1. Cum era Lir și cum era Tibișir

Lir și Tibișir
de Nicolae Batzaria

Editura Adevărul, București, 1933.

1. CUM ERA LIR ȘI CUM ERA TIBIȘIR

Lir și Tibișir erau frați gemeni, născuți într-o seară din luna noiembrie. Cu toate acestea, Lir spunea că el este mai mare, de oarece se născuse la orele 9, pe când fratele său Tibișir venise pe lume cu trei ore mai târziu, adică tocmai când batea miezul nopții.

Ba Lir spunea și se jura că Tibișir se născuse după ce bătuse miezul nopții, prin urmare, după ce începuse ziua următoare, așa că el — Lir — este cu o zi mai în vârstă decât fratele său. Spunea așa, pentru că vroia ca numai el să poruncească, iar Tibișir să-i dea întru totul ascultare.

Însă Lir mai avea un motiv, pentru care încerca ca lui să i se arate mai mare cinste decât fratelui său. Anume, în ora la care venea el pe lume, și vaca părinților săi făta în grajd un vițel.

„Odată cu mine a venit în casă și belșugul! zicea Lir, pe când la ora când s-a născut Tibișir, grajdul luase foc. Așa că fratele meu Tibișir a adus în casă foc și prăpăd.

— Ești un mincinos de rând, îi răspundea Tibișir, când auzea că Lir vorbește în felul acesta. Mincinos, de trei ori mincinos! Așa, mai întâi, miezul nopții nici nu începuse să bată, când am venit eu pe lume. Prin urmare, tu nu ești mai în vârstă decât mine, deoarece amândoi avem aceiași dată de naștere.

„Al doilea. Grajdul începuse să ia foc, tocmai pe când te nașteai tu, iar când mă pregăteam să mă nasc eu, s-a pornit o ploaie așa de mare, că a stins focul. Așa dar, adevăratul noroc și belșugul în casă l-am adus eu, iar nu tu, care ești un lăudăros și un mincinos.”

Această discuție așa de importantă se termina de obicei prin-tr’o păruială din care cei doi frați ieșeau, unul cu nasul plin de sânge, al doilea cu sgârieturi pe obraz sau cu ceva cucuie pe frunte.

Aveau însă și o parte bună: se împăcau repede, numai că împăcarea aceasta nu ținea mult. Dintr’o nimica toată, se luau iarăși la ceartă și la bătaie.

Deseori, trebuiau să sară părinții lor, ca să-i despartă. Atunci Lir dădea vina pe Tibișir și Tibișir dedea vina pe Lir. Părinții lor îi credeau pe amândoi în ceea ce spuneau rău unul de altul și fără să cerceteze mai amănunțit lucrurile, îi trăgeau o sfântă de bătaie lui Lir și una nu mai puțin sfântă lui Tibișir.

După o astfel de lecție, Lir și Tibișir fugeau de acasă și hoinăreau toată ziua pe câmp și prin pădure. Seara îi vedeai întorcân-du-se împreună împăcați, cântând și sărind de bucurie.

Știți, poate, că, în genere, frații gemeni sau surorile gemene seamănă între ei. Deseori seamănă așa de mult, că, afară, bine înțeles, de părinții lor, cealaltă lume îi deosebește foarte cu greu pe unul de celălalt. Când îi vezi împreună, îți vine a crede că sunt una și aceiași persoană în două exemplare. Când îi vezi separat, nu poți ști pe care din ei doi ai întâlnit mai întâi și pe care ai întâlnit mai pe urmă.

Lir și Tibișir însă făceau excepție de la regula aceasta. Vreau să spun că în ce privește înfățișarea lor, nu semănau de loc unul cu altul.

Așa, mai întâi ca talie. Lir crescuse înalt și subțire. Era așa de slab și deșirat, că atunci când-mergea alergând, te așteptai să vezi că brațe, cap, picioare, i se desfac de corp și pică jos.

Tibișir, din potrivă, era mic de talie și îndesat. Rotund ca un butoi, îți venea să-i spui: „De ce te ostenești, mergând pe picioare și nu mergi dearostogolul? Nu vezi că cu picioarele tale, care sunt așa de scurte, faci niște pași așa de mici, că abia se simte că umbli? Pe când, dacă ai merge rostogolindu-te, ai ajunge mult mai repede”.

Vă sfătuesc însă că, dacă ar fi să-l întâlniți undeva, să nu-i spuneți în felul acesta. Nu de alt ceva, dar Tibișir, supărăcios de felul lui, este totdeauna gata de ceartă și chiar de bătaie.

Acesia e Lir și acesta este Ttbișir!

Dar deosebirea dintre cei doi frați nu era numai talia, care te făcea ca atunci când îi vedeai mergând împreună pe stradă, să strigi: „Iată Pat și Patașon!”

Lir, bunăoară, avea un cap mic, mic de tot. Se părea că i-ar fi furat cineva capul cu care se născuse și i-ar fi pus în loc un căpșor de prunc în fașe sau de la o vreo păpușă — însă nu de la o păpușă frumoasă. Căci numai frumos nu era căpșorul lui Lir, mic cât un pumn de copil. Frunte n-avea aproape de loc, iar la creștet se termina printr-un fel de unghi ascuțit, Era acoperit cu un păr roșu, prin care se părea că pieptenele nu trecuse nicio dată — și nici foarfecă vreunui frizer. Și tot roșii îi erau sprâncenele, o pereche de sprâncene groase, care se îndreptau spre jos, părând că vor să astupe ocbii.

Cât despre nasul lui Lir, era un nas cum nu întâlnești în toate zilele.

Era un nas subțire și lung. Foarte lung și foarte subțire. Te mirai cum de nu-l luase până atunci vântul. Însă, dacă vântul nu-l scosese din rădăcină, pe semne, tot vântul îl strâmbase așa de tare, că vârful acestui nas, rar de văzut, mai, mai să atingă urechia stângă a lui Lir. Urechia stângă forma cu urechia dreaptă o pereche de urechi mari cât trei sferturi din cap.

Și tot mare și strâmbă, dar strâmbă spre partea dreaptă, era gura lui Lir, o gură care parcă nu se putea închide niciodată complect.

„Mă Lir, îi strigau alți copii, închide-ți gura, că ți se umple de muște”.

Ii strigau însă, când erau departe de el, căci de aproape era mare primejdie să-ți bați joc de Lir. Într-adevăr, Lir, care nici nu ținea minte să-și fi tăiat vreodată unghiile de la degetele mâinilor, sarea asupra copilului, care îi spusese să închidă gura, și-l sgâria mai rău, de cum l-ar fi putut sgâria o pisică.

Capul lui Lir, un căpșor făcut în felul arătat, se termina printr-o bărbie așa de mică, încât nici nu-ți venea să crezi că Lir are bărbie. „I-a mâncat-o un purcel, pe când dormea”, spuneau copiii mai răutăcioși.

Între cap și corp, era un gât lung și subțire, așa de subțire, că l-ai fi putut rupe, strângându-l puțintel cu două degete.

Acesta este portretul lui Lir, în ceea ce privește fizicul, adică înfățișarea sa. Acum să facem și portretul fratelui său Tibișir.

Cum am spus, pe cât de înalt și subțire era Lir, pe atâta de mic și bondoc era Tibișir. Capul lui Tibișir? Faceți un cerc, dar cât mai rotund, și veți ști cum este capul acesta. Ceva mai sus de jumătatea cercului să facem două puncte negre: sunt ochii lui Tibișir. Doi ochi mici, negri și înfipți cât mai adânc în lăuntrul capului. Uneori par așa de înfipți, încât te aștepți să piară cu lotul. Ai fi atunci ispitit să-i tragi în afară cu cleștele.

Sus, ochii aceștia sunt strejuiți de o frunte mare, lată. Ci-că fruntea mare este o dovadă de inteligență. Se poate să fie și așa, mai ales că nici Tibișir nu e prost. Numai că inteligența sa este, precum vom vedea în capitolele ce urmează, o inteligență pornită spre șmecherii și spre fapte rele.

În josul ochilor se răsfață nasul lui Tibișir — un nas așa de deosebit de nasul Iui Lir. Mi-a spus cineva — dar nu l-am crezut — că atunci când s-a născut Tibișir, tatăl său, furios că în loc de un copil, cum dorea el, i se nasc doi dintr-odată, l-a izbit pe Tibișir cu pumnul în nas și i l-a turtit, făcând din acest nas o adevărată pătlăgea.

Cred însă că povestea aceasta este o născocire, deoarece îl cunosc pe tatăl lui Lir și Tibișir și știu că nu este un om așa de rău și așa de fără suflet.

Oricum, fapt este că Tibișir își poartă — de sigur, nu cu mândrie — un nas rău turtit și așa de lat, că îi ocupă aproape toată fața. Însă, din acest nas, așa de greșit făcut, a ieșit și un bine pentru Tibișir. Anume, n-ai cum să-l apuci și să-l tragi de nas.

Nici de urechi nu prea poți să-l apuci, căci precât de mari sunt urechile lui Lir, pe atâta de mici și mititele sunt urechile lui Tibișir. În schimb, poți să-ți bagi amândouă mâinile în părul lui Tibișir, fiindcă ai cu ce să le umpli. Un păr negru, parcă văpsit cu coloarea cea mai neagră ce există.

Mai e un păr lung șiatufos, o adevărată pădure în care arborii au crescut lipiți unul de altul și având crăcile și ramurile încurcate și împletite unele întraltele.

De asemenea, spre deosebire de Lir, gura lui Tibișir e mică. De aceea, poate, Tibișir are un glas pițigăiat, un glas care displace

și enervează. Este mai de grabă un săsăit de gâște, decât o voce omenească.

Fiindcă am pomenit de gâște, să mai spunem că Tibișir seamănă cu o gâscă și în ceea ce privește felul său legănat de a umbla. Despre Lir crezi că merge pe picioroange, iar nu pe picioare adevărate. Tibișir însă îți lasă impresia că merge pe labe de gâscă.

Iată cum sunt făcuți ca trup și înfățișare prietenii noștri Lir și Tibișir.

Dacă ați reținut în minte ceea ce ați citit mai sus despre dânșii, cred — cel puțin, îmi place să cred — ca îi veți recunoaște, când ar fi să-i întâlniți în drumul vostru.

Această deosebire de talie și înfățișare avea și o parte bună: nu putea fi niciodată ceartă între dânșii pentru haine sau pentru încălțăminte. Adică, nu-și puteau lua unul altuia hainele și ghetele.

Dacă, de pildă, Tibișir ar fi luat pălăria lui Lir, nu o putea pune nici în vârful capului, așa de mică era pentru dânsul. Iar dacă Lir ar fi pus pălăria lui Tibișir, i-ar fi pierit în ea tot capul până la gât.

Tot așa, dacă Tibișir, care avea piciorul mic de tot, ar fi încălțat ghetele lui Lir, ale cărui picioare erau adevărate labe de urs, n-ar fi putut face un pas cu ele, căci i-ar fi ieșit din picioare sau ar fi căzut.

Tot din pricina că unul era lung, slab și deșirat, iar al doilea mic, bondoc și îndesat, nu putea îmbrăca unul hainele celuilalt.

Prin urmare, pentru haine și încălțăminte, cei doi frați n-aveau vreun motiv de ceartă și sfadă. Ce folos însă că ei găseau o mie și unul de alte motive, ca să se certe și să se îneaere! Ziua în care nu se certau și nu se băteau, era o zi rară în viața lor.

Însă, a venit vremea să fie dați la școală. În capitolul ce urmează, vom vedea ce au făcut ei la școală, ce au învățat și cum s-au purtat.