Țiganii (Demetrescu)

Jump to navigation Jump to search
Țiganii (După natură)
de Traian Demetrescu


Departe de sat, cale de o jumătate de oră, aria moșiei Vulturenii — proprietatea unui Grec bogat — era plină de lume, de care și de snopi de grâu, așezați în șiruri înalte de clăi. Trei mașini își împreunau, în acelaș timp, vuetul lor monoton, care semănă cu sgomotul unei mări, auzit din depărtare. Nori groși de fum pătau cerul; și în mijlocul prafului, ridicat din paiele scuturate de spice, se rostogoliau valuri turburi de glasuri, de țipete, speriind pasările din împrejurime.

În tot acest amestec de mulțime, înhămată la munca boierului, nota predomnitoare a sgomotului o produceau Țiganii. Femeile, bătrâne și tinere, duceau in spinare saci plini cu grâu, pentru a-i vărsă in magazii; oamenii, suiți deasupra mașinei, aruncau cu furcile în gura nesățioasă a batozei, snopi grei și plini; copiii, în căruțe hodorogite, trase de mârțoage nemâncate și obosite, transportau grămezi de saci, umpluți cu grâu dat prin ciur. Printre ei, doi vătafi — unul tânăr, cellalt albit — supraveghiau munca tuturora, împărțiau ordine, plesniau din bice, și veșnic aveau pe buze înjurături, pe cari le aruncau odată cu scuipatul înegrit de scrumul lulelelor.

Se observau veșnice aruncături de priviri dușmănești, sau de cuvinte amenințătoare între unul și altul. Țăranii, cari luau parte la muncă, descărcând carele cu rândul, ațâțau cu ironia lor cunoscută pe acești sgomotoși voevozi, cari au fost totdeauna batjocura poporului româuesc.

Iar peste toate aceste frunți ale bieților trudiți soarele cădea greu și arzător. Muiați în sudori, aiuriți de sgomot și de praf, pe fețele lor se citia melancolia aceleiași robii în care se născuseră. Toate aceste brațe musculoase, neobosite și puternice, se înmuiau sub lanțurile supunerii, fără să știe pentruce, dintr’o veche și neînțeleasă deprindere.

Spre seară, un șuierat lung, — ca și cum ar fi fost țipătul suprem al oboselei — vesti întreruperea muncii.

Țăranii porniră către sat.

O pace nesfârșită, venită din afundul amurgului, aducea par’că o mângâiere pentru cei obosiți. Mașinile acoperite cu pânze mari negre aveau înfățișarea unor monștri adormiți.

Țiganii se îndreptară spre pimnițile de unde li se împărția tainul lor de rachiu. Mergeau în grupe deosebite, urmând a se certa cu o furie care creștea din ce în ce.

În fruntea lor, cei doi vătafi își arătau pumnii unul altuia. Ura ivită între ei de mult timp creștea.

Cu mânecile cămășilor își ștergeau pletele albite de praf; femeile ar fi voit să se sfâșie sau să-și asvârle una într'alta copiii, cari sugeau goi sânurile lăptoase. Bărbații își vorbiau mai pe șoptite, aveau înțelegeri tainice.

Sus, cu tăcerea ei eternă, luna se ivi printre stelele rari, întunecate de lumina ei.

* * *

În apropiere de arie, două sălașe de Țigani își așezaseră corturile. Venite de aiurea, ele poposiau o vară întreagă pe câmp, iar odată cu sfârșitul treieratului porniau iarăși pe drumuri pribege.

Între vătafii acestor două cete se stabilise o veche ură.

La acești oameni, nevoia de a se certa între dânșii este una din semnele cele mai caracteristice ale naturii lor primitive. Dintr’un nimic ei se sfâșie, se luptă, se ucid. N'au decât instincte, cărora li se supun ca unor tirani neînvinși.

În noaptea aceea, vătaful cel bătrân vorbise oamenilor săi să dea foc corturilor din tabăra vrăjmașe. Numărul lor eră mai mare, și în felul acesta credeau să izbutească a-i înspăimânta și a-i sili să plece.

Femeile aprinseră focurile dinaintea corturilor, pregătind cina; mai deoparte oamenii vorbiau grupuri, grupuri. Copiii de țâță plângeau în leagăne, sau aruncați goi pe pământ; caii, împiedicați, pășteau într’o livadă din apropiere. Câte un câine slab lătră de foame; iăr în ritmuri prelungi și monotone s’auziă dedeparte țirăitul insectelor de câmp.

De obiceiu la ora asta începeau viorile. De astă dată insă nu se auzi nici un cântec.

După o cină scurtă, focurile se stinseră; oamenii intrară sub corturi.

Se făcu pace. Luna lăsă peste nemărginirea câmpiilor farmecul ei dumnezeesc de uimitor. Ai fi crezut că încearcă să îmblânzească cu razele ei pe necăjiții pribegi, neliniștiți de gânduri rele pe așternuturile lor de paie.

Târziu, câțivâ Țigani, aproape despuiați, se strecurară pe brânci spre corturile unde dormiau supușii vătafului tânăr.

Aprinseră cârpe muiate în păcură și deteră foc la câteva corturi, cu o repeziciune de tâlhari îndemânatici.

După câteva clipe, aripi ușoare de fum începură a se înălța în aer, apoi se zăriră flăcări.

La un moment dat, taberele vrăjmașe fură în picioare, înarmate cu furci de fier, cu lopeți, cu securi și cu pari. Urmară sgomote de țipete sălbatice, de răcnete furioase, de gemete și de glasuri, cari asvârliau neîntrerupt un amestec de cuvinte barbare. Părea o luptă de animale înebunite de foame.

Flăcările se întinseră dela un cort la altul. Eră ca un lagăr de soldați aprins.

Câte odată gemetele se auziau atât de dureroase, încât ai fi crezut că acești oameni se sfâșie cu unghiile și cu dinții.

Slugile dela arie, deșteptate din somn, alergară să vadă ce se petrece. Apropiindu-se de corturi, simțiră un miros greu de plete și de cărnuri arse.

Un țăran, înmărmurit de groază, strigă cât putu:

— Vă ard copiii!...

Lupta urmă cu aceeaș furie.

La lumina flăcărilor se zăriau străluciri de ochi sălbatici și frunți pătate de sânge.

Singură luna, din înălțimea ei senină, răspândiă, peste cei buni ca și peste cei răi, eternul ei farmec de o melancolie nesfârșită.