„Minte de muiere, și pace”

Jump to navigation Jump to search
„Minte de muiere, și pace”
de Ion Pop-Reteganul
Din vol. Novele, București, 1901.


Satul nostru nu-i sat mic, că are peste 450 de fumuri, și mai la tot fumul este o femeie și mai fiecare femeie are o meliță; dar dacă ai pune la un loc toate melițele din sat și le-ai pune să melițe deodată, toate ar amuți, cînd lelea Ana, muierea lui George a Pascului, ar prinde la ceartă cu cineva.

Are un glas ca un clopot de cele mari din turnul sașilor din Bistrița. Apoi, cum li-e casa în deal răsună tot satul cînd își dezmiardă bărbatul, ori are de împărțit ceva cu cineva. Și i se aude des gura peste sat, iar a badii George nu o aude nimeni; deși nici el nu tace din gură, dar glasul lui pe lîngă al lelii Ana e ca glasul unui pui ieșit de acum din găoace pe lîngă glasul unui cocoș.

Cînd începe ea: „Măi George, măi, tu nu ești bărbat, măi, tu ai fi bun ciuhă în cînepă, mă!” Atunci tot satul știe, că lelea Ana-i acasă și că și badea George a sosit de undeva.

Și lelea Ana rar îi acasă, că are multe trebușoare prin cel sat, mai pe la mătușa Frăsina, mai pe la nănașa Anghelina, mai în dreapta, mai în stînga, ca omul cu treburi. Iar badea George mai mult e p-acasă, cînd nu-i tocmai lucru cîmpului. Că badea George are agonisită frumoasă, pe lîngă casă, are oițe, purceluși, văcuțe, bouleni, vițălandri și cîte și mai cîte. Nu-i el tocmai coada satului, deși chiar fruntea încă nu-i.

Și are badea George cu lelea Ana doi copii, un fecior și o fată atîta li-e toată prăsila! Niculae, feciorul lelii Ana, că ea nu zicea copiii noștri, ci copiii mei, Niculae, cum zic, se însură, după ce veni din Beciu, unde a cătănit trei ani de zile; luă pe Floarea morarului și o aduse noră la lelea Ana, dar îi spuse curat lelii Ana, încă pînă a nu-i aduce pe Floarea morarului de noră:

— Mamă, eu mă însor, dar pe femeia mea numai eu vreau să fiu precătuș, nu și dumneata, nici o vorbă legănată n-ai să-i zici, că eu nu-s tata, să rabd cîte vrute și nevrute de la dumneata, eu îs eu, nu rabd de la nime nimic; fac, lucru, agonisesc pentru casă, muierea mea va avea să facă asemenea și să țină casa în rînd bun. Dar morcotită și frămîntată nu o voi lăsa, mai bine-mi voi face un bordei în capul satului cum vrea Dumnezeu. Așa te gîndește, mamă. De vrei așa, cum zic eu, ți-o aduc noră în casă, de unde nu, lumea-i largă, mi-oi afla și eu un petec de pămînt, să-mi pun o cocioabă de casă, și de n-oi veni în casa unde m-am născut!

Așa zise Niculae și el știa ce grăiește, că doară era de 25 de ani, și numai trei ani a fost dus de acasă, dar 22 de ani acasă a fost, știa bine ce plătește gurița mamei sale, că d-ar fi fost cineva chiar drac, trebuia să pună pușca jos dinaintea lelii Ana. De aceea își gîndise el așa: „o să spun mamii tot ce am de spus, înainte de cununie, că după-aceea-i prea tîrziu, va zice că cu haboca m-am băgat în casă peste ei, că ei n-au voit, că teacă, că pungă, și pricina va fi gata.”

Nu-i vorbă lelea Ana înholbă niște ochi mari cînd auzi pe Niculae vorbind astfel, și se și scăpă să zică:

— Dar ce, dragul mamii, nici nu ai luat-o și te-ai și întărîtat împotriva mea? E ceva grofoaie, să nu-i zică omul o vorbă bună și înțeleaptă că doară deacea-s bătrînii în lume, ca să învețe pe cei tineri și pe nepricepuți...

Dar nu apucă să zică mai mult, că Niculae-i curmă vorba:

— Auzi, mamă, ce am zis, am zis, eu nu vorbesc de două ori tot aceeași vorbă, că nu-s beat: de te legi, că în lucrurile noastre și în vorbele noastre amestec nu-i avea, o aduc, lucrăm amîndoi, facem ce trebuie, dar dumneata cu vorba să nu încerci a ne face trai rău; nouă ne dă bună pace... Ori mă duc și șed la socri pînă în primăvară, iar atunci îmi fac casă lîngă moară, îmi dă socrul petecul cel de loc, ce l-a cumpărat din jos de moară.

Într-aceste nimeri și badea George, tatăl lui Niculae în casă și întrebă, ce vorbe au? Iar lelea Ana începu numai decît:

— Ce să avem? Uite tu aci la Niculae, că nici n-a adus pe grefeaia morariului în casă și-mi și dă porunci, ca să nu-i zic nici o vorbă legănată, ca și cum eu nu aș ști ce să zic, și cînd să zic? Ca și cînd eu aș merge în binele ei iar nu ea în binele meu! Una ca asta n-a fi! Eu sînt capul casei, de vă place bine, de unde nu, ducă-se și Niculae și voi toți unde a dus mutul iapa, dar eu poruncitor în casă n-oi suferi!

— O, ho, ho! muiere, zice badea George, noi însurăm pe Niculae, că-i al nostru, va rămînea sprijin bătrînețelor noastre, e harnic, muncitor, cumpătat, iar noi pe zi ce mergem sîntem tot mai slabi. Apoi fata azi-mîne om mărita-o, iar Niculae cu muierea lui au să ne ieie locul, să fie cu noi pînă vom avea zile. Drept și mai drept, că mie nu mi-ar plăcea, ca ei să fie aici deschiliniți de noi, nici mi-ar plăcea ca ei să ne facă zile amare, ceea ce nici nu cred că s-ar întîmpla, dar aceea încă n-ar fi dreptate, ca noi să le facem traiu rău, și zile negre prin vorbe nesocotite și porunci din seamă afară. El se însoară, vom trăi laolaltă, vom munci laolaltă și-i mai lăsa și tu, babă, din holca cea mare, ce o facei pentru toată nimica.

— Ba că una ca aceea n-a fi, mai bine ducă-se cîte zile a crescut și Niculae și fata morarului, că am auzit eu din bătrîni, că fetele de morar numai să doarmă la umbră sînt bune și să ieie de-a gata. Fără, de se leagă, c-a fi cuminte și a asculta de mine, vie-mi în casă, de unde nu, largă-i lumea, voi afla eu pentru Niculae una, care să fie cum vreau io!

— Vezi că mie alta nu-mi trebuie, numai pe fata morarului!

— Atunci ia-o, dar nu-mi da porunci de pe acum, că ce să zic și să nu zic în casa mea!

Badea George însă, ca om cuminte grăi așa:

— Știi ce, Niculae, dragul tatii! Dacă ție fata-ți place, ia-o, nu te opresc, nu te silesc, ia-o și o adă aci; de vom putea trăi ca oamenii cei de omenie, bine, de unde nu, sus e Dumnezeu, ne-o îndrepta el ce să facem. Din partea mea supărare nu-ți avea și tare cred, că nici eu din partea voastră, iar mă-ta și-a mai veni doară în fire, că amu nu-i copilă să nu priceapă binele și răul!

Așa, cu vorbe, cu înțelegeri și neînțelegeri, se gătară de nuntă și cînd fu colo către săptămîna albă, Niculae era cu muiere, și Floarea morarului era cu bărbat. La ospăț a fost multă voie bună, ca la ospețe; chiar și badea George, socrul cel mare, care nu jucase doară de la ospățul lui, acuma juca și el. Se bucura bietul om văzînd cît de bine se potrivește Niculae al lui cu Floarea morarului, că cunoștea pe Floarea și știa că-i copilă blîndă și așezată; cînd o jucat jocul miresei pe bani, nu se putu răbda să nu chiuiască:

De-ar fi Ana ca mireasă,
Nu o-aș da pe lumea asta!

Ospeciorii bătură în pălmi, strigară vivat! muierile rîdeau, iar lelea Ana sta să crepe de necaz că bărbatul ei acolea într-o lume de oameni o face de rîs. „Lasă că te-oi coace eu!” își gîndea ea și înghițea noduri.

După ospăț trăiră ei în pace cît trăiră. În cele dintîi săptămîni nu-și arătă lelea Ana dinții, ca să nu zică lumea, că nici nu i-a intrat bine nora în casă și s-a apucat cu gura pe ea. Dar cam pe la jumătatea postului mare începu mai cu o vorbă mai cu alta, cînd nu erau bărbații p-acasă pînă cînd biata noră începu odată a plînge dinaintea dînșii.

Atunci lelea Ana își ieși din sărite, uită că-i postul cel mare, vremea spoveditului, și începu mai cu grosul:

— Dar ce te miauni că nu ți-a spart nimeni capul; pentru că ți-am spus ce-i bine, știu că n-am făcut cel lucru mare, că doară în casa mea îi slobod să zic și eu o vorbă. De altmintrelea, draga mea, de nu-ți place, iată p-aci drumul, ușa-i slobodă, nici am rîs cînd ai venit nici n-oi plînge cînd te-oi duce.

Dar aceste vorbe și altele de neamul acestora le zise lelea Ana îndesat, colea, cum știa dumneaei cînd o apuca hărnicia.

Cînd veniră bărbații acasă, cum cărau gunoiu aflară pe biata Floarea plîngînd, iar pe lelea Ana făcîndu-se toată țiră de se auzea peste sat.

— Da ce-i, babă, întrebă badea George îngrijat, cînd văzu ce-i la el acasă.

— De ce plîngi? întrebă Niculae pe Floarea, ce ți s-a întîmplat?

Floarea nu putea scoate nici o vorbă de rușine pentru vorbele ce i le aruncase soacra sa din chiar senin, iar lelea Ana începu și mai pogan:

— Ce să fie? Dumneaei, grofoaia, fișpănița, se miaună pentru o vorbă mică ce i-am spus-o; se miaună, că ce am zis... no! ce foc s-o ardă am și zis?... Ce-am zis baroniță?

— Destul! grăi Niculae, destul, mamă! Eu n-am adus pe Floarea de batjocura dumitale, să-i pui cîte nume îți ies din gură toate; eu de batjocura nimănui n-oi lăsa-o. Îi sînt bărbat, eu singur am s-o mustru de va face ceva, nu dumneata, că nu dumneata te-ai cununat cu ea! Floare, nu plînge, îmbracă-te omenește, strînge-ți în ladă ce ai, și te duc acasă eu cu capul meu, ce va mai fi vom vedea!

Așa grăi Niculae, iar badea George apucă pe lelea Ana de fuiorul dracului și făcu ce nu făcuse nici o dată, o boteză una și bună, și-i zise:

— Fire-ai a dracului de scorpie, adică nici cei tineri să n-aibă pace de gura ta! Nu-i destul, cît ți-ai spălat gura pe mine de 26 de ani.

Ea țipa, el da. Niculae nu sări să facă pace, ci punea pe car zestrea Floarei și o duse acasă, și mai mult nu o aduse, ba rămase și el la socri pînă în primăvară, cînd ajutat de tată-său și socru-so, își făcu cuibu lui, unde nu împiedica pe nimeni și unde nu-i era muierea supărată de nimeni.

Satul era plin, că Niculae de groaza harnicei de mă-sa, fu nevoit a se muta din casa părintească, că mă-sa tot cu gura pe Floarea sta, iar el, Niculae, ținea mult la nevasta lui, la Floarea morarului, care era frumoasă și harnică și cuminte, cît suflet de om botezat n-ar fi avut pricină de a se mînia pe ea. Tot satul ținea cu cei tineri, dar tot satul știa cine-i lelea Ana și ce-i plătește gura, dar mai bine decît toți știa badea George, care umbla ca prin pămînt de rușine că s-a zărăstit fecioru-so de la casă de groaza gurii mumă-sa.

Încet cu încetul însă prinse a tăcea satul despre întîmplarea lui Niculae, mai cu seamă pentru că pe el în toată ziua îl vedeai ajutînd tătîne-său la toate lucrurile economiei, amîndoi plugăreau, amîndoi erau în tot locul la lucru: la coasă, sapă, seceră ș.a. Iar duminicile și sărbătorile își aduce nevasta la ai lor cîte p-un ceas două, dar să se mai mute acolo cu șezutul, nici el nu se îndemna, nici îl îndemna tată-so, că știa cine-i lelea Ana.

După vreo doi ani de zile iarăși a fost nuntă mare la casa lelei Ana, zic la casa lelei Ana, că ea așa zicea: „Tot ce-i aci, e al meu, pe toți vă pot scoate afară ori cînd aș voi, că al meu e bunul”. Adevărat că casa și moșia a ei erau, că badea George se măritase la ea în casă, fiindcă ea era singura fată stătută, dar bogată, iar la el acasă fuseseră prunci mulți.

Poate de aceea și era lelea Ana atît de puravă, unde știa că al ei e bunul, nu al bărbatului ei. Drept e și aceea, că altă muiere mai așezată ar fi cunoscut, că deși moșia și casa sînt rămase de la părinții ei, dar badea George a fost acela care s-a trudit și-a muncit de a ținut pe bătrînii lui socri cînd erau la neputință; el lucra moșia aceea și creștea vite, de avea tot mereu cele trebuincioase, el plătea dările și toate necazurile, iar ea, lelea Ana, numai își bătea cea gură, cînd cu unul cînd cu altul, dar mai mult cu el. De aceea nici nu silise pe Niculae să rămînă la el, ca să nu-și audă și acela și nevasta lui, cîte auzise el bietul George. Bag-seamă badea George a iscodit chiuitura aia:

Decît în casa muierii
Mai bine-n temnița țării.

Așadară la casa lelei Ana era iarăși nuntă mare că amu își mărita pe scumpa mamii, pe draga mamii, pe singura fată, pe Măriuca. O mărita după un om cu stare, ce ședea numai peste drum de la ei, după Vasilica Ferecatului, care era singur la părinți și era om așezat, blînd și bun ca pita cea bună.

„Niculae, zicea lelea Ana, mi-a fost adus în casă o scorpie, cu care n-am putut ieși în capăt, l-am duduit, m-am mîntuit de el, acum îmi aleg pentru Măriuca un ginere care știu că n-a gremujda înaintea mea și de a fi după cum se arată, îi dau din tot ce avem pe jumătate iar jumătate îmi țiu mie pînă voi avea zile, apoi după moartea mea, și acea jumătate s-o împărți în două: una Măriuchii și una la amărîtul de Niculae, pe care l-a bătut Dumnezeu pînă după cap, cu fata cea făloasă și puturoasă de morar”.

Așa spunea lelea Ana cumetrelor ei, care vezi bine, de față-i dau drept, dar pe din dos ziceau, că și lui Niculae s-ar cuveni să-i deie amu ce i-a da, să nu lucreze pe la alții, în brazdă streină, iar fata să se îmbuibeze în bine, că doară frați sînt amîndoi, la unul se cade ca și la celălalt.

Vasilică Ferecatului luă pe Măriuca lelii Ana peste voia tătîne-său. Ferecatul tot mereu îi zicea lui Vasilică:

— Dragul tatii, cu Ana tu n-ai scoate-o la cale, că ni-i casa numai peste drum; cum aducem pe Măriuca la noi, va vrea Ana să fie mai mare și aci ca la ea acasă. Apoi una ca asta eu n-oi răbda. Apoi, dragul tatii, să zici că îi merge doară tu ginere la Ana-n casă, eu nu te opresc, dar știu, că cu ea nu-i mîna-o, că-i numai ca ea, nici feciorul ei n-a putut ieși cu ea la capăt, d-apoi tu, strein?... În toată ziua ți-a striga: „Ești în binele meu, cînd vreu atunci te scot de aici.” Una ca aceea știu că nu ți-a plăcea. Fără tu să nu zici că te dezmint, de-ți place fata și de chibzuiești, că-i putea trăi cu ea, tu ia-o, adă-o aci, dar apoi nu mă-sa să fie mai mare la noi în casă, nu ea să poruncească. Că uite, eu cu mă-ta cuvînt legat n-am avut de cînd ne-am legat de lume, nici cu alți oameni din sat, iar amu la bătrînețe, încă n-am vrea să avem, chiar din pricina Anii.

Așa zicea și muma lui Vasilică. Dar ce să zicem, bag-seamă i-a fost scrisă, că el a luat-o și a dus-o la ei acasă numai peste drum de la lelea Ana.

Și era făloasă lelea Ana că și-a putut mărita fata după un om ca Vasilică și așa aproape. „Sîntem ca-ntr-o casă”, zicea ea cumetrelor ei, stăm poartă de poartă, s-a împlinit cîntecul:

Nu mă da, maică, departe
Să vin cu dăsagii-n spate,
Cu dăsagii băierați
Și cu ochii lăcrămați.
Ci mă dă, maică,-n vecini
Să te văd seara ce cini,
Dimineața ce prînzești,
Peste zi cum mai trăiești!

Acest cîntec îl cînta lelea Ana și la nunta Măriuchii cu glaja-n mînă după ceterași.

Ce să zică omul, la început gîndeai, că o să meargă treburile strună de bine. Că era iarna, cînd s-au luat. Bărbații peste zi erau la pădure, mai cărau gunoiu, mai pe la grajduri la vite, iar muierile cu ceva cujeică (furcă lîngă foc). Mai venea lelea Ana peste drum la fată p-o minută două, iar minutele ei erau de dimineață pînă către amiaz; mai mergea Măriuca cu cea furcă la mă-sa, că doară era numai peste drum.

Dar veni vremea de pus pînză. Atunci lelea Ana își dă cu părerea, că Măriuca să pună războiul la ea în casă, că-i mai vederoasă, mai în fața soarelui, se vede mai bine. Cuscră-sa, lelea Frăsina, mama lui Vasilică, însă zicea că nu acolo, ci în casa ei, că doară cum am țesut acolo două rînduri de muieri și Măriuca va putea țeasă, va vedea, că nu-i ponihoasă, feri Doamne.

Cînd era chiar soborul mai mare, nimeresc din pădure și bărbații, badea Ferecatul, fiu-so Vasilică și cuscru-so, badea George, că fuseseră cu trei care în pădure, să aducă lemne mari, de care are lipsă o gazdă în orice vreme. Ei nimeriră deci acasă cînd muierile țineau sobor despre pusul pînzii. Lelea Frăsina, cum văzu carele intrînd zise către Măriuca:

— Măriuca dragă, așterne tu masa că bărbații-s osteniți și flămînzi că de ast-dimineață n-au mîncat, că n-au voit să-și ia merinde cu postul ăsta.

Pune și oluțul cu vin ars pe roasă și păhărelul, c-or bea cîte o leacă, să se mai dezmorțească.

Și făcu Măriuca cum îi spuse soacră-sa, iar lelea Ana oftă clătinînd din cap: hm! bine-a zis cine-a zis:

Cîtu-i lumea ți țara
Nu-i slujnică ca nora!

Lelea Frăsina auzi oftatul lelii Ane și nu se putu răbda să nu-i zică:

— D-apoi ce-i, cuscră, ori doară ca pe-o slujnică port eu pe Măriuca dumitale, adecă nici nu pe a dumitale că a dumitale a fost numai, dar acum e Măriuca noastră, nora mea, nevasta feciorului meu, ca pe o slujnică o port eu? Să spună ea că-i aci!

Între-aceste intrară și bărbații în casă și văzînd urciorul cu vinars pe masă, îi rîseră care de care, dar văzînd cu ce ochi acri se uită cuscrele una la alta, simțiră că aci s-a întîmplat ceva. Ferecatul, care de alt cum avea și el nume ca alți botezați, că-l chema Pavel Pîrcălab, da-i ziceau „Ferecatul”, căci el își făcuse cel dintîi car ferecat cu fier la noi în sat; Ferecatul, care cu ochii săi de vultur văzu, cum intră-n casă, ce cale-i pe vale, se apropie de masă, luă urciorul în mînă și chiui așa mai încet, nu chiar ca la nunți:

Cine vrea să nu mai moară
Ține glaja subsuoară!

Aceasta o făcu el să vază mai bine ce-i între borese, că vedea el că ceva pricină trebuie să fie, că prea erau posomorîte, de gîndeai că li-a dus Someșul cînepa.

Cuscru-so și fiu-so rîseră și bătură-n pălmi la chiuitura Ferecatului, nevasta încă zîmbi. Muierea Ferecatului, lelea Frăsina, muiere șăgalnică, zise către cuscru-so:

— Dar chiuiește și dumneata una, că uite vîjdorogul meu gîndești că-i holtei, așa o mînă. Numai lelea Ana sta tot încrețită și cu sprîncenele adunate, nici în preajma vinarsului nu se dezgheța. Dar Ferecatul e drac împielițat, el știe de unde să înceapă lucrul, ca să iasă unde vrea el. Se făcu deocamdată a nu băga de seamă posomorala lelii Ana, destupă urciorul, umplu un păhărel și începu a închina:

— Să trăiești, cuscre; ți-oi închina dumitale întîi, că boresele nu cred că n-au băut pîn-am fost noi duși. Dumnezeu te ție, să-ți țină Dumnezeu sănătatea și iosagul, Dumnezeu te ferească de tot răul; deie-ți Dumnezeu tot bine și veselie, să trăiască și cuscra și copilașii noștrii!

Iar badea George tot răspundea: „Dumnezeu te-auză!”

Apoi după ce bău, Ferecatul umplu păhărelul pentru badea George. Acesta îl luă în mînă și închină la cuscră-sa:

— Să trăiești, cuscră!

— Dumnezeu să te audă!

— Dumnezeu te țină!

— Și pe domnia-ta.

— Deie-ți Dumnezeu sănătate!

— Și dumitale.

— Dumnezeu ferască-te de tot răul!

— Și pe dumneata!

— Să trăiască și cuscrul.

— Și copilașii noștri!

— Dumnezeu te audă!

Acum bea badea George vinarsul și păharul gol îl puse pe masă glumind:

— Vai că tare-i, cuscre, mă mir cum de-l beau muierile?

Toți rupseră în hohote de rîs, lelea Frăsina-i răspunse rîzînd:

— Cum să-l beie muierile, ia cu gura ca bărbații, că-i păharu cît un cui, cum îl pui la gură nu-i!

Numai lelea Ana sta drîmboiată, fierbea de năcaz, că alții își fac voie bună, pe cînd ea-i necăjită și amărîtă de para focului, își sfărîma capul, cum să înceapă o leacă de gîlceavă, fără de care ea nu era sănătoasă. Și-i veni apa pe moară, că badea Ferecatul umplu păhăruțul cu vinars și întinzîndu-l muierii sale zise:

— Închină la cuscra! Și luă lelea Frăsina păhăruțul în mînă și întorcîndu-se spre cuscră-sa, începu a închina:

— Să trăiești, cuscră! Dumnezeu te țină, Dumnezeu să țină pe bărbații și copiii noștri...

Dar lelea Ana tăcea de ai fi jurat că-i mută; ea, melița satului, acum nu da nici un glas. Oare ce-o fi asta? gîndi badea George, care tot tremura, că lelea Ana va porni ca o furtună. Badea Ferecatul sta numai și se uita, pînă-și bău lelea Frăsina păhăruțul și apoi întorcîndu-l cu fundul în sus zise:

— Nici atîta rău să nu deie Dumnezeu! Apoi umplu badea Ferecatul păhăruțul și se apropie cu el de cuscra Ana:

— Placă, cuscră, ian vezi de ce mor oamenii? Dar cuscra, în loc să ia păharul, mulțumi cum știa ea mai frumos:

— Mulțumesc, cuscre, dar io n-oi bea; nici să fie aur nu mi-ar intra pe grumazi, atîta-s de necăjită.

— Dar de ce, rogu-te? întrebă badea Ferecatul.

— D-apoi, cuscre, cum n-oi fi, că uite dumneata, pe cum bine știi și știe tot satul, numai fata asta am și eu cu inimă către mine și... hi... hi... (plînge) hi... hi... hi!

— Dar ce-i, pentru Dumnezeu, întrebară bărbații, toți trei deodată.

Dar lelea Ana se făcea că se-nădușește de supărare și de oftări, plîngea și se dăolea cu lacrimi de scroafă, nu putea nici gremujda de supărare mare.

Atunci badea Ferecatul, om, care n-avea vreme să aștepte pînă și-a găta cuscră-sa plînsul, întrebă răstit pe muierea lui:

— Frăsină, ce ați avut? Că aci ați avut ce ați avut. Iar lelea Frăsina nu așteptă s-o mai roage odată, ci începu:

— D-apoi ce să avem, nimica toată!

— Da, borborosi lele Ana plîngînd, aceea-i la dumneata nimica toată, că ți-am dat fata ca o floare și mi-o faci slujnică, ba îi mai rea ca o slujnică, că slujnica capătă slobozenie, de la stăpîni să-și caute părinții, dar fata mea-i oprită să nu vină la mine!

— Cine o oprește, cuscră? întrebă Ferecatul.

— Cine te oprește, draga mamii? întrebă lelea Frăsina pe noru-sa.

Nu apucă însă nevasta a căsca gura, că draga sa de mamă și începu:

— Ș-apoi nu-i opreliște aceea, cînd nu-i sloboadă ca să pună stativele cu pînză la mine în casă să-i pot eu mînui și slobozi, și face țevi, cum se duculește? Că doară io-s mama ei, io am crescut-o... hi... hi... hi!

— Atîta-i tot necazu? întrebă Ferecatul, rîzînd: o! atunci poți bea un păhăruț de vinars, c-a fi cum va rîndui Dumnezeu. Fata dumitale-i numai peste drum de la dumneata, poate merge să te vază și poți veni să o vezi, dar, ori te superi, ori ba, să meargă ea cu stativele din casa mea și să șază acolo cu zilele de-a rîndul, nu mă învoiesc nici eu. Ea-i măritată, are să lucre și să trăiască pentru bărbatul ei și în casa bărbatului ei. La casă e mult lucru nu numai stativele; noi bărbații sîntem mai mult tot duși, iar muierile nu pot sta numai la stative, și pe-afară mai e cîte ceva, mai niște oițe, mai niște gălicioare, purcei, viței, apoi de acele a grijit tot Frăsina singură, de-acum ar fi vremea să mai aibă și sprijoană, că de aceea și-a însurat feciorul.

— Așa! borbosi lelea Ana, adecă fata mea să fie slujnică cuscrii, iar eu, care am făcut-o și am apărat-o de foc și de apă, și am cruțat-o ca pe apa puțină, eu să fiu dosedită de a nu o vedea numai cînd vor voi străinii! Una ca asta nu va fi!

— Dar taci, babă, grăi atunci badea George, și tu ai avut noră-n casă, dar de gura ta s-a dus cu fecior cu tot; acum vrei să faci pricină și între fată-ta și ginere-to? Nu te temi de Dumnezeu, că te-a bate, că-i postul mare!

— En taci, se înfurie lelea Ana, că nu cu tine grăiesc; fata-i a mea, casa-i a mea, în casa mea va pune stativele, ori de nu, n-a țasă nici aici; așa să știți, că de nu lăsați după mine, rîde dracul de voi?

— Ba rîde dracul de tine, cuscră, nu de noi toți, zise Ferecatul apăsat, cum zicea el cînd era mînios. Ți-ai măritat fata, e măritată, nu-i a dumitale mai mult, nici nu poftesc să fie a mea, e a lui Vasilică, el îi este bărbat, de-ar duce-o în vîrful muntelui, ea trebuie să meargă cu el, fără de a gremujda!

Acum începu și Măriuca a plînge, văzînd că nimeni nu prinde parte la mă-sa, iar Măriuca era neam cu mă-sa, care văzînd-o plîngînd, începu mai avan a se dăoli:

— Vai de mine și de mine, că numai o fată am avut, și nici aceea n-a avut parte de noroc în lume!

Lelea Frăsina se uita boldiș la cuscră-sa, văzînd-o că face gîlceavă fără pic de pricină; Vasilică sta și se mira, ce poate să aibă nevasta lui, de plînge, că el nu-și putea închipui să plîngă cineva din chiar senin, nebătut; badea George era galben ca ceara de rușinea ce i-o face odorul de muiere; iar badea Ferecatul sta și el uimit și nu știa, cum să curme gîlceava. Lelea Ana cu Măriuca se tot boceau. Atunci se apropie Vasilică de nevasta lui și-i zise:

— Măriucă, nu te boci, așteaptă pîn-a muri mă-ta, c-apoi ai vreme să te bocești pînă nu-i vedea bine. Bătută nu ești; flămîndă și goală încă nu ești, taci dar și-ți caută ceva de lucru, adă pe masă, că noi venim de la lucru, nu de la sfaturi. Iar dumneata, soacră, de vrei, bea un păhăruț de vinars și te pune de mănîncă cu noi, de unde nu, du-te acasă, nu face gîlceavă între noi că nu-ți mîncăm bucăturile.

Atunci lelea Ana ca nebună se repezi pe ușă afară țipoind cît o lua gura:

— Tulai, că vrea tîlharii să mă omoare, trăgînd pe Măriuca după sine. Dar Vasilică prinse pe Măriuca de mînă, să nu o lase, iar văzînd că se zvîrcolește și vrea să meargă după mă-sa, o apucă de cap și o hăți îndărăt strigînd:

— Te-ai măritat, șezi unde ești, ori de nu, te trăznește Dumnezeu sfîntul și pe tine și pe mă-ta!

Văzînd lelea Ana ce-i și cum temîndu-se să nu o încaiere și pe ea, fugi mîncînd pămîntul și strigînd:

— Ieșiți, oameni buni, că tîlharii îmi omoară fata. Tot așa merse țipotind pîn-acasă, acolo deschise fereastra cea de către drum și de-acolo făcea o holcă, de se adunară vecinii în gura ei. Cei din casa Ferecatului stau înmărmuriți; Măriuca se bocea după ușă, lele Frăsina își freca mîinile și ofta, badea George sta pironit pe un scaun, ca înlemnit, iar Ferecatul nu se putea destul mira, cum poate cineva face gîlceavă de nimica. Oamenii în drum și pe la poartă stau cu gura căscată, neștiind ce să zică, ce să facă, iar lelea Ana tot melița din fereastră.

Erau aci Paștele. Tot satul era voios. Numai în două case era necaz de moarte; în casa Ferecatului și în casa badii George. În casa Ferecatului era necaz, că Măriuca, nevasta lui Vasilică, era dusă de la el; prin sat lățise lelea Ana vestea că n-a fost modru să mai trăiască fiica ei în casa Ferecatului, că toți sînt niște oameni îndărătnici, Ferecatul o purta ca pe o slujnică, Frăsina, ca soacră nu o părtinea, iar Vasilică, ca bărbat, o bătea, de sta să o omoare cu bătăile. Oamenii, vezi bine ca oamenii, unii credeau, iar alții ziceau: „Știm noi, ce poamă e lelea Ana, că nici dracul că-i drac și să nu se pună în sîmbră.”

În casa badii George era și mai mare necazul; el zăcea în pat, se îmbolnăvise de rușinea ce i-o făcuse lelea Ana, cît nici în Vinerea de Paști n-a fost la biserică, să se spovedească și să se cuminece ca creștinii, nici în ziua de Paști nu putu merge la biserică, cînd chiar și cei mai din urmă oameni nu rămîn pe acasă; el zăcea dus. Iar lelea Ana cu Măriuca făceau chibzuieli, peste chibzuieli, și badea George le auzea din pat și ofta, de se îndădușea, neputînd zice nimic. Chibzuiala lelii Ana era, că ea va despărți pe Măriuca de tîlharul de Vasilică și-și va aduce ginere în casă că și așa George tot bolește și nu-i cine purta rînduiala casei; Măriuca, brudie de minte cum era, credea că mă-sa drept are și bine zice, dar după Vasilică încă-i părea rău, că, oricum, îi era drag ca sufletul, dar într-o bobotă ea s-a fost dus de la el, la sfatul mamei sale, și nu voia să meargă îndărăt pînă n-a veni el după ea.

Dar Vasilică, deși era cu casa numai peste drum de a ei, nici ca-n batjocură n-a zis batăr peste gard: „Hai, Măriucă acasă; ba chiar dacă zicea unul-altu s-o cheme, el răspundea: „Ba io, c-a da ea cu capul de gard, atunci apoi va avea ea de ce se boci. De-a fi să fim laolaltă, va veni frumușeluc și n-a asculta de melița mîne-sa; de unde nu, largă-i lumea, ducă-se cîte zile a crescut, că și eu mi-oi mai afla, ce mi-a fi împărțită”.

Badea George gemea în pat, minteni-minteni îl apucau înădușeli și tusă, cu mîncarea nime nu-l îmbulzea prea tare, dar și cînd îi îmbia nu putea mînca mai nimic, și cît mînca, îi sta în rînză, și-i făcea și mai mari dureri. Nici nu putea să-i fie mai bine, cînd de dimineață pînă seara auzea pe lelea Ana, cum bătea din gură ca o meliță: „Te despart, draga mamii, și-mi aduc ginere-n casă, care să facă cum zic eu, că a mea-i casa și moșia, nu a boleacului ăstuia!”

La trei săptămîni după Paști badea George închise ochii pe vecie. Înainte de moarte a chemat la sine pe fiu-so Nicolae cu nevasta lui și cuscrii lui, morarul cu morărița, și pe Ferecatul cu lelea Frăsina, și pe Vasilică și pe Măriuca. De față era și lelea Ana, ea se bocea drag Doamne, după bărbat, de gîndeai că piere lumea.

Și numai atît putu zice badea George:

— Eu mă sting, dragii mei, iertați-mă de v-am greșit ceva, ca iertat să merg înaintea lui Dumnezeu. Tu, Măriucă, mergi la bărbat, c-a fi bine. Și învățați și pe puii de șarpe, ca să nu facă gîlceavă din nimica... Toți au zis Dumnezeu să-l ierte!

Și l-a iertat Dumnezeu pe veci, a murit, l-au îngropat, l-au jelit, dar lelea Ana nu lăsa pe fată să meargă la bărbat: „Vie el aci, de vrea să te aibă muiere, că are tot ce-i cere inima, dar eu slujnică la Fereca tu nu te las. Te despart mai bine și-mi aduc ginere în casă pe cine voi voi eu, că la bine cine n-a trage?” Și Măriuca crezu, și se lăsă să o poarte mă-sa de nas, în loc să fi ascultat de tată-so, care cu glas de limbă de moarte i-a fost lăsat ca ea să meargă la bărbat.

Văzînd Ferecatul că nu-i vine nora, trimise pe Vasilică la părintele să-i spună așa: „Părinte, sînt cununat după lege cu Măriuca Anii lui George, ea-i dusă din postul-mare la mă-sa, fii bun adună curatorii și-o chieamă înainte să mărturisească: vrea să vină înapoi, ori vrea să se despartă de mine după cum se laudă mă-sa? De vrea să vină, nu-mi umble cu marafeturi, că-i vremea lucrului, de unde nu, deie-mi scrisoare de despărțire, să-mi caut de cap.”

Și se duse Vasilică la părintele și-i spuse ca de pe carte, tot necazul, și-i spuse și din ce le veni pricina, și părintele îl mîngîie așa:

— Fătul meu, eu v-am legat deolaltă ca să nu vă dezleg, dar de n-ar fi rînduită de la Dumnezeu ca să fiți laolaltă bărbat și muiere, după cum v-ați legat înaintea altarului, lumea-i mare, tu-ți vei căpăta muiere și ea bărbat, care cum va fi vrednic.

Îndată a treia zi cheamă părintele curatorii laolaltă și le spuse, că uite ce-i și cum cu Vasilică Ferecatului.

— Dacă-zi știm, părinte și știe tot satu, grăi curatorul primar.

— Apăi bine că știți, acum o să vină și ei îndată înainte și vom chibzui, doar i-om putea împăca, în păcate, că-i rușine să steie ei ca cei rătăciți: unu într-o parte, altu-ntr-alta.

— Vom cerca părinte, și pace era lense de făcut, ba nici gîlceava nu se făcea, de mergea Ana unde s-a dus bietul George, bărbatu-so, dar pînă-i ea vie, pace în casa copiilor ei nu va fi, căci gura și năravul ei a băgat și pe bietul George sub glie. Dumnezeu să-l odihnească și mîie pe unde a-nserat.

Așa grăi un curator. Atunci văzură, că intră și fătul (crîsnicul) cu cei împricinați. Mai-nainte mergea badea Ferecatul povestind cu fătul, după ei mergea Vasilică, iar hăt înapoi venea încet, de numai cît clătea, lelea Ana, învățînd-o pe Măriuca ce să zică, și bătîndu-i perele să plîngă cînd va plînge și ea, ca și cum n-ar fi avut vreme destulă s-o învețe acasă.

Ajungînd acasă la preotul, unde erau curatorii adunați, preotul le ținu o cuvîntare înțeleaptă, ca să chibzuiască bine ce fac, că nu-i lucru de glumă a judeca o treaba atît de gingașă, apoi începu cu întrebările. Mai întîi întrebă pe Vasilică.

— Spune, fătul meu de ce ți-ai alungat nevasta, cu care te-am cununat înaintea altarului? Iar Vasilică răspunse așa:

— Domnule părinte și cinstiți curatori bisericești! Eu muierea nu mi-am alungat-o că n-am luat-o s-o alung, ci am luat-o să țin casă cu ea și să trăiesc cu ea în bine și în rău, dar mă-sa a făcut toată neînțelegerea și gîlceava ei între noi, mă-sa a celuit-o acasă. Eu, de vrea ea, și acum o primesc, și mă leg că din partea mea cuvînt legănat n-a auzi; dar apoi și ea să fie cum se cade și să nu asculte de sfaturile mîne-sa, că n-or duce-o la bună; dacă însă nu-i place și nu-i place de mine și de casa mea, atunci silă nu-i fac, îi dau drept să se mărite după cine a vrea, iar ea să-mi dea drept să iau pe cine m-a îndrepta Dumnezeu, că fără muiere nu pot fi.

Curatorii clăteau din cap în chip că drept a grăit și că doară și ei sînt de acea părere. Iar preotul grăi:

— Spune dumneata, Măriucă, de ce ți-ai lăsat casa și bărbatul și te-ai dus fără pic de pricină la mama dumitale, de care te-ai despărțit pe vecie, cînd ai dat mîna cu Vasilică? Nu-ți aduci dumneata aminte, cum am cetit cînd v-am cununat: „c-a lăsa omul pe tatăl său și pe mumă-sa, și se va lipi de muierea sa, și vor fi amîndoi un trup?”

— Așa vrem și noi, domnule părinte, și cinstiți curatori, zise lelea Ana de după ușă, ca să lase Vasilică pe tatăl său și pe mamă-sa și să vină la noi: atuncea-i scriptura deplină, și fata mea n-a fi de batjocură la nime.

— O, ho! grăi părintele, pe dumneata, lele Ană, nu te-a întrebat nimeni nimic, deci fii bună și taci; să-mi spună Măriuca: De ce te-ai dus de la Vasilică?

Iar ea prinse a se boci, că o tot boldea lelea Ana, iar de-acasă și de pe drum o învățase, ca să prindă a se boci cînd va boldi-o. Prinse deci a se boci Măriuca și tot bocindu-se a borborosi:

— Că... nu m-aș fi dus, dar... m-a tras de păr și a zis, că mama nu are ce căuta la noi... și nu m-a lăsat să pun stativele la mama, iar la ei nu se vede bine în casă la țesut...

— Uitați-vă, dragii mei, zise părintele, eu văd de aci, că toată neînțelegerea voastră vine dintr-o nimica-ntreagă, nu umblați cu de-aceste, că nu vă faceți de vorbă la oameni și de păcat înaintea lui Dumnezeu.

Eu aș zice așa, că dumneata Măriucă să mergi la bărbat, că are casă și masă și are agonistă multă, nu poate îmbla prin soboare. Iar dumneata, Vasilică, să fii mai îngăduitor cu Măriuca, că-i tînărucă, iar dumneata ești cap de bărbat și trebuie să fii mai cuminte și mai îngăduitor; ia-o cu frumosul și cu binișorul, mai las-o și pe la mă-sa din cînd în cînd, și fiți ca oamenii și ca creștinii.

— Așa zicem și noi, răspunseră curatorii.

— Eu vreau s-o iau înapoi, răspunse Vasilică, numai să fie cu treabă bună și să n-asculte de soacra, că n-o duce la bine.

— Eu nu-mi mai las fata de batjocură la nime, o despart și pace și sănătate, ea s-a mărita după cine oi vrea eu, iar Vasilică și-a lua una, care să fie slujnică la tată-so și la mumă-sa, că Măriuca mea știu că nu i-a fi în veci!

— Iar răspunzi domnia-ta, grăi părintele, de ce nu lași pe Măriuca să grăiască? Zi domnia-ta, Măriucă, ce gînd ai, mai mergi la Vasilică, ori ba?

— Cum a vrea mămuca, răspunse Măriuca bocindu-se, că mă-sa o tot boldea, îi da adică semn să se bocească.

Preotul și curatorii se încercară fel și formă să-i împace, toți s-ar fi învoit, dar lelea Ana nu voia odată cu capul să audă de împăcăciune, numai dacă Vasilică va lăsa pe tatăl său și pe mumă-sa și va veni ginere la ea-n casă; iar Ferecatul și Vasilică la una ca asta nu se învoiră și nu se putură învoi, că Ferecatul avea numai un fecior, pe Vasilică și avere avea frumoasă; afară de aceea știau ce gură bună are lelea Ana, deci mai bine ar fi mers în țara tătarilor, decît să șază în casa ei!

Așadară se depărtară de la casa preotului fără altă ispravă, decît că lelea Ana a tudumănit, că ea începe proces de despărțire.

Și lelea Ana se ținu de vorbă; vîndu doi boi rămași de la badea George, merse cu banii la domnu protopop și începu proces de despărțire. Banii, vezi bine, nimeni nu-i mai disprețuește atît de tare, să nu pună mîna pe ei, cînd îi sînt de-a îndemînă. Așa era și domnul protopop, om ca toți oamenii, cu lipsă de bani și cu voie bună cînd vedea, că-i vin de unde n-avea nădejde. Primește banii și începe procesul.

Dar lelea Ana i-a spus Sfinției-sale că și de-ar mai vinde doi junei și 20 de oi, nu-i pasă, numai să-i arate la feciorul Ferecatului, că-și desparte fata de el și-i capătă alt bărbat, mai ales decît el. La pornirea procesului, Sfinția-sa a spus lelii Ane, că fără pricină nu se poate face despărțirea, și adică de nu va putea adeveri, că Măriuca numai silită s-a dus după Vasilică.

Atîta-i fu destul lelii Ane: numai atîta voia să știe, că din ce pricină se pot despărți cei cununați, și îndată-i plesni prin minte ce răspuns are să deie:

— Am silit-o, Sfinția-ta, am silit-o eu și bărbatul meu, fie iertat, cînd am gîndit, că bine facem c-o dăm după un fecior bogat, care-i singur la părinți dar acum văd, că rău am făcut, că nici de o aruncam în foc, nu era în loc mai rău decît în casa Ferecatului; bărbatul meu a și murit de părere de rău, c-o silit-o de a căzut biata de ea cum zice cîntecul:

Am picat în aspru loc,
Cum pică lemnul pe foc.

Și de aceste știa multe lelea Ana.

Așa făcu Sfinția-sa scrisorile, și adună soboare peste soboare, și lelea Ana tot vindea din vite și înfunda bani pentru soboare, pînă nu mai rămase nici o coadă de vită la casă. Atunci în urmă, după ce ea jură, că atît ea cît și badea George ar fi silit pe Măriuca să meargă după Vasilică, căpătă cartea de despărțire și Vasilică, de părere de rău, numaidecît luă pe cea mai frumoasă fată din sat, cu care, între noi fie zis, cuvînt legănat n-a avut nici el, nici părinții lui.

Dar să vedem noi de lelea Ana și de Măriuca ei. Cu fală-și bătea lelea Ana pieptul și gura: „Am despărțit pe Măriuca de satana, să vă arăt, ce bărbat o să-i capăt eu, că la bine cine n-ar trage? Dar Măriuca tăcea și plîngea de multe ori, cînd vedea numai peste drum de la ei pe Vasilică ei deodată cu Florica lui Siminoc, cu nevasta lui de-acum, că trăiesc bine ca doi porumbi, și mult se căia, că a ascultat de mă-sa; apoi iar se întărea în fire și zicea:

Supărată-s, nu mă las,
Să fac voie la pizmaș.

Apoi se găta frumos și mergea la joc, ca fetele cele mari.

În vremea aceea sosește din cătane Pavelu diacului, care cătănise opt ani de-a rîndul, fusese ceva mai mare peste cei mai mici. Pe Pavel îl luaseră cătană din școală, iar acum veni în haine cătănești cu trei stele la grumazi; oameni-i ziceau „domnul filer”. Peste cîteva zile dezbrăcă hainele cele cu stele și îmbrăcă hainele diecești: cioareci cu șinoare, cămașă cu crețe, pălărie mică, pieptar de postav vînăt și o zeghe de pănură sură, dar croită pe domnie, cu bumbi și cu șiroaie vinete. Îi sta bine lui Pavel, pășea ca pe strună, știa multe că doar învățase și prin școale și în cătane. Iar dumineca cînta în strană lîngă tată-so. El veni, de venit, acasă că p-acolo prin cătane își împuțise brînza, dar acasă, ce să facă? Tată-so mai avea o droaie de copii, mari și mici iar moșie numai o fărâmătură mică, că doară dreaptă-i zicala:

Că diacu săracu
Cînd aude clopotu
Țipă coasa-n buruiene
Și aleargă la pomene.

Apoi îmblînd la pomene, nu se prea măresc moșiile, ba și din ce-s mici se mai micesc. Așa stînd lucrul, mulți pureci nu putea face Pavel pe la tatăl său, ci trebuia să se gîndească:

Din’ce foc o să trăiască,
Dar din greu să nu muncească?

Cunoștea el pe lelea Ana și pe Măriuca ei; știa că lelea Ana are moșie frumoasă; auzise el că Măriuca-i despărțită de feciorul Ferecatului, deci își gîndi: acolo n-ar fi rău de mine, că, și de are lelea Ana o gură ca o meliță, dar eu am fost filer, nu ea!

Deci începu a se da la joc cu frumosul pe lîngă Măriuca, o juca, o strîngea, îi chiua cîte-n lună și-n stele și din ceea-n ceea Măriuca uită supărarea după feciorul Ferecatului, iar lelea Ana era făloasă, că cel mai învățat fecior din sat îi joacă fata-n tot jocul și vine serile la ei în povești.

Din ceea-n ceea, Pavel peți pe Măriuca și o luă și se mută la ea acasă.

Acum lelea Ana era și mai făloasă, toată se zdrobi spunînd cumetrelor: „Noa, nu era mai bine de venit feciorul Ferecatului să șază la noi, pînă era ograda plină de vite? Iată, toate le-am prăpădit cu despărțirea, și tot mi-am căpătat ginere pe fruntea feciorilor.”

Fiu-so Nicolae numai rar abătea pe la ea, și atunci nu ședea mult, că Pavel filerul le băgase gărgăuni în cap, că de aceea abate Nicolae pe la ei că să-i facă parte din moșie, dar nu i se cade că moșia a fost numai a lelii Anii și deci se cade să o lase toată fetii că așa zic legile țării: ce-i al tatălui să fie al feciorilor și ce-i al mamei să fie al fetelor. Și lelea Ana, făloasă, își bătu pieptul că moșia va fi a aceluia, a cui va vrea ea, că zestrea a ei a fost.

Văzînd Pavel cum stau lucrurile, se luă cu binișorul pe lîngă babă, îi aducea vinars și îl îndulcea cu zahăr, iar lelea Ana bea pînă se făcea curcă și striga în gura mare, că ginere ca al ei nu mai este altul pe podul pămîntului. În nebunia ei cea mare se duse cu Măriuca și cu ginere-so la oraș și făcu cărți după cum o povățui el, că ea a vîndut lui Pavel, ginerelui ei toată moșia și casa pe bani buni, cum a adus el din cătane.

Lucrul acesta îl făcu, ca să nu știe nimeni din sat, să nu se nădească Niculae și să-și ceară parte. Intabulată fiind toată moșia pe Pavel, îi era ușor să trăiască bine, că merse la bănci și împrumută sută după sută, pînă ce se sui vreo 800 de florini datoria pe moșie. În casă era pace și voie bună. Băutură și carne aducea Pavel din gros. Ele ca muieri nepricepute, nu știa de unde are el atîția bani. Cîteodată zicea Măriuca către mă-sa:

— Mamă, oare de unde are Pavel atîția bani, de tot mereu aduce băutură și carne? Iar baba-i răspundea: Proastă ești tu, doar bani fac cărturarii, apoi doar Pavel e cărturar, vezi că face un comințău, capătă 2-3 pițule, face contrătuș, capătă 2-3 pițule, apoi vezi că tot dus prin sate, și cînd vine, nu vine cu mîna goală.

Așa trecură vreo cinci ani. La lucrul cîmpului nu-l vedea nime, moșia toată o da în parte, vite nu ținea mai mult de cîteva gălicioare și un porc de Crăciun; o vacă cu lapte își cumpără însă, de care grija Măriuca și cea babă. Și toate mergeau bine. El se scula dimineața, mînca, își aprindea țigara și hai în sat, de unde nu venea de altă dată pînă-n seară, petrecea prin crîșmă cu cei cîțiva jidani ce erau în sat, și juca cu ei în cărți. Dar casa lui nu ducea lipsă, că erau bani la bancă.

Odată vine Pavel acasă cu o tăbliță de tinichea cu slove de aur și o bate pe stîlpul porței.

— Ce-i asta Pavele? întrebă muierile.

— Ce-i asta? răspunse el – asta-i lucru mare; uitați-vă, mi-a venit chiar de la împărăție tăblița asta, să o bat pe stîlp ca tot omul să știe, că am slujit pe împăratul cu credință, și de s-ar întîmpla ca cineva să dea foc la casă, împărăția îmi plătește pentru ea o mie de florini.

Muierile clătinau din cap; săraca învățătură, bună-i ea! Ele crezură minciuna lui Pavel. Dar adevărul era altul. El adică mai ceruse două sute de florini împrumut de la bancă, dar de acolo i-au răspuns așa: 800 ți-am dat, dar casa nu ți-e asigurată împotriva focului; asigureaz-o și-ți mai dăm 200, dar apoi nu mai mult. Și-și asigură Pavel casa într-o mie de florini și puse tăblița pe stîlpul casei.

Era prin postul Crăciunului, chiar la Sfîntul Niculae. Un frig de crăpau și lemnele. Chiar atunci era mare bucurie în casa lui Niculae a lelii Ana, că-i făcuse nevasta un copil și voia să-l boteze în ziua Sfîntului Niculae, să-i pună nume ca lui tată-so. La botezul micului Niculiță, se duse și lelea Ana și Pavel și Mariuca cu tus-trei copiii, ce-i aveau; puse Pavel pe cei doi mai mărișori pe o săniuță și baba-i trase, iar pe cel mai mic îl duse Măriuca-n brațe, Pavel mergea ca un haiduc, cu țigara-n gură și cu bățigașul în mînă, înapoia lor.

Ospățul botezului ținu mult; iarna zilele sînt ceas de scurte, deci de pe la ojină se aprinse lumînările. Preotul merse colea pe-nserate acasă, petrecut de Pavel, care spuse celorlalți meseni, că îndată vine, numai petrece pe părintele. Nime nu-și bănuia nici un rău, toți erau cu voie bună. Dar e lung drumul, din capul din jos al satului, de lîngă moară, unde era casa lui Niculae, pînă în mijlocul satului la casa parohială. Pavel însă petrecu pe părintele omenește, povestindu-i din cătănie lucruri de care numai opșitarii știu povesti. Cînd fu la poarta părintelui, dete noapte bună și se întoarse, dar, după cum zise către părintele, m-oi abate p-acasă să văd ce-mi fac vituțele.

S-abătu p-acasă. Casa lor era pe ulița din dos, deci de la părintele apucă calea aceea. Casa Ferecatului era numai peste drum de a lor. Se uită bine dacă este ori ba lumină la Ferecatul, și văzînd că nu-i, se mai uită pe drum în sus și în jos, dar nu văzu pe nimeni, nici că putea vedea fiind o bură din cer pînă-n pămînt, încît la 5 pași nu vedea omul.

Apoi se duse și intră în casă, luă repede în brațe ce-i era mai de-a îndemînă: perini și haine de pat, și le duse chiar în fundul grădinei în omăt. Înturnînd pe la grajd, dezlegă vaca și vițelul și lăsă ușa deschisă, apoi mai intră odată în casă, deschise o ladă și iar luă din ea în brațe și duse în omăt, în fundul grădinei. Și veni și a treia oară. Atunci aprinse lumînarea și mai scociorî prin ladă și prin casă după cîte ceva și iar o stinse și dă raită în fundul grădinei cu ce avea în brațe. Apoi merse în dosul casei, puse în strașina cea de paie cu toc de lemnușe, și lîngă el o bucată de iască aprinsă; în tus-patru cornurile casei făcu așa, și nimeni nu-l opri, cu toate că cineva îl vedea, și acel cineva era Vasilică Ferecatului, care întrebase pe popa, că ce pajură de aur a căpătat Pavel fileru, de-i la el pe stîlpu porții. Și după ce preotul îi spuse, Ferecatul numaidecît îi ghici gîndul, că adică vrea să-și aprindă casa cea veche de bîrne și acoperită cu paie, apoi banca să i-o plătească și cu banii să trăiască zile albe, iar casa să i-o facă oamenii de milă și pomană.

În ziua de Sfîntul Niculae, după ce petrecuse Pavel pe preotul, se duse și se uitasă la Ferecatul la fereastră și nevăzînd lumină, credea că aceia dorm, dar nu dormeau, ci ședeau în povești pe-ntuneric, ca omul cînd n-are ceva lucru mare și desfăceau cucuruz pentru porcii cei din coteț. Cînd se uită Pavel pe fereastră, Ferecatul chiar se ridicase de lîngă cotarca cu cucuruz și merse să bea apă. Cofa cu apă era sub fereastră, deci aruncîndu-și ochii fără voie zări pe Pavel stînd în mijlocul drumului spre casa lui, care era în mijlocul unei grădini foarte mari.

— Să ieși, măi Vasilică, pîn-afară, dar ia-ți cojocul, și furca cea de fier, stăi tu la noi în dosul porții, dar vei vedea ce face domnul filer (cum îi ziceau oamenii-n glumă) să nu pățim azi o nepățită.

Vasilică numaidecît se nădăi, își îmbrăcă cojocul și căciula, apoi de după ușă își luă furca cea de fier și merse la pîndă. Prin poartă nu putea vedea pîn-acolo, că bura era deasă, de puteai tăia cu briceagul în ea, și casa lelii Ana era departe de drum. Deci Vasilică se luă și trecu drumul încet și pe foaie, ca șarpele, pînă era la poarta lui Pavel. Nici de-acolo nu văzu nimic, dar nu merse mai aproape și stătu aci locului cu ochii țintiți la ferestrele casei lui Pavel. Cînd Pavel a aprins o leacă de lumină, de-a mai scociorît prin ladă, a văzut Vasilică limpede, dar n-a zis nimic. Văzut-a el și cînd a pus ceva în cornurile casei, dar iar n-a zis nimic. Ca fulgerul de iute i-a trăsnit prin minte, că în adevăr, Pavel vrea să dea foc casei, dar tot atîta de iute văzu și aceea, că în primejdie nu e nici un vecin, fiind casele foarte departe unele de altele și omătul mare. Deci își gîndi: Hai, drace! hai! Și-i dete pace.

Dar cînd să iasă Pavel afară din ogradă și să meargă la cumnatu-so atunci Vasilică îl oprește-n loc, ținîndu-i furca oblu înaintea ochilor:

— Stai, că te împung, ce-ai făcut? Du-te și ia focul, ori te împung ca pe un șarpe!

Vorbele aceste le zise Vasilică atît de tare, cît răsună ulița de gura lui. Ferecatul într-o săritură fu afară, cu furca de fier în mînă și el, strigînd la ceilalți vecini. Pavel sta între furcile de fier înmărmurit. Cercă să fugă, furca lui Vasilică îl răni la pulpa din jos a piciorului, de căzu jos.

Într-aceea mai sosiră cîțiva vecini: bărbați, muieri, copii, să vază ce e! Vasilică-i striga într-una:

— Du-te și scoate focul de unde l-ai pus, că de prinde casa a arde, acolo te arunc ca p-un snop.

Dar atunci cîți erau de față, toți cu un glas strigară: „Tulvai, foc!” și-și ațintiră ochii spre casa lelii Ane care luase foc din patru părți deodată. Pe o clipită își pierduse toți cumpătul, ca oameni care nu văzuseră așa o întîmplare, că pîn-atunci nu fusese chiar nici un foc acolo, din 1848 cînd aprinseseră ungurii satul.

Stătură încremeniți o minută. Pavel dă repede să se ridice, cînd zărește focul, dar cade jos, piciorul îi sîngera rău. Atunci Ferecatul strigă:

— Muieri, legați careva piciorul lui Pavel, tu Vasilică mergi de slobozi vitele din grajd să nu ardă acolo, de a lua și grajdul foc. Voi stați și aruncați omăt, de s-a stinge bine, de nu, să nu sară barem focul în vecini!

Toți făcură așa. Unii alergară la biserică să tragă clopotele într-o dungă alții cereau în tot chipul să stîngă focul, dar nu era chip, că din patru locuri luase casa deodată foc și acoperișul era de paie vechi, iar păreții de bîrne mîncate de cari, și ardeau pîrîind. Noroc că nu se aprinseră și alte case, mulțumită împrejurării, că era casa chiar în mijlocul grădinei, depărtată de garduri, și omătul era mare.

Cînd ajunse lelea Ana acasă, frîngîndu-și mînile și Măriuca bocindu-se, nu mai era chip să se apropie cineva de casă, că era ca un cărbune înflăcărat.

Pe Pavel l-a dus atunci numaidecît primarul la casa satului, unde l-a dat în paza străjilor și a făcut arătare la judecătorie.

Dimineața veniră în sat trei căruțe cu demni, unii de la judecătorie, alții de la banca cea de asigurare și alții de la banca cea cu banii. Au luat protocoale, au dus pe Pavel cu ei, și de atunci nu l-a mai văzut nime în sat; banca de asigurare l-a pîrît, căci a vrut să-i înșele, și l-au judecat la închisoare grea pe trei ani de zile. Banca cu bani, scoase demni de la judecătorie la fața locului și vîndură grădina și moșia pentru 1000 fl., ce împrumutase Pavel. Grădina o cumpără Ferecatul, că era numai peste drum de la casa lui, iar moșia o cumpără Niculae, feciorul lelii Ane. Lelea Ana își frîngea mînile și striga în gura mare: Tudumănesc, că-s a mele, nu le vindeți! Dar judecătorii îi arătară scris negru pe alb, că ea le-a vîndut lui Pavel, iar el le-a zălogit la bancă.

Acum ce era să facă lelea Ana cu Măriuca ei, draga mamii?

S-au tras la Niculae, care le primi cu bunătate, cu toate că din averea părintească nu căpătase nimic, și nu le imputa în veci vreo vorbă, nici el, nici muierea lui. Dar lelea Ana tot poamă bună rămase; dacă nu putea striga ca odată: „Tot e al meu ce-i aci”, nu se putea răbda totuși să nu zică: „Hei, săraca lume, cînd eram io-n vremea mea, altcum purtam găzdușagul, nu ca voi!” Atunci Niculae îi zicea amărît, dar cu blîndețe: „S-a văzut, mamă, nu te lăuda, că știe satul tot”.

Oamenii din sat cînd dau în vorbă de întîmplarea aceasta, zic cu toți unul ca altul: „Bună poamă-i lelea Ana! Pe bietul George l-a băgat în groapă cu gura ei, pe fecioru-so cu noru-sa i-a duduit din casă cu gura ei cea bună; fata și-a despărțit-o de omul cel de omenie, cu gura ei; moșia a păpat-o cu mintea ei cea mare, și acum șede la Niculae, care mai anțărț nu era bun de nimica.”

Apoi spre încheiere mai zic oamenii așa: Vai de loc, cînd e muierea mai mare-n casă! Iar bătrînii satului zic așa: Minte de muiere, și pace!