între muncitori prinde din ce în ce mai mult. Astăzi avem două ziare și o revistă, 6 cluburi organizate, un deputat și mii de simpatii răzlețe, cărora nu le lipsește decît un avînt neașteptat care să le organizeze.

Azi, cînd sîntem în ajunul primului congres socialist din România, ne place să sperăm că acest avînt va lua proporțiile necesare la toți prietenii noștri și că în special cei desemnați sub numirea de pătura cultă vor veni să dea lin sprijin mai eficace muncitorilor, care nu așteaptă decît atîta spre a-și întări organizația lor disciplinară social-democratică.

În momentul de față social-democrația română e într-o perioadă de dezvoltare fericită; nu putem dar face o urare mai sinceră tuturora, decît aceea de a-i vedea îndoindu-și energia, mărindu-și silințele spre a face ca _ această dezvoltare să progreseze.

În curînd istoria omenirii va trece la o pagină nouă, și nu cunosc o mai mare fericire, un vis mai strălucitor, o mai sfîntă năzuință decît aceea de a fi contribuit la scrierea acelei pagini.