„Guvern al angajamentelor cu străinii”
La fiecare act, mai mult sau mai puțin însemnat, săvârșit de guvernul roșu, orice om imparțial trebuie să-și fi făcut întrebarea: dacă actul acesta ar fi fost săvârșit de guvernul conservator, aflându-se roșii în opoziție, ce ar fi zis și ce ar fi lucrat aceștia ? De exemplu, convenția cu Rusia, trecerea armatei peste Dunăre, rechizițiile, războiul, răpunerea a peste zece mii de oameni de focul inamicilor, de foame și de ger; apoi pierderea Basarabiei, apoi scăderea rublelor, apoi umilirea cu Arab-Tabia, apoi cestiunea israelită și în fine cestiunea pretinsei răscumpărări a căilor ferate; dacă toate acestea le-ar fi făcut, sau măcar ar fi încercat să le facă guvernul conservator, aflându-se în opoziție roșii, ce s-ar fi întâmplat ? Fiece om cunoscător de țara sa cunoaște cu cât de aprigă rea-credință știu roșii să facă opoziție, și cum pentru dânșii, în lupta politică, orice mijloc, cât de înjositor, cât de mișelesc, este bun, — calomnia, intriga, minciuna, toate învăluite frumos în eticheta românismului și liberalismului și debitate fără preget și fără nici un pic de pudoare prin toate locurile publice în tirade șarlatanești. N-avem nevoie prin urmare să stăruim aci mai îndelung a face icoana moravurilor politice a acestui soi de oameni, ce alte talente n-au, altă meserie nu știu, de altă treabă nu sunt în stare decât a face negustorie de principii liberale și de patriotism. Să luăm numai două, trei cazuri din cele enumerate spre a răspunde la întrebarea de mai sus, anume cazul șederii armatei atâta vreme peste Dunăre și al cestiunii evreilor.
Roșii, netăgăduit, mai ales când sunt în opoziție, n-au absolut nici un respect de ordinea publică, meșteri în scandaluri, oratori de cafenele, caricaturi de martiri politici, conspiratori de operetă-bufa, ei sunt capabili să toarne în fiece săptămână câte o republică microscopică. Într-o stare liniștită, cu puterea militară toată în țară, cu deplină ordine în viața publică, a luat într-o noapte naștere celebra republică de la Ploiești, al cărei prezident era d-l Candiano Popescu, mai târziu polițai foarte dinastic, și al cărei consiliu de miniștri se compunea din domnii Stan Popescu, Pătârlăgeanu, Grigorescu, Stanian și alți trei iluștri patrioți. O zi, sau mai bine douăsprezece ceasuri a trăit republica ploieșteană. Ea a fost pusă la cale într-un birt, la o cină ce s-a prelungit, ca după firea naționalilor, până spre ziuă, când, în culmea înfierbințelii s-a și proclamat cu mare entuziasm. Proclamarea republicii a avut loc pe la patru ceasuri în revărsatul zorilor, și uciderea acestei frumoase instituțiuni s-a săvârșit pe la patru după-prânz, când, odată cu stingerea înfierbințelii naționalilor, a și sosit în Ploiești reacțiunea, adică o companie de vânători. Să nu uităm a spune ceea ce e mai interesant: când reacțiunea intra de spre București pe streaja de la miazăzi a republicii Ploieștilor, prezidentul acestui stat ieșise pe streaja de la apus de spre Buzău, și așa de cu vreme ieșise, încât și ajunsese aproape de satul Lipia, iarăși un cuib celebru de republicani; ce e drept, distanța dintre Ploiești și Lipia nu e așa mare, cam de vreo două poște și ceva. Când a pus reacțiunea mâna pe el și l-a întrebat că ce caută noaptea împrejurul Lipiei, d-lui a răspuns că a ieșit nițel să se plimbe: o plimbare cu viteză republicană.
Considerând dar că compania de vânători era în țară și a putut fi în Ploiești despre douăsprezece ceasuri de la proclamarea republicii, totul rămâne o scenă, cel mult un act de operetă-bufa sau de parodie. Știindu-se cât de iute pot să se plimbe, și știind asemenea foarte bine că din capitala țării până la capitala republicii lor, o companie de soldați zdraveni poate veni în câteva ceasuri pe odihnite, naționalii noștri au cutezat totuși a face acel scandal ridicul.
Dar — punându-ne tot în ipoteza că conservatorii ar fi fost la guvern și roșii în opoziție — dacă acea reacțiune, adică compania de vânători, împreună cu toată armata și cu Domnitorul în frunte s-ar fi aflat peste Dunăre, oare scandalul s-ar fi mărginit numai la a fi ridicul și la o singură localitate ? Și în București chiar, și mai ales aci, ce s-ar fi întâmplat ?
Dar apoi, punându-ne în aceeași ipoteză, cu ocazia cestiunii israelite ?
Lăsăm să dea răspuns la aceste întrebări acei ce-și cunosc țara, și, în genere, publicul imparțial, care, pare-se, a cam început să judece mai bine asupra lucrurilor și oamenilor.
Câtă vreme au fost conservatorii la putere, roșii n-au încetat un singur moment cu insinuarea și cu calomnia; ei nu numeau altfel, prin organele lor, pe conservatori decât cu epitetul de „guvern al angajamentelor cu străinii”. Insinuând că conservatorii luaseră acele angajamente spre paguba și aservirea intereselor țării, ei erau singurii apărători ai acestor interese, ei singuri aveau dor de inimă pentru biata patrie. Și cu toate astea acel „guvern al angajamentelor cu străinii” nu făcuse nici convenția cu rușii, nici război fără zapis, amanet sau chezășie, cu bună și prealabilă știință că avem să pierdem Basarabia, și nici negociase cu Alianța Israelită să împământească cu grămada pe evrei. Nimic din toate acestea nu făcuseră acei oameni, pe cari roșii îi numeau „guvern al angajamentelor cu străinii”. Nefăcând nimic din toate acestea, erau astfel calomniați; dar dacă ar fi făcut măcar ceva, ce ar fi fost !
Roșii au venit la putere după aceea. Ei au făcut, în adevăr, de cinci ori cât ar fi meritat să poarte numele, ce ei îl aruncau conservatorilor fără nici o dreptate.
Am făcut paralela convențiilor de răscumpărare a căilor ferate, a conservatorilor și a roșiilor. Care este cea mai avantajoasă pentru stat ? Mai poate sta cineva la îndoială ? Și ar avea chiar adversarii noștri atâta lipsă de pudoare să mai conteste și în privința aceasta, unde vorbim cu bob numărat, adevărul ? Și afară de aceasta, de câte ori a fost vorba pe timpul guvernului conservator de răscumpărare, nu guvernul român a început tratările în această privință; propunerile și stăruințele au venit totdeauna din partea societății acționarilor, și negocierile numai cu dânsa s-au făcut, iar nicidecum cu guvernul german. Când a căzut orice putință de înțelegere între guvernul român și Societate, lucrurile au rămas în starea de mai înainte urmându-și mersul lor regulat, fără a lua cestiunea un caracter internațional prin amestecul guvernului german.
Tot astfel au mers lucrurile și astăzi ? Din nenorocire, nu. Guvernul român a făcut propunerea, guvernul român a stăruit, guvernul român, fără nici o rezervă în privința ratificării învoielii de către corpurile legiuitoare, s-a legat față cu guvernul german asupra tuturor clauzelor convenției de răscumpărare. Cestiunea dar, de natură în ea însăși cu totul interioară, este acum o cestiune internațională.
Și aceștia sunt oameni care numeau pe conservatori „guvern al angajamentelor cu străinii”. Să judece dar astăzi țara ce fel de oameni sunt acești onești negustori de principii liberal-naționale, acești patrioți de industrie.