Țiganul

Țiganul de Radu Rosetti

(1845)

Moșul meu, Lascar Rosetti, s-a întors în țară în anul 1843, după ce stătuse treisprezece ani în Germania, de unde veni cu diploma de doctor în drept de la Heidelberg. Ca aproape toți fiii de boieri care își făcuse studiile în străinatate, venea cu idei înaintate, mai înaintate chiar decît alții. Părinții și rudele lor numeau pe acești tineri „bonjuriști”, după numele unui fel de redingotă foarte la modă atunci; iar moșului meu, Costache Sturdza îi dăduse porecla de „Robespierre en lunettes” (Robespierre cu ochelari).

Bătăile și tratamentul umilitor de care aveau parte țiganii scandalizau cu deosebire pe fostul student de la Heidelberg. La criticile lui se răspundea că firea țiganului este rea și-l împinge la lene, la beție, la furt și la minciună. El răspundea că aceste cusururi erau numai urmarea neînlăturabilă a mai multor secole de tratament neuman și umilitor, care ucisese cu desăvîrșire într-însul orice simț de demnitate omenească și-l dăduse prada tuturor vițiilor de care era învinovățit. Și, spre a dovedi că teza lui era dreaptă, își alese, spre a-și face dintr-însul un camardiner, din depozitul de țigani ce frații îl aveau la Bohotin, pe un băiet de vro douăzeci de ani, sănătos, bine conformat și cu față plăcută, luminată de doi ochi negri, plini de deșteptăciune. Puse să-l spele, să-l leie, să-l îmbrace cu albituri curate și cu haine nemțești nouă, învățîndu-l totodată cum avea să întreție și curățenia trupului, și acea a hainelor. Îi dădu locuință bună, de om, nu de dobitoc. Cu multă rabdare și cu multă blîndeță îl puse în curentul serviciului ce avea să-l îndeplinească și constată cu plăcere că Costache, astfel se numea țiganul, învațase în foarte puțin timp să-i facă acel serviciu în chip minunat. Moșu-meu se mai folosea de toate ocaziile pentru a însufla lui Costache oroarea minciunii și a-i pătrunde de deosebirile între al meu și al tău. De cîte ori greșea, îl certa cu blîndeță, fără răcnete salbatece, fără sudălmi și, mai ales, fără a-l atinge nici macar cu degetul. Și Costache se purta cît se poate de bine: nu spunea o minciună, nu se atingea de ceea ce nu era al său, era de o curățenie exemplară și își făcea slujba fără greș. Deoarece se arata foarte deștept, moșu-meu îi tocmi un dascal care să-l învețe carte și Costache învăță a ceti într-un timp uimitor de scurt. Și această stare de lucruri ținea nu de cîteva luni, ci de mai bine de doi ani. Moșu-meu triumfa și toți prietenii îi invidiau camardinerul. I se oferise în diferite rînduri să i se deie în schimbul lui Costache trei sau chiar mai mulți țigani sau țigance, dar el refuzase totdeauna cu indignare și se purta chiar cu gîndul să-i facă carte de iertare.

În a treia iarnă după întoarcerea lui în țară, moșu-meu șădea la Ieși în casa cumnatului său, Alexandru Moruzi. Soția acestuia, mătușa Profirița, se-ntorsese de curînd de la Viena cu o cameristă neobișnuit de drăguță. Mina era tipul fetei vieneze căreia i se dă calificativul de fesch. Naltă, zveltă, cu păr auriu și ochi de un albastru bătînd în vînăt, gură mică și roșie ca o cireașă, albă și rumănă cum sînt cele mai multe din vieneze, ea farmaca ochii tuturor bărbaților. Neavînd nici o pretențiune la virtute, nu făcea deloc greutăți pentru a mulțămi poftelor lor; tineri și bătrîni împărtășeau favorurile ei. Singura deosebire ce făcea între amîndouă categoriile era că bătrînii plăteau mai scump. Căci Mina, împotriva obiceiurilor vieneze, era cumplit de interesată; chiar barbații cărora se dădea cu plăcere nu erau scutiți de îndatorirea să-i facă prezenturi. Făcuse cuceriri în cercuri înalte și purtarea ei fusese atît de scandaloasă, încît mătușă-mea fusese de repețite ori pe punctul s-o congedieze, însă era nu numai o cameristă foarte bună, dar și o cusutoreasă minunată, din care pricină mătușei îi venea greu să se despartă de dînsa.

Costache, după doi ani de șădere în oraș, pe lîngă tineri din cea mai înaltă societate, nu numai că învațase să se poarte totdeauna curat și era bine îmbracat de stăpînul său, dar se făcuse și un tînăr de toată frumuseță, cu o piele care ar fi trecut de albă chiar de n-ar fi fost țigan. De la început el plăcu Minei care nu se feri deloc să-i deie de înțeles că-l privește cu bunăvoință. Țiganul fusese de la prima vedere farmacat de frumuseță ei: așa minune albă și rumănă, vioaie, cochetă și lipsită de orice fudulie nu văzuse el pănă atunci. Întăia sărutare ce ea îi dădu îl scoase cu desăvîrșire din minți și n-am nevoie să spun că fu urmată de nenumarate altele. Dar economiile lui Costache se duseră răpede. Căci Costache, deși rob, avea economii, și economii însemnate, deși adunate cinstit: moșu-meu, cu toate că nu era dator să-i deie nici un ban leafă, îi făcuse de la început o simbrie egală cu leafa ce ar fi plătit-o unei slugi slobode îndeplinind același serviciu; apoi cu timpul îi mărise leafa și tot moșu-meu îl învățase să facă economii, să strîngă banii lui într-o cutie, și din cînd în cînd controla conținutul acelei cutii. Dar în vremea din urmă se lasase de acest obicei, deoarece se încredințase că Costache numai punea, dar nu lua niciodată bani din cutie. Și acei bani nu sporeau numai prin adunarea lefei plătită foarte exact în fiecare lună, ci și prin număroasele bacșișuri primite de la prietenii și rudele moșului pentru diferite serviciuri cu care îl însărcinau, privindu-l ca om deștept și de încredere, și prin acele primite de la prietenele moșului, căci de! dacă era tînăr serios, cu idei umanitare și reformatoare, era tînăr cu inimă caldă. Avea deci Costache, cînd făcu cunoștință cu Mina, vro șaptezeci de galbeni strînși în cutia lui și nu stătu la îndoială pentru a lua fără socoteală dintr-înșii spre a răsplăti fericirile ce ea revărsă asupra lui. Fata nu sperase asemenea chilipir: pe lîngă dragoste de barbat frumos, tînăr și voinic, cadouri neașteptat de bogate: inel de aur cu diamant adevarat, ceasornic de aur cu lanț, apoi mănuși și fel de fel de mărunțișuri. Se înțălege că în acest chip cutia fu răpede deșartată, cu mult înainte ca Costache să se fi săturat de plăcerile ce Mina îl făcea să le guste. Cînd Mina, care luase acuma deprinderi răle, văzu că trece și săptămîna și zece zile fără ca țiganul să-i mai fi făcut vreun prezent, începu să se răcească, să devie hursuză, să refuze întîlnirile nocturne de care pănă atunci era atît de darnică, și chiar să se lese să fie sărutată într-o sară, în coridor, de cătră un boier tînăr, Costache fiind față. Țiganul se supără și nu-i vorbi trei zile, dar mînia lui se topi la cel dintăi zîmbet al Minei; iar cînd ea îi dădu o întîlnire pentru chiar noaptea următoare, uită totul. Însă ea îi dăduse acea întîlnire mai ales pentru a-i spune că moare de dorul unei părechi de ciuboțele cum și le făcuse stăpînă-sa la cel mai meșter ciubotar din Iași, la Briese cel bătrîn, după un model adus de la Paris de o cucoană sosită de curînd din acel oraș. Ciuboțelele costau numai cinci galbeni, dar bietul Costache nu avea nici trei parale în cutie și era foarte îngrijit, căci stăpînul său îi spusese că într-una din zile avea să-i controleze cutia. Dar Mina nu voi s-audă nimica și hotărî amantului ei că sau îi aduce cinci galbeni pănă în sară, sau roagă pe cuconu Andrei (tînărul de care fusese sărutată cu cîteva zile înainte în fața lui Costache) să-i comande o păreche de ciuboțele la Briese. Deși fript la inimă, Costache răspunse că nu are de unde și nu este deprins să fure, dar toată ziua se ruga lui Dumnezeu ca cuconu Vasile să nu vie și, spre marea lui bucurie, nu veni. Însă ușa Minei ramase închisă pentru el.

A doua zi fu trimes cu o scrisoare la un funcționar căsătorit cu o femeie frumoasă, ușuratecă și nebună după toalete frumoase ce, zice-se, și le procura prin mijloace la fel cu acele de care se servea Mina. I se spuse s-aștepte răspunsul în antret și, acest răspuns întîrziind, avu toată vremea să examineze mobilierul și deosebitele obiecte care se găseau acolo. Deodată tresări: căci într-un colț, pe un scăuieș, zărise o păreche de ciuboțele de cucoană, întocmai ca acele ce le dorea Mina. Le luă în mînă și i se păru că ele s-ar potrivi întocmai pe piciorul Minei. Erau nouă, încă nepurtate. Auzind pași, puse fiecare din ele în cîte un buzunar din haina lui. Fu aceasta o mișcare necugetată, mașinală sau făcută cu scop de a-și însuși ciuboțelele? Iată ce nu se va ști niciodată. O ușă se deschise și pe prag apăru stăpînul casei cu răspunsul la scrisoarea moșului meu în mînă, pe care îl dădu lui Costache, iar acesta plecă cu ciuboțelele în buzunar. Îi venea fără îndoială greu să le scoată din buzunar și să le puie la loc în fața stăpînului casei; dar ar fi putut să plece și să s-întoarcă peste cîteva minute, să se facă că le-a găsit în ograda care era deșartă, duse acolo de cîni, de care erau vro trei în casă și pe afară; dar nu se întoarse, ci se duse întins să ducă scrisoarea stăpînului său; apoi, trecînd pe dinaintea odăii în care șădea Mina și găsind ușa deschisă, depuse ciuboțelele pe patul ei. După vrun ceas, Mina întorcîndu-se în odaie de la serviciul ei văzu ciuboțelele pe pat și, fără a sta o clipă la îndoială, cu un zîmbet de triumf pe buze, le încălță spre încercare: i se potriveau perfect, parcă fusese făcute pe măsura ei. Costache primi cuvenita răsplată pentru darul atît de dorit, dar se arăta trist și nervos: era frica de a fi descoperit sau remușcarea.

Furtul fu descoperit a treia zi și iată cum. Mina, găsind că călcăile erau ceva prea nalte, merse la Briese să i le scurteze. Însă la Briese venise, chiar în ziua în care Costache furase ciuboțelele, nevasta funcționarului și-i spusese de furt; mare fu deci mierarea neamțului cînd, pe părechea ce Mina îi adusese, văzu, după plecarea ei, un semn cu care o însemnase. Trimese numaidecît de știre păgubașei că ciuboțelele furate i se adusese de camerista mătușei mele ca să-i scurteze călcăile, însă că el va aștepta pînă ce cucoana Păuna, astfel se numea soția funcționarului, îi va face știut ce gîndește să facă. Cucoana Păuna numaidecît povesti faptul barbatului ei și acesta își aduse aminte că ciuboțelele dispăruse chiar din momentul în care Costache fusese în casa lui. După ce soții se sfătuiră, barbatul merse la Briese și, luînd și pe ciubotar și încălțămintele furate, îl duse la moșul meu. Mina și Costache fură chemați față numaidecît. Chiar în lipsă de altă dovadă, fața lividă a țiganului și tremurul care îl apucase ar fi ajuns pentru a arăta că într-adevăr el comisese furtul. Mina, firește, se jură că nici prin gînd nu-i trecuse că ciuboțelele erau furate, ceea ce nu împiedecă ca mătușă-mea să-i hotărască ca a doua zi (scena asta se petrecea sara destul de tîrziu) să părăsească casa ei, nevoind să ție o cameristă care primea prezenturi de la robi țigani. Iar moșu-meu Lascar, foarte mîhnit, după ce arătă lui Costache toată nedemnitatea purtării lui, îi hotărî că din acel moment nu mai voiește sa-l vadă și să fie gata a pleca la Bohotin, la depozitul țiganilor, cu cea dintăi ocazie. Pănă la plecare, serviciul lui personal avea să fie făcut de unul din feciorii din casă. Vatavul de ogradă fu chemat și i se poronci să ducă îndată pe Costache într-o odaie din curte, lîngă grajdi. Se întîmplase față la această întîmplare mai mulți prieteni de ai casei care șazuse la masa acolo. Cei mulți din ei găsiră ca moșu-meu tratase pe țigan cu mult prea mare indulgență, că, pe lîngă trimeterea lui în rîndul țiganilor din care n-ar fi trebuit să-l scoată, i s-ar mai fi cuvenit și o bataie groaznică la scară, singurul leac pentru naravurile țigănești. Alții găseau că rău făcuse lipsîndu-se de serviciile unui camardiner bun și cu care era deprins; n-avea decît să-i tragă o sfîntă de bătaie și să se slujească înainte cu dînsul. Mătușă-mea însă găsea că, fără a-l bate, ar face mai bine să mai încerce să-l ție; poate că această potihneală să fie datorită numai dragostei și meșteșugurilor unei femei interesate, nu unei firi vițioase. Ar fi poate chip, ocupîndu-se de el și de acum înainte stăpînul său cum se ocupase pănă atunci, să se deștepte într-însul căința pentru greșala comisă și să-l menție pe calea dreaptă. Această părere fu primită de întreg auditoriul cu mult scepticism. Trebuie să spun că cei mulți din ei își cam băteau joc de încercarea moșu-meu să îndrepte firea vițioasă a țiganului și să deștepte într-însul simțul demnității omenești prin tratament bun. Moșu stătea suparat, suferea în amorul său propriu, apoi îi părea rău după țigan, cătră care simțea o adevărată simpatie. Era foarte dispus să urmeze sfatul surorii sale. Cînd se duse să se culce, i se spuse că Costache este într-o stare de depresiune grozavă, că Mina s-a încercat de două ori să-l vadă, dar că el n-a vrut nici într-un chip s-o primească în odaia unde se afla, că la a doua încercare a sărit la dînsa cu o bucată de lemn în mînă și, dacă nu l-ar fi împiedecat celelalte slugi, i-ar fi crapat capul. Același lucru se întîmplă, dealtmintrelea, și în dimineața zilei următoare cînd Mina, înainte de a părăsi curtea, mai căută să vorbească cu el.

Moșu-meu era aproape hotărît să-l ierte și să-l mai ție în serviciul lui, dar la dejun mai mulți prieteni ridiculizară într-atîta slăbiciunea lui și prezentară firea vițioasă a țiganului care, după doi ani de tratament ca acel de care avuse parte, căzuse la cea dintăi ispită în obiceiul înnăscut (ziceau ei) a țiganului, de a fura — încît moșu-meu își schimbă hotărîrea.

Tocmai era să pornească o căruță la Bohotin și Costache avea să plece într-însa. Se isprăvise dejunul și se lua cafeaua în salon, cînd ușa se deschise și Costache, cu fața descompusă, se aruncă la genunchii stăpînu-său, rugîndu-l să-l ierte, să nu-l trimată la Bohotin, ci să-l ție pe lîngă el, jurîndu-se că nu va mai cădea în asemenea greșală. Moșu-meu din nou fu ispitit să-i îndeplinească cererea, dar privirile ironice ale prietenilor îl făcură să rămîie neînduplecat. Mătușă-mea ieșise din odaie, altfel este de crezut că influența ei mai blîndă ar fi făcut să izbîndească simțirea de milă. Își mai zise că era vreme pentru iertare și mai tîrziu și că o ședere de două sau trei săptămîni printre ceilalți țigani nu putea să-i facă rău, mai ales că scrisese vatavului că nu voiește cu nici un chip ca Costache să fie bătut sau maltratat altfeli. Îi poronci deci, cu un glas destul de aspru, să se scoale și să plece. Țiganul se sculă și, acoperindu-și fața cu mînile, ieși din odaie închizînd ușa după el.

— Brava, Lascarache, te-ai ținut bărbătește, mă temeam…

Tînărul care vorbea nu putu să isprăvească fraza, căci în odaia de alături, în care ieșise Costache, se auzi o detunătură și căderea unui corp pe podele. Alergară cu toții și găsiră pe Costache într-un lac de sînge. Mîna lui dreaptă ținea încă un pistol. Moșu-meu îngenunchiă lîn, ? ă el spre a vedea unde era lovit. Țiganul întoarse spre el capul și zise:

— Iartă-mă! Iartă-mă!

Apoi își dădu sufletul.

Această jalnică întîmplare făcuse asupra moșului cea mai adîncă impresiune. Cu zeci de ani în urmă, cînd o povestea, glasul lui se muia și ochii i se umpleau de lacrimi. Se căia amar că nu urmase impulsul inimii lui aplecată spre iertare.

— Cu bună samă, zicea el, că am fost prea aspru cu acest nenorocit. Nu eram îndreptățit să-i cer ca, numai pe temeiul sfaturilor mele și a pildei ce i-o dădeam, el să rupă cu desăvîrșire cu niște obiceiuri ce le văzuse întrebuințate de ai săi în toată copilăria lui. Apoi chiar mijlocul în care trăia acuma, societatea noastră, îi înfățoșa în fiecare zi exemple de oameni sus-puși care zilnic își însușeau ceea ce este a altuia fără a fi întru nimica pedepsiți, ci, dimpotrivă, creșteau zilnic în vază. El ne slujea la masă și nu trecea zi în care să nu fi auzit denunțînd abuzurile domnului și ale miniștrilor lui, furăturile funcționarilor mari și mici, menținerea în slujbă și chiar înaintarea acelor talhari de mii și mii de galbeni. Și el furase doară numai o păreche de. ciuboțele valorînd cinci galbeni! Nedrept am fost și cît voi trăi mă voi căi de asprimea mea. Această tragică întîmplare însă nu m-o discurajat de dorința să transform prin tratament bun salbateci în oameni; dar am avut mai multă rabdare, nu am perdut-o după cea dintăi, nici după cea de a doua potihneală; am iertat și am avut marea satisfacere să izbutesc, în multe din încercările mele, să fac oameni din țigani și din țarani vițioși, fără a da o singură lovitură de bici sau de vargă, fără a-mi spurca buzele cu nici o sudalmă.