„Glasul Apelor“

 

Cu poetul I. Gr. Periețeanu, autorul Glasului apelor, volum care închide într’o ediție somptuoasă sonete splendide, cu aquarele originale de D. Știubei, am avut, în lunga mea carieră literară, dueluri memorabile, și din care nu știu dacă am ieșit învingător sau învins.

Cu capul său alb de marchiz, în care se simte mai mult pudra eleganței decât a vârstei, Ionel Periețeanu e, deși tânăr, un vechiu scriitor nu destul de răsfățat însă de critica literară. Și vina e în mare parte chiar a poetului. Mai întâi, are marele păcat d’a-și fi tipărit sonetele — operă masivă de maturitate și de inspirație, — tocmai pe când era ministru, și apoi, când lumea se agită sgomotos în lupta politică fie după succese mai trainice, fie mai „palpabile", d-sa găsește timpul prielnic, nu numai a se isola din ambianța trivială a unei munci copleșitoare și a se refugia în brațele muzelor, dar mai comite și imprudența de a-și publica poemele și a le trimete acestei epoce materialiste ca un protest și ca o sfidare.

Vă mărturisesc că nu fără emoție am început să schițez figura complexă a literatului care a cunoscut de timpuriu ispitele multiple ale succesului. Poet, epigramist, autor dramatic, eminent traducător al poeților francezi, orator parlamentar, avocat ilustru, ministru și om de guvern, Ion Gr. Periețeanu e de sigur una din siluetele cele mai populare și mai artistice ale generației sale. O disciplină morală severă i-a armonizat actele variate ale largei sale intelectualități și o modestie fără precedent l-a ținut departe de cenaclurile unde camarazii se tămâiază reciproc. Ion Periețeanu, în politică, în barou și in literatură, a știut să rămâe un gentilom în toată înalta semnificație și atingătoarea demnitatea a acestui cuvânt.

Numai muzele grațioase, care l-au dotat din naștere, ca și pe fratele său Al. Djuvara, de neuitată și artistică memorie, cu cele mai delicate nuanțe de sensibilitate, de poezie și de talent, ar fi in stare singure să celebreze cum se cuvine pe un astfel de om.

Dacă aș îndrăsni le-aș invoca după moda antică !

Dar să reviu la glasul apelor, care cuprinde în sinteză, ultimele și poate cele mai frumoase din creațiunile poetului :

„Cu drag l’auz, sosind din depărtări,
„zvon încărcat de șopot și suspine;
„șegalnic sau duios, l-ascult cum vine
„mereu, cu nesfârșite modulări.

„Se ’ngână ’n el haotice chemări,
„când val de val se sparge și devine
„sonoră undă, ce evoacă ’n mine
„eternele naturei frămîntări.

„E huet vag, din care se destramă
„fuioare largi de vaier, — vastă gamă
.............................

Ar trebui citat sonetul întreg, în totala lui perfecție, ca să vedeți cu ce nuanțe, culori și armonii imitative poetul își orchestrează simțirea și o încadrează în severa maestate a strofelor de sonet.

Al doilea sonet e închinat Balcicului și reședința regală a Reginei Poete e pictată cu o măestrie demnă de acest cuib de artă, de vis și de poezie :

„Un calm profund domnește pe noian.
„Undina, cu bălaiele-i cosițe,
„în toiul formidabilei arșițe,
„strecoară ’n mal argint aerian.

„Dar sus pe deal, în parcul suveran,
„răcoarea se propagă prin șuvițe
„de apă și exotice mlădițe,
„ce schimbă ’ntreg ținutul într'un lan.

„ Garoafa, stînjeneii și glicina,
„bujorii, macul, nuferii, verbina,
„și crinii albi, — în chip de porumbei, —

„fac horă în „grădina suspendată“;
„în timp ce ’nvie mitul, prin alei,
„Semiramida, reîntruchipată.

Ilustrația neîntrecută a D-lui Știubei complectează vedenia halucinantă, și culorile vii ale pictorului se îmbină armonios cu versurile evocatoare și magistrale ale scriitorului.

Urmează alt sonet Capul Caliacra, de aceeași factură robustă, mlădioasă și sonoră!

Apoi vine Psalmul valurilor din care citez ultimele terțete:

„Psalmodiază apriga mulțime
„eternul viers, oftat de adîncime,
„ce’n mii de conci marine stă închis.

„Un larg talaz îmi sapă o firidă...
„Spre templul tău pornesc, cu pași de vis,
„pe treptele de marmură lichidă...

'Lupta navala, e un sonet aproape epic. Intr’un decor de seninătate albastră poetul estompează, pe magica sa paletă de cuvinte, lupta dintre un delfin și un cârd de pescăruși care-l urmăresc ca niște aeroplane, il atacă și-l ciugulesc, iar el, în ultimul vers, se cufundă ca o navă!

Fățărnicie e o frescă de revoltă în contra mării cu accente pline de durere și de melancolie.

Maggiore e o viziune pitorească a celebrului lac italian, plină de imagini și de muzicalitate.

Garda evoacă lacul de vis și feerie:

„Lac din povești, cu 'nfățișeri de mare,
„ți-e malul de fiorduri sfredelit,
„dar nordicul fior e risipit,
„cum soarele de miazăzi răsare,"

Como e de sigur unul din cele mai puternice sonete, nu numai din acest neprețuit volum, dar din toată literatura noastră.

Merită să fie citat întreg:

„Eternule A-Tot-Stăpînitor,
„aici simții, mai bine ca oriunde,
„prezența Ta, ce pururi mă pătrunde.
„ Văzutu-Te-am, — atom cugetător, —

„în sinfonia verdelui major,
„cînd cerul Tău se cerne peste unde,
„și azurează apele profunde;
„cînd totul e fluid unduitor;

„Cînd linii, forme, sunete, culoare,
„se contopesc, și fiecare floare
„cădelnițează, molcom, smirna ei;

„Cînd chiparoșii, facle fără pară,
„sub pulberea stelarelor scîntei,
„se-aprind în vraja nopților de vară!

Bellagio care urmează, cântă deșertăciunea sfidătoare a trufașelor palace-uri din care poetul se retrage ca să asculte melodicul susur:

„pornit din larg in faptul dimineții:
„o muzică sculptată în azur."

Varena, e ultimul sonet al plachetei:

„Ungher de fire, pacinic și sublim,
„cuib împletit din șoapte înflorite,
„pe trepte largi de piatră, însorite,
„supași, adine, un biblic: „să iubim!”.

Și versurile endecasilabe curg sonore, în ritmul unui imn de adorare, ca să slăvească pe Dumnezeu care coboară pe pământ să binecuvinteze dragostea.

Ar fi trebuit să citez vers cu vers, dar încă n’aș fi reușit a reda farmecul care se împrăștie din plachetă — adevărată fantezie de poet milionar, și în care versul de o sonoritate marmoreană se inbină și se completează așa de armonios cu gravura pictorului marinar.

Aceste sonete clasează pe autor printre cei mai subtili artiști ai generației sale și „Glasul Apelor”, nu poate fi asemuit decât cu sonetele lapidare ale maestrului M. Codreanu, care este Jose Maria de Heredia al nostru.

Socotesc că mi-am făcut o datorie de probitate să semnalez marele succes al acestei opere și să recomand Academiei și Societății Scriitorilor acest volum, nu pentru premiere în bani ci în glorie.