„Fesa” ingrată

 

La 1874, cînd m-am întors în țară, unul din cei mai vechi membri ai coloniei franceze de la Iași era Maxime Dauss. El venise în Moldova în ultimii ani ai celei a șăsa decadă a veacului trecut, în calitate de profesor de limba franceză. În urmă deveni profesorul copiilor Albineț, a căror creștere o dirijă pînă la sfîrșit. Se vede că, strîngător ca majoritatea francezilor, puse bani deoparte, căci, cînd am făcut cunoștința lui, trăia din propriile lui mijloace și nu părea să ducă lipsă de nimica. Primit în toate clasele boierești care mai rămăsese atunci în ființă în fosta capitală a Moldovei, era apreciat de toți din pricina spiritului său hazliu și a siguranței relațiunilor cu dînsul: era foarte discret și binevoitor cătră toți.

Deoarece, de la 1876 încoace, am trăit un lung șir de ani la țară, mergînd la Iași numai cînd interesele mă sileau să mă răpăd în orașul de pe malurile Bahluiului, îl vedeam pe Dauss numai din cînd în cînd, dar totdeauna cu plăcere, căci niciodată nu ne despărțeam fără ca el să-mi povestească cîte o istorie nostimă.

În toamna anului 1886 mă aflam la palatul administrativ, așteptînd să-mi vie rîndul la un proces ce-l aveam înaintea uneia din secțiile Curții de Apel. Așteptarea fiind lungă, mă plictiseam cumplit, cînd zăresc deodată pe Maxime Dauss ieșind din grefă. Mă răpăd spre dînsul.

— Ce cauți aici, de cînd făcutu-te-ai tîrîie-brîu?

— Dacă de treizeci de ani de cînd sînt în țara asta nu mi-am însușit și acest cusur românesc pe lîngă atîtea altele, răspunse bătrînul strîngîndu-mi mîna, nu-i probabil să mă văd împodobit și cu el la sfîrșitul vieții. Ca să te reasigur însă, vei ști că am fost la grefă, nu pentru un proces, ci pentru a pofti la dejun pentru mîni pe prietenul nostru comun B. care, în calitatea lui de avocat, are zilnic afaceri aici. Dar pe dumneta ce vînt te aduce în acest templu al gîlcevei?

Îi spusei motivul venirii mele, rugîndu-l să mai rămîie cu mine pănă la strigarea procesului, și el, totdeauna îndatoritor, consimți. Începurăm să ne primblăm în sus și în jos.

Deodată, vedem ieșind din gîrliciul unei scări pe lîngă care treceam, capul și umerele, apoi întreg trupul domnului X, membru marcant al celui mai mare partid politic din țară și stăpînitor numit de „centru” asupra unui ținut din Moldova. Îl cunoșteam și mă cunoștea numai din vedere; se uită atît la mine cît și la Dauss, apoi trecu înainte. Francezul se uită lung după dînsul:

— Décidément, zise el stînd pe loc și încetînd de a-l mai urmări cu ochii, Monsieur X n’pas la fesse reconnaissante.

— Te rog mult, îi zisei eu, înțelegînd că iar am prilej s-aud o poveste nostimă, spune-mi ce te face să conchizi că partea în chestiune a trupului acestui corifeu politic este lipsită de recunoștință.

Dauss era vorbăreț de feliul lui și-i plăcea să povestească; nu făcu deci nici o greutate pentru a-mi împlini cererea.

— Era, începu el, în al doilea an al șăderei mele în Moldova. Ca aproape toți străinii, mai ales ca francezii, sufeream grozav de friguri intermitente, care atunci bîntuiau neasamanat mai mult decît astăzi în țările române. În vara acelui an, un prieten al meu, Grigore Lambrino, mă pofti să petrec cîteva săptămîni la moșia lui, Găgeștii, de la ținutul Fălciului. Aerul de la țară îmi făcu mult bine; dar, la o săptămînă, la două, tot aveam cîte un acces mai mare sau mai mic care mă ținea cîte o zi în pat și prea adesea mă împiedeca să ieu parte la vro partidă de plăcere sau la vro vizită pe la moșiile învecinate.

Familia era alcătuită din persoane vesele, casa mică, dar îndămănatecă, mîncarea simplă, dar substanțială. Serviciul era făcut de mai mulți țigani, barbați și femei, și de un fecior moldovan, foarte tînăr: mustața de-abie îi mijea, dar foarte deștept, care mai făcea și oareșicare serviciu la cancelaria moșiei. Era mai mult nalt la stat; fața lui smolită, ochii de jaratec și părul ca pana corbului aratau urme de sînge țigănesc. Cu toții eram foarte mulțămiți de serviciile lui.

Într-o zi, stăpînul casei, avînd o plată de făcut, scoase dintr-un saltar al biuroului un fîșic de galbeni și ieși ca să deie celui în drept suma cuvenită. S-întoarse după o bucată de vreme numărînd banii care rămăsese în fîșic cu un aer vădit suparat.

— Ce ai, Grigore? îl întrebă soția lui. Ai vreun nacaz?

— Nacazul nu-i mare, răspunse Lambrino, dar sînt suparat fiindcă constat la mine o lipsă de rînduială. Știu bine că în acest fîșic erau o sută de galbeni, din care am dat acuma treizeci și doi lui Meilichson de la Fălciu. Asupra celei dintăi numărători nu m-am înșalat fiindcă, cum îți aduci aminte, după ce am isprăvit-o, ți-am dat ție banii ca să-i numeri încă o dară și tu mi-ai spus că suta este complectă. Acuma, după ce am plătit jidovului, l-am pus pe el să mai numere, încă o dată, galbenii ce-i dădusem, cîte unul, în fața mea și sînt sigur că nu erau mai mulți de treizeci și doi. Iar acum număr restul și, în loc de șăizeci și opt cîți ar trebui să fie, găsesc numai șăizeci și unul: lipsesc deci șăpte, care trebuie să-i fi dat cine știe cui, fără a însemna în carnetul meu de casă, și nu-mi mai aduc aminte cui. Nu-mi este atîta ciudă de cei șăpte galbeni, căci la urma urmei paguba este mică, ca de faptul neînsemnării și neaducerii aminte. Se vede că am îmbătrînit! și Lambrino oftă adînc.

— I-ai dat poate vechilului, zise doamna Lambrino.

— L-am întrebat, căci o venit împreună cu jidovul și mi-o spus că de trei zile știe bine că n-o luat un ban de la mine.

După cîteva zile, cu prilejul altei plăți, Lambrino constată că-i lipsesc iar patru galbeni din același fîșic, și iarăși nu-și putu da samă cum și cînd îi cheltuise. În socotelile casei și a moșiei nu se găsea nici o urmă de acei bani. Lambrino părea cu desăvîrșire îngrijit de lipsa lui de memorie. Nimărui însă nu-i trecu prin gînd că lipsa în două rînduri a unei sumi de bani să poată fi datorită unui furt. Dealtmintrelea, Lambrino ni lăudase în diferite rînduri sistemul minunat, zicea el, al încuietoarei biuroului unde își ținea banii.

Două sau trei zile după această împrejurare, trebuia să mergem cu toții în vizită la niște vecini, la moșia Stoișăști, și să plecăm de dimineață, avînd a lua dejunul acolo. Dar iată că înainte de ziuă m-apucă un acces de friguri din cele mai zdravene, care mă ține pănă aproape de ceasul plecării la Stoișăști, cînd mă dă în fierbințeala care urmează totdeauna fiorii. În asemene condițiuni îmi era cu neputință să merg și eu cu restul societății. Trimesei după stăpînul casei și-l pusei în cunoștința pricinii care mă ținea pe loc. El îmi spuse să nu mă mișc și dădu lui Neculai și bătrînei cămărășițe toate ordinele necesare pentru ca să fiu bine îngrijit.

În curînd după plecarea gazdei mele și a familiei, căzui într-un somn adînc care ținu pănă tîrziu după-amiază. Cînd mă trezii, mă simții cu desăvîrșire slobod de fiori sau de fierbințeală, numai slab. Mă sculai, aruncai răpede cîteva haine pe mine și, încalțat cu niște pantofi de ștofă care nu făceau nici un zgomot, ieșii în cerdacul care înconjura casa de jur împrejur. Puteau să fie atunci vro patru ceasuri după-amiază; căldura (ne aflam la sfîrșitul lui iulie) era înăbușătoare, lumea din curte nu isprăvise încă siesta de după-amiază, în ogradă și în casă nu se auzea alt zgomot decît bîzîitul muștelor nenumarate și acel al cîte unei albine. Priveam liniștit înspre valea Elanului care șerpuiește la picioarele curții lui Lambrino (în realitate o preamodestă casă de țară). În sat domnea iarăși liniște desăvîrșită, numai dincolo de pîrău, pe costișă, se vedeau, secerînd, niște țigani mai harnici, dezbracați în pielea goală. Stăteam razamat de unul din stîlpii de lemn ai cerdacului. Deodată mi se pare că aud un mic zgomot la spinarea mea. Mă-ntorc, dar nu văd nimica, deși mă uit bine în toate părțile. Totuși acel zgomot ușor urmează: mi se pare că aud o cheie umblînd într-o broască. Mă uit atunci în odaia în care Lambrino își avea biuroul, așazat la spatele mele și ale cărei ferești, dînd în cerdac, erau deschise, și zăresc spinarea unui om care umbla la saltarele acelui biurou. Mă plec jos, jos de tot, mă pun aproape pe pîntece pentru a nu face umbră, m-apropii de fereasta deschisă, ridic capul încet și văd pe feciorul Neculai umblînd în saltarul cu bani al stăpînului său, pe care îl deschisese. De unde eram, plecîndu-mă puțin spre dreapta, vedeam mînile lui. Văzui cum desface un fișic de galbeni și ie cîțiva dintr-însul: am uitat să spun că-mi întorcea spatele. Mă ridic, trec peste fereastă și-i pun mîna pe ceafă fără a zice un cuvînt. El întoarce brusc capul, mă recunoaște, se face galbăn ca ceafa și este apucat de un tremur.

— Talhariule, îi zisei eu, te-am prins; tu erai acel care fura bani din saltarul biuroului!

El își mai revenise acum puțin în fire. Căzu la genunchii mei.

— Pentru Dumnezeu, nu mă pierde, zise el, nu mă spune stăpînului, căci tot viitorul meu ar fi perdut. Mi s-ar da o bataie groaznică aici și alta la Huși, la judecătorie, apoi m-ar închide. Dumneata ești franțuz, te-am auzit de atîtea ori zicînd că bataia te dezgustă și că ea este făcută numai pentru dobitoace, nu pentru oameni. Îndură-te de mine, nu mă spune stăpînului. Voi pune înapoi toți banii care i-am luat pănă acuma, dar îndură-te de tinerețile mele și iartă-mă. Sînt tînăr, vreu să mă fac om; dacă sînt osîndit pentru furt, orice viitor îmi este închis.

Și nenorocitul îmi acoperea mînile și genunchii cu sărutări care mă dezgustau adînc. Mă dădui puțin înapoi privindu-l.

— De ce ai furat banii unui stăpîn atît de bun pentru tine? întrebai eu.

Dar el, fără a răspunde la întrebarea mea, se mulțămea să zică necontenit:

— Iartă-mă! scapă-mă de bataie și de închisoare! nu-mi pierde viitorul. Simt că pot să mă fac om! Nu mă osîndi la sărăcie și la rușine pe viață.

Cuvintele lui făceau impresiune asupra mea, căci cunoșteam prea bine obiceiurile vremii în materie de instrucțiune criminală. Destul mă indignase obiceiul de a bate țiganii, țaranii și slugile, adesea pe temeiul unui simplu capriciu al stăpînului sau al funcționarului. Făcusem printre elevii mei cea mai activă propagandă pentru a li inspira oroarea cea mai salutară a acestui obicei barbar, degradator și pentru acel bătut, și pentru acel care bate, obicei care nu poate duce decît la desăvîrșita ucidere a demnității de om în acel care o suferă, și care alcătuiește o groaznică sămînță de ură a mulțimii de jos împotriva celor puțini de sus.

Dinaintea ochilor mei trecea scena ce avea să se petreacă după destăinuirea mea: vedeam pe nefericitul Neculai lungit la pămînt dinaintea scării, cu fața în jos, ținut de mîni și de picioare, auzeam șuieratul și loviturile vergilor, țipetele lui de: aleu! valeu! mă cuprindea un dezgust nemărginit.

Cunoșteam cu prisosință obiceiurile brutale ale unei justiții care era pe atît de coruptă pe cît de ignorantă, de slugarnică și fără nici pic de cunoștință.

Apoi îmi plăcea dorința de a se ridica a acelui păcătos. Eram doară și eu tînăr, fiu de oameni saraci și de condițiune umilă. Prin sirguința mea îmi terminasem studiile secundare și izbutisem să-mi fac în această țară străină o situație care îmi promitea o soartă sigură și onorabilă.

— Scapă-mă, scapă-mă, repeta el necontenit, îndură-te de mine!

Mă hotărîi să-l scăp.

— Te voi scapa de pedeapsă, îi zisei, nu voi spune nimica, dar vei pune la loc toți banii furați și îmi vei da cheia cu care deschizi saltarul. Destul, adausei văzîndu-l apucat de un nou acces de sărutări de mîni și de genunchi. Răpede, adă banii furați!

Plecă și în mai puțin de trei minute s-întoarse cu (cei unsprezece galbeni. Îi așezai frumos, nu în fîșic, ci în fundul saltarului, sub niște hîrtii, apoi închisei saltarul cu îngrijire și mă uitai la cheia destul de complicată ce o scosesem din broască.

— De unde ai această cheie? îl întrebai.

— Am pus s-o facă un lăcătuș neamț la Ieși, cînd mă aflam acolo cu conu Grigore. Uitase într-un saltar această cheie de care în oraș nu avea nevoie.

— Și de-atunci îți croiseși planul să furi pe stăpînu-tău? Vorbești de viitor, dar mi se pare că singurul ce te aișteaptă este spînzurătoarea sau ocna pe viață.

Cum vezi, mă înșalam cu totul în pronosticurile mele. Departe de a fi mers la spînzurătoare, talhariul de Neculai a devenit om bogat, stăpîn absolut în ținutul încredințat dictaturii lui: el numește prefecți, subprefecți, deputați și senatori. Dar mai ales face afaceri minunate și își îngrașă necontenit punga. E necinstit la culme, nu știe ce este scrupulul, dar Constituția de la 1866 nu cere românului nici cinste, nici scrupule; ea s-a mulțămit să înlocuiască vechea oligarhie a nașterii prin alta fără naștere, mai număroasă și mai energică, dar neasamanat mai lacomă și mai nepăsătoare pentru popor decît acea veche.

— Dar, întrebai eu, ce a zis Lambrino cînd a găsit în fîșic galbinii ce-i lipsise?

— Mare a fost mirarea lui și începuse să bănuiască că este atins de o boală mintală. Dar faptele de asemene natură nemairepetîndu-se, se liniști în curînd. De atunci am întîlnit pe Neculai de multe ori. Cît a fost slujbaș mic la casierie, mă saluta cu umilință. De cînd s-a făcut om mare, nu mă mai cunoaște.