11. Prima noapte în pădure
| ←10. Lir și Tibișir își aleg locuința într-o pădure | Lir și Tibișir de Nicolae Batzaria |
12. Un pădurar care le strică planurile→ |
| Editura Adevărul, București, 1933. |
11. PRIMA NOAPTE ÎN PĂDURE
Lir și Tibișir sau întors deci la peștera lor din expediția făcută in pădure, pentru a găsi „bunătăți” de mâncat cu câteva fragi verzi și cu mâinile și buzunarele pline de ciuperci, despre care Lir spusese că sunt toate bune și gustoase, nici una din ele nefiind otrăvitoare.
Să mai spunem că, pe când umblau prin pădure, văzură un iepure răsărind dintr-un tufiș și fugind speriat la vederea celor doi copii.
„Ai noroc, zise Lir, vorbind, chipurile, iepurelui, să mai trăiești o zi, două, până ce pregătim arcurile și săgețile”. Același „noroc” zise că are și o veveriță care, cățărată în vârful unui brad, își spăla botul cu labele de dinainte și privea nedumerită la nouii Robinson Crusoe.
Dacă ar fi avut gata arcurile și săgețile, despre care Lir își închipuia că sunt foarte lesne de făcut, jale și prăpăd ar fi fost printre vietățile din pădure! Așa credea Lir, care, cu închipuirea, schimba și fața pământului.
Însă, deocamdată, se întorceau la peșteră cu câteva fragi verzi și cu o mulțime de ciuperci. Ajunși la peșteră, puseră jos pe niște frunze și fragi și ciuperci, apoi Lir zise lui Tibișir: „Acum să facem foc, ca să frigem ciupercile. De aceea, haidem să găsim două bucăți de lemn uscat, să le frecăm tare și bine unul de altul, până ce se vor aprinde”.
Porniră, așa dar, în căutarea de astfel de bucăți de lemn. În sfârșit, au găsit două despre care crezură că sunt destul de uscate.
Întorși din nou la peșteră, Lir, care se credea mai meșter, începu să frece un băț de celălalt, apăsând cât mai tare și opintin-du-se cât putea mai mult. A frecat așa ca un sfert de oră.
Rezultatul? Se aprinsese și nădușise el însuși, de se făcuse tot o apă. E drept că și cele două bețe se încălziseră de atâta frecare. Însă, de aci și până să se aprindă și să scoată flăcări sau măcar scântei, era departe, era foarte departe.
Lir înădușise, obosise și se înfuriase de ciudă că nu izbutește. Dete deci lui Tibișir cele două bețe de lemn, vorbindu-i cu asprime: „Ian mai freacă și mai muncește și tu! Ce tot căști gura la mine și te uiți ca un trântor?”
Tibișir, răspunzând doar printr-o încruntare de sprâncene la cuvintele de ocară ale fratelui său Lir, luă cele două bețe de lemn și începu să frece și el cu toată puterea. Freca bietul băiat, până când obosi și se făcu și el o baltă de apă. Însă, nici pomeneală ca bețele să ia foc ori să răsară din ele o scânteie cât de mică.
„Dă-le încoa! îi zise Lir, smucinclu-i-le din mână și adăugând: Tot eu trebuie să fac totul. Fără mine, tu te-ai fi prăpădit de mult”.
Se puse, așa dar, să frece bețele de lemn cu o putere și cu o iuțeală și mai mare, de cum le frecase întâia oară. Sudoarea îi curgea în șiroaie, iar la față se făcuse roșu ca racul fiert. Însă, vai! Bețele de lemn, încăpățînate, îi făceau în ciudă. Nu vroiau să se aprindă și pace!
„Nu sunt bune bețele acestea! zise Lir supărat. Trebuie să găsim altele!” Și le asvârli cât colo. Merse singur prin pădure și se întoarse cu alte două bețe, despre care credea că sunt mai bune și mai uscate. Dar nici acestor bețe, oricât de mult le-au frecat și Lir și Tibișir, nu le-a plăcut să se aprindă.
Singurul câștig din toată această muncă și trudă zadarnică a fost că, din pricina gimnasticei fără voe ce făcuseră, pe Lir și pe Tibișir îi apucă o foame de speriat. Inghițiră repede cele vreo zece fragi verzi. Din cauză că erau acre, gura celor doi copii li se strânse ca o pungă, dar foamea nu li se potoli câtuși de puțin. Iar pentru „masa” lor de seară n-aveau alt ceva decât grămada de ciuperci crude.
„Hai să căutăm, poate, mai găsim ceva mure”, zise Lir. Însă ce mure ar fi putut găsi la ora aceea? În pădure se făcea întuneric beznă, că nu se vedea la doi pași. Fiecare arbore părea o stafie ori un uriaș, care cască o gură mare, gata să te înghită. Se mai auzea sgomot și vuet, uneori încet și înăbușit, alte ori însă ca niște urlete adevărate, care făceau să te treacă toți fiorii...
„Mi-e fri..frică!” zise Tibișir, tremurând din tot corpul. Și Lir o sfeclise. Nici lui nu-i era mai la îndemân?. in singurătatea și în întunerecul pădurii, unde se auzeau vuete și urlete. Vrând însă să facă pe curajosul, se răsti la fratele său Lir, zicând: „Ce fri... frică? De cine fri...frică?”
Dar tocmai în clipa aceea răsună în pădure un urlet mai puternic. Atunci nici Lir nu-și ascunse groaza, de care a fost cuprins, ci intră repede în peșteră, chemând acolo și pe Tibișir.
Lipiți unul de altul și, de frică, unul tremurând mai puternic decât celălalt, Lir și Tibișir nu numai că nu vorbeau, ci se sileau să-și țină și răsuflarea. Așa statură ei mai multe minute, până ce nu se mai auzi urletul și în pădure se făcu din nou tăcere. Li s-a mai domolit spaima, dar nu șv foamea.
Tibișir vorbi cel dintâi, fiindcă Tibișir avea mai puțină putere și mai puțină plăcere sa stea flămând. Vorbi și zise: „Mi-e foa...foame!
— Parcă mie îmi este mai puțin foame!” îi întoarse Lir vorba.
După aceea, Lir zise din nou: „Putem să mâncăm și ciupercile, așa crude cum sunt. Cred că și așa trebuie să fie plăcute la gust”.
Plăcute la gust ori neplăcute, ei n-aveau de ales și de stat la îndoială. Puseră, așa dar, câte o ciupercă în gură și începură să o mestece. Dar ciuperca fiind crudă, nu se mesteca. Apoi avea un gust grețos, ceea ce îi făcu pe Lir și Tibișir să strâmbe din nas și să se scârbească. Totuși, cu chiu, cu vai, au înghițit una, dar n-a mai fost chip să mănânce alta.
„Știu care e pricina că nu sunt gustoase ciupercile, zise Lir. Este că n-au sare. De aceea, îndată ce împușcăm primul iepure, sau prima vulpe, vindem pielea și cu banii căpătați cumpărăm sare”.
Însă Tibișir, drept răspuns, clătină din cap în semn că nu crede niciun cuvânt din tot ce îndrugă fratele său Lir.
Dar imaginația lui Lir n-avea astâmpăr. Mereu trebuia să fie Înlucru și să născocească alt ceva. „Măi Tibișir, zise el după ce stătu puțin pe gânduri, haidem să bem apă, ca să ne mai treacă foamea. Mi se pare că am citit eu în cartea despre Robinson Crusoe că și apa potolește foamea”.
Merseră sau, mai bine zis, se târâră ținându-se de mână până la căderea de apă și băură, însă, de sigur, fără vreo poftă. Un nou strigăt, care răsună în pădure, îi făcu să se întoarcă la peșteră alergând. Iar dinții Ic clănțăneau de frică.
În fundul peșterei, unde iși aleseră locul, ca să doarmă, era umed și nu tocmai neted și moale. Apoi din pereții peșterei picurau mereu stropi de apă, udându-i pe obraji, pe mâini și pe haine. Iar de învelit, ca să se mai ferească de stropii de apă și de răcoarea ce se simțea destul de puternic și neplăcut, n-aveau nicio pătură, nici măcar o frunză.
„Mâine scară totul o să fie schimbat aicea, zise Lir, ca să mai consoleze pe amărâtul și desperatul Tibișir și să-și mai facă puțin curaj și el însuși. Mâine facem mai întâîu curat și frumos, netezim pământul și așternem pe jos frunze uscate. Apoi, facem și foc, fiindcă mâine, într-un fel ori altul, vom putea noi să aprindem focul.
„Focul acesta, vorbi mai departe Lir, începând să se înfierbânte în închipuire și să o ia razna, pe de o parte, va servi, ca să ne încălzim, iar pe de altă parte, flăcările lui vor lumina peștera, alungând întunerccul.
„Tot mâine...” Însă Tibișir, sătul de atâtea vorbe goale și gogoși, îl întrerupse, zicându-i: „Hai să do...do...dormim!
— Bine, să dormim 1” răspunse și Lir.
Închiseră ochii și încercară să adoarmă. Dar la fiecare minut sau chiar de câteva ori într-un minut, căutau să-și schimbe locul, vrând să se ferească de stropii de apă ce se prelingeau din pereții peșterei și cădeau pe dânșii, udându-i și făcându-i să tresară.
La urma urmelor, fură biruiți de somn și adormiră. Însă, n-or fi trecut nici zece la mijloc și Tibișir sări în sus, dând un țipăt de groază: „A...a...aoleu!
— Ce este? Ce-ai pățit? 51 întrebă Lir, trezindu-se și el speriat.
— Un șa...șa...șarpe!” continuă Tibișir urlând și dând fuga afară din peșteră.
Lir se luă după el, nu atât ca să vadă ce-i cu Tibișir și să-i dea la nevoie o mână de ajutor, cât de frică, auzind că în peșteră a intrat un șarpe. Afară, Tibișir alerga de colo până colo, țipând și urlând.
„Un șa..șa...șarpe!” spunea el mereu, arătând la piciorul drept sub pantaloni”. A...a...aici! A...a...aici!”
Lir nu îndrăznea să se apropie prea mult și să pună mâna pe șarpele, despre care fratele său spunea că îi intrase sub cracul deîa pantaloni. Tibișir avea și mai puțin curajul să pună el mâna, să prindă și să scoată șarpele.
Și așa, Tibișir alerga de colo până colo, țipând și urlând, iar Lir se învârtea — însă, la oarecare distanță -— în jurul lui, făcând tot felul de gesturi și spunând vorbe fără înțeles. Așa ar fi petrecut ei doi toată noaptea, dacă șarpele nu-și făcea milă și pomană și nu ieșea singur.
Lir și Tibișir au putut să zărească și să deslușească atunci că „grozavul șarpe”, de care se speriaseră ei atâta, nu era decât o șopârlă mică.
Șopârla, mai speriată, poate, decât cei doi copii, îndată ce eși din cracul pantalonilor lui Tibișir, o luă la fugă, ascunzându-se într-o gaură din pământ.
Lui Lir îi veni din nou curajul. „Ptiu! zise el fratelui său, să te sperii de o șopârlă și să mă trezești din somn! Mai mare rușinea !”
Tibișir ar fi vrut să-i răspundă, zicându-i că și el s-a speriat, că de frică a fugit din peșteră și că n-a avut curajul să se apropie și să prindă șopârla. Însă, deoarece cu bâlbâială sa i-ar fi trebuit o jumătate de oră, ca să poată spune toate acestea, Tibișir socoti că e mai bine să tacă și să intre din nou în peșteră, ca să se culce și să-și continue somnul. Nici Lir nu rămase afară, ci intră și el și se culcă la locul său.
Somnul îi cuprinse din nou pe cei doi copii, dar nici de rândul acesta nu pentru multă vreme. Înadevăr, să fi trecut vreo jumătate de oră, și acum în încăperea întunecoasă a peșterei răsună glasul lui Lir. Adică Lir sări de jos și dând un țipăt, o sbughi afară.
Tibișir, deși avea somnul mai greu, se trezi totuși de puterea acelui țipăt și nu întârzie să o șteargă și el afară din peșteră. „Ce? Ce? Ce?” întrebă el, bâlbâindu-se.
„O dihanie, zise Lir. O dihanie a intrat în peșteră și s-a așezat pe mine. Se vede că avea de gând să mă mănânce”. Spunând acestea, lui Lir îi clănțăneau toți dinții din gură, iar corpul îi tremura ca varga.
Dar ca și șopârla de mai adineauri, așa și „dihania” ce intrase în peșteră, ca să mănânce pe Lir, avu milă de frica „vitejilor” noștri.
După puțin, eși și ea, însă nu umblând pe jos, ci sburând în văzduh. Atunci Lir și Tibișir văzură că „dihania” nu era decât un liliac, care în adevăr este ca o dihanie, având precum știm, corp de șoarece și aripi de pasăre. Însă, de când lumea și pământul, nu s-a pomenit ca un liliac să fi mâncat vreodată pe un om — fie omul acesta și un copil ca Lir.
Acum era rândul lui Tibișir să-și râdă de fratele său, numai că blestemata de bâlbâială nu-i permitea să poată spune tot ce avea în gând.
De aceea, se mulțumi să zică: „Ce fri..fri...fricoși”
Dar după aceste două întâmplări, nici Lir, nici Tibișir nu mai aveau curajul să intre în peșteră și să doarmă acolo.
„Ne culcăm și aicea afară, zise Lir, însă numai pentru noaptea aceasta, fiindcă mâine mă apuc și fac din crăcile arborilor o poartă, cu care să închidem noaptea peștera, așa ca să nu poată intra nimeni, — nici om, nici altă vietate. Ai să vezi ce poartă am să fac eu!”
Tibișir nu răspunse, ci alegându-și un loc mai potrivit, se și culcă. Lir făcu la fel. Adormiră din nou și de rândul acesta până în dimineața zilei următoare.