„Note și schițe”

„Note și schițe” de Anton Bacalbașa

Note și schițe de I.L. Caragiale, Editura librăriei Sfetea, București

Când autorul Nopții furtunoase, al Scrisorii pierdute și al lui Conul Leonida a dat la lumină Năpasta, a fost o neîncredere aproape generală și anticipată în publicul care-l aplaudase cu câțiva ani în urmă. Din toate părțile n-auzeai decât: „Ei, aș! Caragiale și dramă! Auzi comédie!” Și neîncrederea asta a publicului, care nu putea ierta veselului Caragiale încercarea-i de a-l face să plângă cu Ion Nebunul, a continuat la unii chiar după ce au văzut ori au citit drama. Nu vreau să zic că din pricina asta a căzut Năpasta, ci numai caut să arăt cât e de ușuratică judecata obștii cititoare în materie de artă. Căci pentru puținii aleși din mulții chemați, Năpasta este și va rămâne cea mai merituoasă dramă românească ce s-a scris vreodată.
De la Năpasta și pân-acum, Caragiale caută, pesemne, să-nvingă credința asta a publicului cum că nu-i dat autorului Nopții furtunoase să-și încrețească fruntea, și — una după alta — au apărut Făclia de Paște, și Păcat. Acum în urmă — încă o lovitură —Caragiale a scos Note și schițe — cea mai mare parte publicate în răstimpuri prin unele gazete din București. Cu orice preț, spiritualul autor vroiește să ne aducă lacrimi în ochi. Și reușește.
Citind volumu-i din urmă, nu știi să spun care din doi e mai talentat: Caragiale care râde, ori Caragiale care plânge?
Iaca, de pildă, două bucăți: În Nirvana și 25 de minute. Sunt ieșite din același condei, sunt publicate în același volum — puse, parcă, dinadins pentru comparație — și, cu toate astea, nu poți să spui că una ori alta din ele e cea mai bună — încât, la urma urmei, sentința atârnă de dispoziția ta sufletească, și nu poate fi privită ca judecată, ci ca părere. Un altul le va citi și el pe amândouă și va admira mai mult pe aceea pe care tu o găsești inferioară.
În Nirvana vezi toată amărăciunea unui suflet chinuit; tot amarul artistului care a înțeles pe Eminescu și care se vede el însuși aproape în aceeași stare, copleșit și întrecut de mișuna de secături ce se agață în sus, pe scară, până-n vârful piramidei, și privesc apoi, de acolo, cu tot cinismul târâtorilor cocoțați. Și atunci, într-unul din ceasurile astea în care artistul vede negrul ce-l înconjoară într-o țară de băcani sau de monșeri și privește cum se ating aceste două extreme, într-unul din ceasurile astea el scrie despre colegul ce s-a stins, uitat de aceia pe care i-a adăpostit sub aripile lui:
„În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență, cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii sub teiul sfânt, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.
Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările ...”
Iar apoi — definitivă răzbunare și mângâiere slabă — el scrie plin de mândrie și înseninat de vedenia izbândei finale:
„Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate.”
Nu-i așa că suntem departe de explicația Conului Leonida asupra evoluției fandaxiei în ipohondrie! Și, cu toate astea, e aceeași mână, mână de maestru, care a scris rândurile astea, ca și pe acelea. În ziaristica noastră nu-mi aduc aminte să fi citit de multe ori un articol, atât de simțit și atât de „lucrat”, ca Nirvana asta a lui Caragiale. Și, cu toate astea, nu-mi aduc iarăși aminte să fi râs vreodată mai mult ca de cursul de istorie contemporană al Conului Leonida, care explică consoartei dumnealui cum papa a pus pe „Galibardi” de i-a botezat un copil.
Iar dacă-ntorci numai câteva file de la articolul ăsta, dai peste 25 de minute. Povestea e scurtă: Vine vodă într-un oraș de provincie. La gară-l întâmpină autoritățile și cocoanele din societate (mă rog, nu toate femeile sunt din societate!). Între aceste cocoane e, firește, în rândul întâi soția locțiitorului de prefect. Venerabila matroană — parcă o văd! — știe că o damă care se respectă nu trebuie să tacă din gură când se găsește în societate, ci să vorbească — fie chiar și prostii, numai să vorbească. Și deodată, nici una, nici două, începe a turna o serie de gogoși de salon. Și cum salonul în care onorabila și-a făcut deducația a fost, pesemne, în vreo mahala oarecare, discursul e de calibrul următor: „Am auzit, dragă, — zice doamnei, nevasta directorului — că ați fostără cam bolnăvioară! Mi-a părut grozav de rău... Încă îi ziceam Iu dom profesor, amicul nostru, zic: vezi dumneata, dacă o prințesă, și tot nu se poate pune cu voia lui Dumnezeu, dar noi, ăștia! Dar acu te-ai făcut bine... Se vede... Fie, că frumoasă ești! să nu-ți fie de deochi! să trăiești!...”
Totdeodată unul dintre copiii domnului director, care privesc foarte curioși pe suverani, își scobește o nară cu degetul. Mama îi dă o palmă peste mână: „Nu ți-e rușine să bagi mâna-n nas?! Șezi frumos! te vede madam Carol!”
Și așa mai departe, pe tema asta, urmează mai tot volumul: Temă și variațiuni, A zecea muză și Din carnetul unui vechi sufleor.
În toate, aceeași vioiciune de spirit caracteristică celui mai inteligent autor român.
Cu toate astea, tot spiritul acesta revărsat cu profuziune în volum nu-i în stare să întunece partea serioasă, Nirvana, Ironia și Două note. Asta-i o dovadă că talentul nu întreabă nici ce gen place publicului, nici de trecutul autorului. Și apoi, în orice manifestare a unui om de talent — fie ea în orice gen — se cunoaște marca fabricii.
Fără îndoială, Caragiale nu trebuie judecat după Note și schițe, oricât de bun ar fi volumul acesta. În țara noastră, unde nu o operă de artă, dar nici o gazetă nu se poate susține prin ea însăși — fac amendă onorabilă în ce privește Universul — o carte nu se scrie nici când, nici cum vrea autorul. Când știi cu câte piedici ai de luptat pentru ca să asiguri viață operei tale și cât trebuie să te frămânți pentru ca să ți-o lansezi, nu-ți vine nici să publici pe alese, nici să stai mult la tocmeală atunci când prilejul ți se înfățișează. Aș! Ai găsit un editor care se însărcinează să dea unei producții de-a ta viața vitrinei, repede la scris, și nu te codi mult, și nu sta mult să alegi, căci adeseaori un editor e mai variabil ca un barometru și te-i pomeni că-și schimbă gândul! Nu suntem în Franța, unde o carte bună are 50 de ediții, care-ți produc atâta cât să te poți odihni ani întregi și să scrii pe-ndelete, să ștergi, să adăugi, să faci toate prepara- tivele trebuincioase unei nașteri fără pericol.
Așa fiind, e ușor de-nțeles pentru ce unele bucăți Din carnetul unui vechi sufleor nu sunt așa cum ar fi putut să fie — bucată de Caragiale. Editorul era găsit, vremea nu putea fi pierdută, căci nu se știe ce aduce ziua de mâine și nu se știe când va veni fiul omului, Editorul-Mesie. Când ai pățit-o o dată, când ai dat Păcat la Universul, n-ai vreme să aștepți „momente de inspirație” pentru ca să produci o lucrare care să te satisfacă și pe tine, și pe puținii aleși care știu să aprecieze bucățile de o valoare serioasă, reală.
Bineînțeles, astea toate nu însemnează că bucățile Din carnetul unui vechi sufleor nu merită să fie iscălite de Caragiale. Deloc; căci, precum am zis-o, marca omului de talent se cunoaște cale de o poștă în orice producție a lui, fie cât de neînsemnată. Vreau numai să explic celor ce s-ar întreba pentru ce Caragiale n-a publicat alte lucrări mai de valoare în volumul acesta. Atâta tot. Trebuie să cunoști les dessous în chestie pentru ca să-ți poți da seama de ce e așa și nu altfel.
De altmintrelea, cine cunoaște pe Caragiale, cu neîntrecu- tu-i talent de causerie spirituală, trebuie să fie perfect mulțumit că el și-a publicat crâmpeiele astea de amintiri. Citindu-le, vezi pe Caragiale veșnic în vervă, mereu gata să-ți povestească o amintire din vremea când întârzia jucând biliard, pe când Pascali îl aștepta la teatru ca să vină să sufle. Și toate astea povestite de el, așa cum numai el știe.

***

Vorbeam deunăzi cu dânsul despre un birtaș din București. Și-mi spunea lucrul ăsta, amestec de ironie și de dezgust: „Acum 25 de ani, când am venit în București și am intrat sufleor la teatru și corector la Telegraful, a venit și Nae de a intrat băiat pă pricopseală la birt. Ce-am ajuns eu și ce-a ajuns el?”
Și așa e. Nae băiatul e azi om cu stare — cel puțin o sută de mii de lei capital — pe când Caragiale al nostru e proprietarul unei perechi de ochelari și... nici al volumelor pe care le-a scris, pentru că alea sunt acuma proprietatea editorului.
Nu-i așa că e deștept bărbat d. Danieleanu, profesorul universitar care scrie în albumul presei că n-ar voi să trăiască în altă epocă decât în cea actuală? În adevăr, mai nostimă epocă nici că se poate! Musiu Nae, care nu știe pe de rost decât „îndată!”, „vine!”; musiu Nae, care n-a învățat din gramatică decât numele de mâncăruri și din aritmetică numai adunarea, e azi dom Nae, alegător în colegiul I — pe când Caragiale, care și-a frământat toată viața ca să lase un monument cu care, odată și odată, ne-om putea mândri că la 1892 aveam o literatură serioasă, Caragiale e văzut de toată lumea lui dom Nae ca un zgârie-hârtie de rând, pe mâna căruia n-ai lăsa conducerea unui „magazin de coloniale și delicatese”.
Fără doar și poate, degeaba ne batem capul și cei cu mai mult, și cei cu mai puțin talent: e vremea băcanilor și a cârciumarilor, cea mai nesuferită rasă!...
Să nădăjduim, cu toate astea, că un curent serios se va forma și că literatura nu va mai fi numai un obiect de lux pentru câțiva gourmés intelectuali.