Țiganii (Pușkin)

Țiganii de Aleksandr Pușkin

Traducere de Alecu Donici

Cu șatrele din loc în loc

Țiganii prin Bugeac se poartă,

Neprihănind al lor noroc

Sau nestatornica lor soartă.

Ei astăzi, iată, au rămas

La mal de apă pentru mas.

Cu țoluri rupte, afumate

Căruțele le învelesc

Pe deasupra pân' la roate,

Apoi femeile gătesc

Mâncare proastă și se pun

Buluci lângă ceaun.

În depărtare se privesc

Cum caii pasc la iarbă verde,

Iar după șatre dezlegați

Șed urșii bine învățați,

Gâlcevi și vorbe, și strigare,

Amestecate cu cântare,

Și sunetul de fierării

Asurdă locul în câmpii,

De drum ei iarăși fac gătire.

Dar s-a trecut în vetre focul,

Toți s-au culcat; în liniștire

Răsună de departe locul,

Numai cu glas de câini lătrând,

Și uneori cai nechezând.

Pe ceru-albastru și curat

Cu stele multe-mpresurat.

O lună de lumină plină,

Trecea cu o mișcare lină,

Sub șatră unul din țigani

Cu capul înălbit de ani,

Pe lângă foc încă ședea

Și demâncatul pregătea.

El aștepta cu nerăbdare

Pe preaiubita lui fetică,

Ce îndeseară, singurică,

S-a dus la câmp pentru plimbare.

Dar ea nu vine! luna trece!

Moșneagul îngrijat petrece.

Zamfira nu se vede! Nu-i!

Și s-a răcit mâncarea lui.

Dar iată e. În urma ii

Un tânăr vine din câmpii.

Țiganului necunoscut

— Tătucă! fata i-a vorbit,

Un om din lume neștiut

Aflând, la noi eu am poftit,

Străin fiind, dintru alt neam

El vrea să fie și țigan;

Pe dâns' dreptatea-l prigonește

Și el Alecu se numește.

Moșneagul

Prea bucuros! la noi rămâi

În astă noapte tu de mâi;

Sau și mai mult, nădăjduiesc,

Eu gata sunt să înlesnesc

A ta petrecere aici,

Cu parte după roduri mici,

A ostenelilor lenoase.

Deprinde-te și tu cu noi,

Cu sărăcia cea voioasă,

Și mâine dez-de-mânecate

Într-o căruță amândoi

Ne vom porni noi mai departe.

Vrun meșteșug trebui să știi;

Fierar bun, sau scripcar să fii,

Sau poartă ursul tu prin sate.

Alecu

Prea bine.

Zamfira

Vom petrece noi

Tot împreună, amândoi;

Dar e târziu și nu-i nici lună,

Să ne culcăm cu seară bună.

Lumina cea de zi răsare;

Moșneagul s-a sculat îndată.

Trezind și pe iubita fată:

— Zamfiro, scoală! Ziua mare!

Sculați voi de acum, sculați!

Și de gătit vă apucați.

Odată toți au năvălit,

Și șatrele au ridicat;

Au strâns degrab', au înhămat

Și iar în cale s-au pornit.

Măgarii în spinare duc

Copiii mici; iar ceialalți,

Femei și fete și bărbați,

După căruți pe jos se duc

Toți peticiți și dezbrăcați.

Ce veselie! Ce cântare!

Ce vorbe, și ce vuiet mare!

Răcnește ursul, câinii latră,

Și scârție neunsa roată;

Într-un cuvânt, a lor pornire

E deșănțată la privire.

Mâhnitul tânăr se uita

La văi, la dealuri, la câmpii

Și lucruri nouă căuta

Între țigani și în pustii.

A lui Zamfiră preaiubită,

Cu negri ochi împodobită,

Îl mângâia cu dezmierdare,

Mărturisind a sa plecare.

Dar el în sine tot purta

O mâhniciune tăinuită,

În inimă pecetluită;

Și-adeseori nevrând ofta:

Păsăruică mică,

Tu nu știi de rău,

Nimenea nu-ți strică

Cuibușorul tău.

Pe crenguță crești,

Soarele răsare,

Și tu cu cântare

Lumea veselești.

Primăvara trece

Vine toamna rece,

Oamenii urăsc,

Oamenii jălesc.

Păsăruica dulce

La loc cald se duce,

Șade-n altă țară

Pân' de primăvară.

Asemenea cu păsărica,

Și tânărul nu avea loc,

Deprinde nu putea nimica

Nici nu credea el în noroc.

A lui era mai lumea toată,

Pentru de grijă-a sa purtare

Lăsa la pronia înaltă,

De mulțumiri, de desfătare

Mai înainte el știa,

Căci slăbiciunile ardeau

În pieptul lui nepotolit.

Viețuind în lume mare,

De slavă el s-a măgulit,

În toate a făcut cercare,

Și cunoscându-le deșarte

Acum el s-a ascuns departe.

Dar focul nu mult va fi stins,

Curând îl vom vedea aprins.

Zamfira

Iubite! spune ce gândești,

Sau iarăși tu acum dorești

De lume mare și de târguri?

Alecu

Ce să doresc! tu nu poți ști,

Tu nici nu-ți poți închipui

A târgurilor grele juguri,

Unde n-ai gustul de viață,

Nici suflă ei de dimineață

Ca noi un aer răcoros

Cu miros de câmpii frumos.

Ei a iubi se rușinează,

De fire prea se depărtează,

Și voia lor o târguiesc,

Metalului ei se jertfesc;

În aur cred, lui se închină,

Și lumea lor de rău e plină.

Ce să doresc, a lor mândrie?

Zâmbire cu fățărnicie?

A lor nebună pizmuire?

A lor deșartă strălucire?

Zamfira

Dar acolo sunt curți frumoase,

Petrecere în adunări,

Sunt multe lucruri arătoase;

Și fetișoare de boieri.

Alecu

Cu mulțumire cumpărată

Petrecerile nu sunt bune,

Unde nu-i dragostea cea dreaptă,

Și veselia-i mâhniciune.

Iar fetele? tu-mi ești primită,

Făr' de a lor împodobiri,

Ș-a pietrei scumpe străluciri;

Să nu te schimbi, a mea iubită,

Eu însă într-un gând curat

Voiesc cu tine să împart

A mea din lume izgonire

Și voie bună și mâhnire.

Moșneagul

Măcar că tu ai petrecut

Între norodul cel bogat

Și cu știință luminat,

Tot ne iubești pre noi prea mult,

Însă nu-i pururea plăcut

Și traiul nostru, la acei

Ce-n desfătare au crescut.

Eu știu de la părinții mei

O din vechime povestire:

Pentru un om ce a trăit

Aici de Roma surghiunit;

Dar am uitat a lui numire;

Împodobită însă fire

Avea acel bătrân vioi,

Viețuind el între noi

Pe lângă Dunăre, spunea

De ale lui nenorociri

Și alte multe povestiri

Cu mintea sa închipuia.

Dar alții pentru dânș' prindea

Prin mreajă peștii și vânat

Și pentru iarnă-i pregătea

Din blane, straie de-mbrăcat,

Iar el nici c-a putut deprinde

Nevoii îngrijăluiri,

Și blestemând cu mari cuvinte,

A soartei lui învăluiri,

Zicea că dumnezeii grea

Certare lui au rânduit

Și moarte, drept bun dar, cerea.

Din sânul patriei răpit,

Ca un copil plângea cumplit

El la aducerea aminte

De zilele de mai nainte,

Murind, a fost lăsat cuvinte

A lui înstrăinate oase

Să se mute la a lor pământ.

Alecu

O! iată soartă ticăloasă

A unui scriitor vestit!

A unui patriot slăvit!

Poetule! Tu mie spune:

Ce se numește slavă-n lume?

A laudelor glăsuire!

Din neam, la depărtatul neam!

Ori după moarte tânguire!

Sau în sfârșit istorisire

Sub șatra a unui țigan?!!

Uitând cu ură lumea mare,

Acum Alecu de doi ani

Petrece tot între țigani

Într-o firească desfătare.

Cu dânșii bine s-a deprins

Și rareori el, ca prin vis,

Abia mai aducea aminte

Petrecerea de mai nainte.

Vieții lui soție bună

Cu dâns' Zamfira dimpreună

Se duc cu ursul pe la sate,

Alecu prea frumos mi-l joacă,

Moșneagul daireaua bate,

Toți pentru bun bacșiș se roagă;

Și-așa petrec a lor viață.

Într-o zi de dimineață

Zamfira veselă cânta

Și la Alecu se uita.

Cântecul I*

Arde-mă, frige-mă

În foc vânat pune-mă.

De m-ai frige pe cărbune,

Ibovnicul nu-ți voi spune.

Că el este tinerel,

Drăgălaș și frumușel;

Iar pe tine, bărbat rău,

Eu de-acum nu te mai vreu.

Și tu măcar pân' la moarte

De m-ai bate, de m-ai arde,

Și bucăți de m-ai tăia

Tot voi face cum voi vrea.

Alecu

Ce nu mai taci, că am urât

A voastre cântece țigănești.

Zamfira

Dreptate ai să le urăști,

Că tocmai pentru tine cânt.

*

Alecu

Da' eu și fără de cântare

Pricep ceva a ta plecare.

Și visul meu de astă-noapte

Îmi prevestește grele fapte.

Zamfira

În visuri crezi, om luminat?

Un lucru foarte de mirat!

Alecu

Nu cred în visuri, nici nu vreu

Să cred întru nimica eu,

Și tu de-acum nu ai crezare;

Iar visul meu fiind cumplit

În suflet a întipărit

O prea urâtă așteptare,

Dar mai ales simțirea me

Îmi prevestește oarece.

Moșneagul

La ce atâta supărare,

Tu ți-ai făcut făr' de cuvânt?

Alecu

O! nu, eu foarte bine simt,

Eu înțeleg a ei schimbare.

Moșneagul

A ta mâhnire temei n-are!

Ea îi femeie! Tu iubești;

Tu porți o dragoste cumplită,

Statornică, nemărginită.

Iar inimile femeiești

Prea înfocat ne îndrăgesc

Și iar degrabă ne urăsc.

De-aceasta tu să nu te miri,

Că uită-te-n albastrul cer

Prin nouri luna cum plutește

Ea tuturor împărtășește

A sa lumină mângâioasă,

Dintr-un oraș intră în alt,

Și din acela vrea să iasă

Lăsându-l iar întunecat;

Și cine poate zice lunei:

Stăi într-un loc fără mișcare,

Sau cine stavilă va pune

Femeii la a ei plecare?

Alecu

Dar cum mai înainte ea

Pe mine tare mă iubea?

Moșneagul

Ascultă, eu să-ți spun de mine:

Și eu în lume am iubit

Mai mult pot zice decât tine,

Nemăsurat fiind robit,

Cunosc această pătimire

Întâi țin minte eu abia.

Pe Dunăre când nu avea

Moscalii încă stăpânire.

Pe când știam noi de sultan,

Iar pașa de la Akerman

Ocârmuia Bugeacul tot,

Atuncea tânăr eu eram

Și să-ți închipuiesc nu pot

Cel dintâi foc ce s-au aprins

Întru simțirea mea nestins.

În scurt, ceea ce-am dorit

Cu mare chef am dobândit,

Dar un minut de fericire,

A fost un vis, o nălucire.

Nevasta mea numai un an

Mi-a arătat ceva plăcere,

Apoi fugind cu alt țigan

M-a fost lăsat în supărare

Și cu Zamfira mititică.

Alecu

Dar tu n-ai mai făcut nimică?

Moșneagul

Ce să mai fac! Și cine poate

În silă dragoste a scoate?

Iar oamenii petrec în lume

Mai multe rele între bune.

Alecu

Eu nu-s așa! eu pân' la moarte

Voi răzbuna a mea dreptate

Găsindu-mi dușmanul dormind,

Pe malul mării, neștiind,

Că eu aproape sunt de dâns',

Ș-atunci l-aș arunca în mare

Și moartea cea făr' de scăpare

O aș privi cu haz și râs.

Ocrotitoarea acea bună

A înfocatului amor.

O noapte lină fără lună

S-au pus pân' la ai zilei zori.

Pe ceriu stele scânteiază

Cu strălucitele lor raze.

Țiganii toți au adormit;

Alecu vis prea greu visează

Și se trezește mult uimit:

Zamfira lângă dânsul nu-i!

Dar unde e?!.. În pieptul lui

Se bate inima zuliară

Întru mânia înfocată.

El iese înarmat afară,

Pe iarba cea înrourată

O tăinuită urmușoară

Se vede... El în nerăbdare

Nu merge, ci, pot zice, zboară.

Dar ce amarnică mirare!

După movili se văd în zare

Ca două umbre șopotind...

El se oprește ascultând:

Zamfira

Mă duc de-acum.

Țiganul tânăr

Mai stai, puicuță!

Zamfira

Zău că mă tem, mă tem, drăguță.

Țiganul tânăr

Da' pentru ce atâta frică,

Stai, nu te teme de nimică,

Alecul tău va fi dormind...

— Aici voi veți muri iubind!..

Alecu groaznic a strigat,

S-a repezit și a și dat

În inimă cu iataganul.

Mort a căzut atunci țiganul.

Zamfira în așa uimire

A zis cu deznădăjduire:

— Ucigașule! mi-i frică

De vărvăreasca ta pornire.

Alecu

Și tu dar lângă dânsul pică!

(o lovește în inimă)

Zamfira

Ah! am iubit! Iubind și mor...

Se revărsa de ziuă zori:

Alecu după deal ședea

Cu iataganul plin de sânge

Și două trupuri reci privea,

Iar când s-au început a strânge

Țiganii toți pe lângă dâns',

Atunci moșneagul cu mâhnire,

Nevrând a face răsplătire,

Apropiindu-se a zis:

— Fugi, varvar om, tu de la noi,

Te du la lumea ta cea mare

Și lasă-ne întru uitare:

Tu ești născut pentru război,

Și te fălești cu deșteptare,

Iar noi în rânduirea soartei

Suntem sălbatici, dar firești,

Științi n-avem pravilicești,

Nici sânge nu vărsăm cu moarte,

La suflet ne numim noi mici

Și n-am ucis încă pe nime,

Iar tu ești varvar! fugi de-aici!

Te du, și Dumnezeu cu tine.

Zicând aceste, au luat

Țiganii trupurile moarte,

Plângându-le le-au îngropat

Și s-au pornit în altă parte.

Numai o șatră în cîmpie

Rămase singură, pustie.

Așa când toamna dimineață

Cucoarele se înarmează

Și se pornesc cu strigăt mare

La locuri calde pân' la vară,

Iar una ce putere n-are,

Fiind rănită-n aripioare,

Rămâne singură, pătrunsă

De mâhniciunea cea nespusă.

---

* Anume acest cântec Pușkin în a sa alcătuire l-a prefăcut în limba rosienească.