„Balade și idile” de George Coșbuc
Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut, în sfârșit, zilele acestea și un copac, și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda, și el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase, și făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre românești — un volum de Balade și idile de George Coșbuc, editura librării [sic] Socec și Comp.
Până să ne facem datoria pe deplin în privința acestei aparițiuni de cel mai mare preț, credem de ajuns, spre a atrage asupră-i atenția cititorilor noștri inteligenți, a reproduce câteva bucăți din această încântătoare carte. Fără vorbă multă, să începem:
Unde-i apa mai adâncă,
Nu ridică haina lor –
Nu-i frumos ca să-și arate
Pulpa golului picior,
Și-apoi sunt și plopi pe maluri
Și ei văd și spun ușor.
Îndemnate de rușine,
Ele lasă mult mai bine
Să se ude haina lor.
Unde-i mai puțină apă,
Își ridică haina sus –
Ah! și sunt flăcăi pe maluri!
Sunt, dar cine i-a adus?
Să privească-ntr-altă parte!
Și de văd, ce-au ei de spus?
Decât hainele-nmuiate
Tot mai bine e s-arate,
Gol piciorul cât de sus.
Oamenii mă-nvinuiesc,
Că sunt tânăr și iubesc –
Tu mi-ai zis să viu la moară
Pe-nserat, să te-ntâlnesc,
Dar la moară dau de prieteni,
Și de prieteni mă feresc.
Te-am văzut și ieri pe stradă,
M-am temut să te opresc,
Că de mama mi-e rușine
Și de tine mă sfiesc.
Mi-e necaz pe toată lumea
Și mi-e ciudă că trăiesc;
Te-aș lăsa și mi-e cu jale,
Te-aș iubi și nu-ndrăznesc!
Popa Toader din scripturi,
Dă lui Mitru-nvățături:
„Mitre, știi ce spune psaltul?
Să nu faci în viața ta
Ceea ce te-ar supăra
De ți-ar face-o altul!“
Mitru stă și stă gândind,
De el multe nu se prind:
„Dar mai știu eu, cum e asta!
Altul, de! zici înțelept,
D-apoi eu? Să n-am eu dreptul
Să-mi sărut nevasta?“
Ah, cât ești de frumoasă, doamnă,
Când stăm de vorbă amândoi,
Dar mai ales când spui, blazată,
Că viața asta e noroi.
Mi-arăți briliantata mână
Și obositul cap ți-l pleci –
Ești întruparea frumuseții
Visată de poeții greci.
Tu mă omori cu ochii nobili!
Răceala ta m-a fermecat!
La foșnetul cel cald al rochii
Dintr-un copil mă simt bărbat!
Și-atunci când râzi aristocratic
Cu vecinicul tău mon-ami,
Ah! nu-nțelegi, sublimă doamnă,
Cu ce plaisir te-aș pălmui!
Șchiop! Dar și eu am să mor:
De ce să mă supăr oare,
Dacă n-am două picioare?
Pot muri și c-un picior.
Locul meu e hotărât:
Iadul! nu-mi ajută ruga –
Iar spre iad, ori mergi cu fuga,
Ori mergi șchiop, e tot atât!
Și-ntre șchiopi găsești eroi:
Când e vorba de băute,
Mergeți voi oricât de iute,
Șchiopul merge-n pas cu voi!
Ei veseli repetau cântarea
Ciocnind paharele în cor –
Eu mi-am lăsat pe mână capul
Și n-auzeam cântarea lor...
Departe-n văi e o căscioară
Cu prispa netedă de lut,
Și mama coase, și-a ei lacrimi
Stau umede pe ce-a cusut.