Țigăncușa de la ietac

 

Marele vornic Sandu Hortopan era, la 1836, un boier trecut de șăsezeci de ani, dar încă sănătos tun, frumos la fața, deși barba și părul îi erau mai mult albe decît cărunte, văduv de mai bine de douăzeci de ani, fără copii și foarte bogat. Stapînea nu mai puțin de unsprezece moșii frumoase, datorii nu avea deloc, ci dimpotrivă, mii de galbeni buni, zimți și fără bortă, strînși în lada ferecată din gherghirul cel închis cu uși de fier din curtea lui de la Copou.

Răposata lui soție, cucoana Săftica, fusese o bunatate de femeie, frumoasă, blîndă, credincioasă și o gospodină de frunte. Dar aceste însușiri nu împiedecase pe cuconul Sandu s-o înșăle, chiar de la început, cu orice ființă femeiască îi ieșea înainte. Căci boieriul nostru, dacă era cunoscut ca barbat cuminte și cinsteș, ca diregător drept și nelacom, mai avea și nume de iubitor mare al sexului frumos.

În vremea tinereții lui cuconu Sandu, boierii de fire amoroasă nu prea aveau cum să găsască tovarășe de plăcere alese în rîndurile femeilor de treapta lor, căci ceea ce astăzi se numește „viața mondenă” atunci încă nu avea ființă. Prilejurile de întălnire între femei și barbați erau rari, iar calcarea de cătră vro cucoană a datoriilor ei de soție atrăgea după sine reprobarea și disprețul întregii boierimi. Nu mai vorbesc de fetele mari, ele, afară de părintele și de frații lor, nu vedeau alți barbați decît rude bătrîne sau cel mult pe cîte un văr primar. Și moravurile boierimii mici, nefiind întru nimica mai prejos, boierii amatori de plăceri extraconjugale erau reduși să-și caute, nu tovarășe, ci unelte de plăcere în poporul de jos și mai cu samă printre număroasele roabe țigance care li umpleau curțile. Obiceiul stăpînilor de a întrebuința acele roabe pentru plăcerile lor fiind vechi de veacuri, introdusese în vinele multor țigani „vatrași” o proporțiune însamnată de sînge boieresc și avusese drept urmare prezența, în multe curți, a unor tipuri, atît bărbătești cît și femeiești, de o deosebită frumuseță, uimitor de fine și deosebindu-se cu desăvîrșire de acel țigănesc primitiv, care și astăzi se întîlnește printre rămășițile împrăștiete ale ursarilor, lingurarilor și caldararilor.

Venirea în țară, în urma Revoluțiunii franceze, a multor emigrați și emigrate, introduși în casele boierești cu însușirea de educatori ai copiilor, aduse, pe lîngă limba franceză pe care toată boierimea se grăbi să și-o însușască, costumele europene pentru cucoane, precum și raporturi mai dese și mai libere între cele două sexe: de atunci au capatat balurile, seratele și vizitele drept de cetățenie în țările române. Apoi, la sfîrșitul anului 1806, veni ocupația rusască, care din pacate ținu șase ani și se poate asamana cu un adevarat talaz de corupțiune și de pilde răle care a trecut peste principate, unei adevarate școale de naravuri și de desfrîu. Călcările de credință din partea femeilor măritate se făcură din ce în ce mai număroase, despărțeniile, atît de rari odinioară, se înmulțiră din an în an.

Oștirile pravoslavnice mai aduseră cu ele un element nou în viața de desfătări de la Ieși: artista străină. Aceste „artiste” cultivau toate aceeași artă, coregrafia; erau cîteodată ruște, altădată germane din provinciile baltice, dar mult mai adesa poloneze, creștine sau jidoavce. Venite spre a se îmbogăți ținînd de urît pe ofițerii împărătești, ele deloc nu disprețuiau omagiile și mai ales galbenii boierilor moldoveni.

Spatarul Sandu, căci pănă la această treaptă ajunsese atunci boieriul nostru, se grăbise să încurajeze și el arta personificată în antichitate prin Terpsihora. O poloneză balaie și galeșă puse stăpînire pe inima, simțurile și punga lui vreme de trei ani; îl iubi, dragă Doamne, cu foc și, dacă nu-i fu cu credință, îl jumuli în chip cît se poate de conștiincios. Cînd Stepanovska, așa se numea baletista, părăsi leșul, se zicea că duce cu ea zece mii de galbeni provenind aproape în întregime de la dărnicia spatarului. Dată fiind valoarea banului pe acea vreme, suma era mare chiar pentru o avere ca acea a lui Hortopan. Fiind, ca aproape toți semenii lui din acea generație, barbat practic și chibzuit, se puse în cîțiva ani pe economii, spre a umple golul pricinuit de farmecile polonezei, hotărît să nu-și mai îngăduie pe viitor plăceri atît de costisitoare. Se mulțămi deci de atunci înainte cu resursele pămîntene, alcătuite din țarance, din măhălagioaice emancipate și mai ales din țigance. Făcea numai rari excepții în favoarea cutărei sau cutărei „artiste” franceze, cînd vro trupă zisă dramatică părăsea Odesa pentru a se întoarce în Franța și se abătea din drumul cel mai direct, prin Constantinopol, pentru a da cîteva reprezentații în Ieși sau în București. Aceste intermedii erau însă lucruri neobișnuite și de scurtă durată.

Vornicul Sandu petrecea iernele la Ieși, în casele lui de la Copou, iar după Sfîntul Gheorghe, venea să șadă pănă în toamnă la frumoasa așazare ce o avea la moșia lui de baștină, Hortopenii, de la ținutul Sucevei, pe malul stîng al Siretiului.

Avea în curte și în sat vro sută de salașe de țigani „vatrași”, întrebuințați unii pentru slujbele curții, ale grajdiului și ale grădinii, iar alții la feli de feli de meserii, precum și la lucrul moșiei. Ceilalți robi: lingurari, caldarari, ursari, cunoscuți sub denumirea obștească de „țigani șatrași”, erau, în schimbul unei taxe anuale, lasați slobozi să hoinărească în țară și să-și agonisască traiul după cum îi ducea mintea, sub povățuirea unor căpetenii alese din sînul lor și numite „bulubași”. Erau însă ținuți să s-adune la fiecare Simedriu la așazarea stăpînului, unde erau numarați și catagrafiați și unde achitau taxa anuală ce o datoreau boieriului. Tot atunci se împărecheau flăcăii cu fetele și alegeau bulubașii cetelor, iar stăpînul rînduia un „bașbulubașă” peste toți șatrașii.

Hortopan care, între 1830 și 1834, avusese și el gărgăuni de domnie, era în termeni mai mult reci cu Mihalache Sturdza și nu mai ocupase de ani nici o slujbă. Iarna era nelipsit de la întrunirile și petrecerile leșului, iar vara își petrecea vremea cu călăria și cu vînatul, fiind încă călăreț neîntrecut și vînător pătimaș.

într-o după-amiază frumoasă de septemvre, întorcîndu-se de la o vînătoare cu ogarii, în loc să se oprească ca de obicei la scara cea mare a curții, merse să descalece la grajdi, unde voia să-și deie însuși samă dacă îngrijirea cailor era mulțămitoare. Cînd s-întorcea spre curte singur, la jumatate de cale, s-întîlni cu o țigăncușă care, ieșind răpede din grădină, s-îndrepta spre spălătorie. Fata zări pe boier numai cînd se afla la trei pași de el și deodată ramase în nemișcare, cu ochii măriți de surprindere, ca și cum picioarele i s-ar ti înfipt în pămînt. Punînd în aceeași clipă ochii pe ea, vornicul se opri și el, uitîndu-se lung la dînsa, cercetînd-o cu ochii de sus în jos și de jos în sus.

Țigăncușă era năltuță, o ruptură de tulpan roșu acoperea capul ei mic, iar din acea zdreanță ieșeau unde bogate de păr castaniu-deschis. Fruntea era scurtă și lată, sprincenile frumos zugrăvite și genele, lungi, cu capetele întoarse, încadrau doi ochi căprii, mari și plini de galeșă lumină. Nasul drept și subțire n-ar fi necinstit nici fața unei statui grecești, urechile erau mici și sapate cu gingășie, iar gura cu buzele frumos răsucite, pline și roșii ca cireașa coaptă, o adevarată minune.

De la cap, ochii cunoscători ai vornicului trecuse la trup, cercetînd gîtul rotund, umerele și brațele gingașe fără a fi slabe, mînile mici cu degete subțiri. Cămeșa întredeschisă și ruptă lasa aproape descoperit un sîn născînd, asămuitor unor mere necoapte, din catrința veche și peticită ieșeau niște pulpe fragede, dar rotunde, glezne să poată juca în inelul alcătuit de degetul cel mare și arătător, picioare uimitor de mici, de înguste și de frumos croite. Soarele arsese pielea feții, a brațelor și a pulpelor, dar acea piele era departe de a înfățoșa nuanța arămie obișnuită la țiganii de sînge neamestecat. Bineînțeles că atît zdrențele ce o acopereau, cît și ceea ce se vedea din pielea țigăncușei aratau semne neîndoielnice că de mult nu mai venise în atingere cu apa și cu soponul.

Privirea cercetătoare și prelungita a vornicului făcuse pe fată să lese ochii în jos.

— Cum te cheamă? întrebă boieriul.

— Anica, răspunse copila ridicînd iar ochii spre vornic.

— A cui ești? mai întrebă el.

— A Dochiței lui Ian Sfeidecarul, răspunse iar țigăncușă.

— De cîți ani ești?

— De cincisprezece peste cîteva zile.

Un surîs se desemnă pe buzele lui Hortopan.

— Bine, Anico, mai zise el, apoi, luîndu-și în sfîrșit ochii de pe ea, porni din nou spre curte și merse drept în cerdac unde, după ce aruncă pălăria ușoară, de pîslă sură, pe un scaun, se așăză pe un jîlț.

Camardinerul, care veni numaidecît după dînsul, îi aduse un fes roșu cu canaf albastru, pe care vornicul și-l așăză pe cap, îi trase ciobotele, îl ajută să scoată „tatarca” de șaiac cafeniu subțire, apoi să îmbrace, peste anteriul albastru-deschis, cu dungi vișinii, strîns pe trup de un șal frumos, o giubea de atlas verde-deschis căptușită cu satin alb și așăză o păreche de papuci de piele galbănă lîngă divanul de alături de jîlț. Vornicul se sculă numai în mești și se așăză pe pat, turcește. În aceeași clipă apărea în cerdac sofragiul, ținînd cu amîndouă mînile tablaua de argint pe care se vedeau două chesele de cristal și, dinaintea lor, două farfurioare la fel, una conținînd două linguriți de argint și cealaltă deșartă, iar în dosul cheselelor două pahare mari de cristal. În urma sofragiului veneau cafegiul aducînd tăblăluța de argint pe care se afla filigeanul cu cafe turcească, iar în urmă ciubucciul, ținînd în mîna dreaptă, tot făcîndu-i vînt, cînd în dreapta, cînd în stînga, un lung ciubuc de lemn de iasomie din a cărui lulea aprinsă ieșea un fum gros de sub căimacul înfoiet, iar în cea stîngă o tăblăluță rotundă de alamă galbănă, mică de tot, pe care avea să se sprijine luleaua. Camardinerul și sofragiul erau moldoveni îmbracați în straie nemțești, cel de pe urmă purtînd și mănuși de ață albă, iar ciubucciul și cafegiul, țigani îmbracați în haine moldovenești: anteriu și cațaveică.

Vornicul luă o linguriță de „rodu zahar”, deșărtă amîndouă paharele cu apă, apoi cafegiul așăză tăblăluța pe pat lîngă boier, iar ciubucciul îi aruncă, de la trei pași de divan, ciubucul pe care stăpînul îl prinse în mînă.

— Trimete aici pe Nastasia, poronci ciubucciului boieriul, care începu îndată să soarbă din imameaua împodobită cu pietre și să ducă din cînd în cînd filigeanul cu cafe la buze. Vederat că pe dinaintea ochilor lui trecea încă icoana țigăncușei de adinioarea, căci de mai multe ori rosti cu jumatate de glas:

— O zînă! Un adevarat juvaier! Însăș Hebe nespalată și în zdrențe!

După trecere de un șfert de ceas apăru și se opri în ușa cerdacului, la cinci pași de boier, o țigancă bătrînă, naltă și slabă, legată la cap cu un tulpan verde și purtînd o giubea verde veche peste un anteriu de ghermesit vînăt, de aceeași vrîstă cu giubeaua, strîns pe trup cu o vechitură de șal, iar verde, și cu picioarele goale vîrîte în iminei negri.

— Vină mai aproape, Nastasio, zise vornicul cum o zări.

Iar țiganca mai apropiindu-se cu doi pași, el urmă:

— Am întîlnit astăzi în ogradă pe fata Dochiței spălătoriței; cu cine oare este ea făcută?

— Mama ei se laudă că o făcut-o cu coconu Alecu Crivea. Știi că acuma cincisprezece ani, după ce ai înlocuit-o în slujba ietacului prin Maria Țurcă, era încă foarte frumoasă și de cîte ori venea cuconu Alecu, Dumnezeu să-l ierte, la vînat la noi, cerea ca să i-o trimetem pe dînsa și nu pe alta, ca să-l frece sara pe picioare. Dealtmintrelea, îmi aduc bine aminte că cuconu Alecu o fost aici la vînat. cu două sau trei zile înainte de Crăciun, iar fata s-o născut în toamna următoare, cam de Ziua crucii.

— Ai dreptate, zise vornicul lovindu-se cu palma peste cap, samănă cu bietul Alecu în chip uimitor! Mi se părea doară mie că trăsăturile ei îmi amintesc pe cineva și de aceea te-am întrebat cu cine-i făcută. Dar, oricine ar fi tată-său, țigăncușă este o adevarată minune, și eu am început să fiu sătul de Irina și de Vîrvara care-mi îngrijesc de ietac. În starea în care este astăzi fata, nici gîndesc să mă ating de dînsa, dar la anul, dacă va avea parte de îngrijire bună, are să fie tot ce se poate dori. Prin urmare, chiar din astă – sară, vei lua-o la tine în odaie și vei începe să mi-o curăți și să mi-o poleiești cum ai învațat tu de la chera Hariclea să curăți și să poleiești fetele menite pentru patul stăpînului. Știi că mă pricep să răsplătesc munca bine făcută. La anul s-o găsesc curată, grasă, rumănă, cu pielea ca matasa, cu palmele și cu tălpile moi ca bumbacul; să aibă trup de cucoană mare.

— Mi-oi da toată silința ca să te mulțămesc, cucoane, cum am mai făcut, zise țiganca plecîndu-se pănă la pămînt și pregătindu-se să părăsască cerdacul.

Dar vornicul o opri zicînd:

— Nădăjduiesc că nu s-o atins încă nimene de dînsa.

— După cît știu, nimene. Nepotu-meu, Grigore surugiul, cam umblă după dînsa și știu că s-ar cununa bucuros cu fata, dar ea nici nu se uită la Grigore.

— Să spui lui Grigore, să spui chiar întregii curți și să meargă vestea în tot satul, la țigani cît și la țarani, că acel care ar îndrăzni să se atingă de dînsa moare sub bici. Ai înțăles?

— Am înțăles, cucoane, ș-oi face cum mi-ai poroncit, zise țiganca, care dispăru după ce se mai plecă încă o dată înaintea stăpînului ei.

Boierii cei bogați de la începutul veacului trecut aveau toți cîte o slugă bărbătească însărcinată cu slujba lor personală sub nume, întăi de „fecior” apoi de „camardiner”. Acest camardiner, o românizare a cuvîntului nemțesc Kammerdiener, era mai ales însărcinat să ajute pe boier la îmbracat și la dezbracat și să-l însoțască în toate drumurile ce le făcea. Grija ietacului, cuvînt turcesc desemnînd odaia de culcare, curățănia acelei încăperi, încălzirea ei, făcutul așternutului, pastrarea albiturilor, fereduitul boieriului și adesa toată îngrijirea trupului său priveau pe una sau mai multe femei, totdeauna țigance, mai bine îmbracate și mai curate decît celelalte. Cînd boieriul era burlac sau văduv, el avea grijă să aleagă pentru această slujbă pe cele mai drăguțe din roabe, schimbîndu-le prin altele îndată ce se sătura de ele. Aceste odaliște dizgrațiate erau apoi date în căsătorie acelor din robii lui burlaci sau văduvi cărora boieriul voia să li facă o favoare.

Dochița, mama fetei care farmacase privirile vornicului Sandu, auzise și ea de la părinți că este roada unei nopți petrecute de maică-sa în ietacul unui boier mare, tînăr și frumos. Această fiică de părinți frumoși, fiind însă și ea, în tinerețele ei, de o rară frumuseță, avuse cinstea să facă slujbă în ietacul stăpînului. După un timp relativ lung, fusese înlocuită prin altă țigancă, pe care vornicul o cumparase de la alt boier, dar, vreme de mai mulți ani, ramase în curte în calitate de fată în casă. În această însușire era trimasă să frece picioarele musafirilor de samă pe cari îi găzduia vornicul: acest obicei era obștesc în țară, ca și în Rusia. Astfeli veni în atingere cu spatarul Alecu Crivea, boier vestit pentru frumuseță lui, pe care la Paris, unde umbla în straie moldovenești, doamne atît din lumea mare, cît și din lumea mică îl supranumise „frumosul Malek Adel”, după numele eroului din romanul doamnei Cottin. După nașterea copilei, meșterul sfeidecar de la Hortopeni cerînd pe Dochița de soție, vornicul, care era mulțămit de chipul cum lucra, i-o dădu fără greutate.

Anica fu luată de la mama ei chiar în sara zilei în care s-întîlnise cu boieriul și dusă de Nastasia în odaia ei de lîngă spălătoria curții, unde i se pregătise un așternut bun, cu saltea de lînă, perini înfațate, prostiri albe și oghial bun și nou. Înainte de culcare, fu scaldată în mai multe ape și lăută pe cap cu gălbănuș de ou, apoi îmbracată în cămeșă de pînză de in subțire. A doua zi începu pregătirea copilei pentru slujba la care era menită: băi zilnice, fricțiuni cu feli de feli de ape și de alifii, îngrijirea și cruțarea mînilor și, lucru care la început păru fetei nesuferit, interzicerea aspră de a face macar un pas desculță.

I se dădură catrințe, bete și bonte din lînă de soi, cămeși de cea mai fină pînză de in, împodobite cu cusături frumoase, colțuni albi, iminei roși și galbeni, papuci, tulpane de cele bune și chiar băsmăli de cap de matasă pentru zile mari.

Mama Anicăi și barbatul ei nu mai puteau de bucurie că asupra fetei dăduse asemene noroc, pe care, dealtmintrelea, Dochița totdeauna îl visase pentru copilă.

Anica era și ea mulțămită. Știa foarte bine ce fel de slujbă avea să îndeplinească pe lîngă vornic, căci dacă trupul ei era neprihănit, ochii ei văzuse și urechile ei auzise multe, apoi mai știa că mama ei și toate roabele cari îndeplinise astfeli de slujbă se aratau mîndre de soarta de care avusese astfeli parte și priveau vremea în care stătuse în aproprierea stăpînului ca cea mai frumoasă și cea mai cinsteșă din viața lor.

Singurul suparat fu Grigore surugiul, un băietan de douăzeci de ani, nalt cît un brad, cu fața arămie, dar frumoasă și cu niște ochi de jaratec. Nici nu-i trecea prin gînd să se expuie mîniei boieriului, doară știa că vornicul Sandu, deși blînd și milos pentru robi și oameni din sat, nu îngăduia vro calcare a voinții lui. Dacă biciul și vergile erau lucruri întrebuințate la Hortopeni rar și de obicei cu mare măsură, văzuse cu ochii, în cazuri cînd puterea stăpînului fusese nesocotită, execuțiuni înfricoșate. Dar din ziua aducerii Anicăi la curte, flăcăul atît de vesel pănă atunci se făcu hursuz, morocănos și începu să beie.

În primavara anului următor, vornicul Sandu nu veni la Hortopeni, căci se legase de dînsul o boală de mai care îi pricinuia dureri grozave. În iunie plecă la Carlsbad. Feredeile și apele nefăcîndu-i nici un bine, se duse la Viena spre a se căuta cu doftorii de-acolo, dar dacă aceștia îi luară bani mulți, în schimb nu izbutiră să-l îndrepte. S-întoarse deci la Ieși, unde zăcu toamna întreagă și mare parte din iarnă, iar la sfîrșitul lui fevruar își dădu obștescul sfîrșit.

Vestea morții stăpînului fu adusă la Hortopeni de Grigore surugiul, care adusese de la Ieși, unde stătuse toată iarna, pe vechilul moșiei.

Lui Grigore nu-i părea deloc rău de moartea stăpînului; cînd întîlni pe Anica, îi zise cu un aer de triumf:

— L-am blastamat, de aceea o murit. Tot a mea ai să fii!

Celorlalți țigani însă li părea rău, căci vornicul Sandu li fusese stăpîn bun și milostiv, apoi nu știau cine și cum are să fie cel nou. Acestei nedumeriri îi puse curînd capăt comisul Ștefanache Vrabie, vechilul moșiei, în dimineața duminicii următoare, cînd aduse la cunoștința satului și a curții, adunați la biserică, că vornicul Sandu a lasat prin diată averea lui întreagă, prin urmare și satul Hortopenii și curțile din Ieși, nepotului său de frate, cuconului Vasilică Hortopan, pe care îl cunosc cu toții, adăugind că noului stăpîn i s-a și dat de știre la Paris, unde se află de mai mulți ani la învățătură, și trebuie să s-întoarcă în țară cît mai curînd.

Comunicațiile între Moldova și capitala Franței făcîn – du-se atunci cu mare încetineală, trecură trei luni pănă cînd tînărul clironom sosi în Ieși. Fiind numai de douăzeci și doi de ani, era, după legile în ființă atunci, încă nevrîstnic, adică minor. Se întruni deci sfatul de familie și alese ca epitrop pe hatmanul Costache Cîrjă, un moș după mamă al tînărului. Acesta, un boier bătrîn și binevoitor cătră tineret, hotărî nepotului că-l lasă stăpîn desăvîrșit pe veniturile averii și-l învoiește să și-o administreze cum va găsi cu cale, dar nu va recunoaște nici o împovarare sau înstrăinare a fondului. După o șădere de două săptămîni în Ieși, Vasile veni la Hortopeni.

El era singurul fiu al unui frate al vornicului Sandu, răposat de vro zece ani, după ce pierduse toată averea. Ramas orfan de tată și de mamă, căci aceasta murise și mai de mult, băietul, care atunci de-abie împlinea doisprezece ani, fu trimes de moșu-său la Paris, unde avea să facă studii sub privegherea unui bătrîn emigrat, preceptorul lui de mai mulți ani. Deși era înzestrat cu o memorie minunată și cu o mare ușurință de înțelegere, studiile tînărului Vasile fură neregulate și mai mult sumare. Era un băiet deosebit de frumos, simpatic atît camarazilor și prietenilor săi, cît și mai ales sexului frumos, cu destule aplecări intelectuale, vioi și totodată blînd, însă, ca prea mulți tineri boieri, leneș, ușuratec, foarte nestatornic în toate, prea supus instinctelor, gusturilor și patimilor lui, cheltuitor și egoist, iubitor de petreceri și de plăceri.

Ținut din scurt în anii dintăi de bătrînul emigrat, de vro trei ani scuturase cu desăvîrșire acel jug și, pensiunea ce i-o servea moșu-său fiind mai mult decît liberală, sorbise adînc din cupa plăcerilor ce le oferea capitala Franței.

În cel de pe urmă an al șăderei sale acolo căzuse sub farmecul unei actrițe a teatrului francez, femeie nu numai frumoasă, dar și neobișnuit de deșteaptă și de cultă. Dacă, cu prilejul acestei legături, cheltui bani mulți, în schimb mintea lui ieși dintr-însa folosită.

Ajunse la Hortopeni într-o după-amiază de la sfîrșitul lui mai, însetat și acoperit de colb de la cap pănă la picioare. După ce zise cîteva cuvinte comisului Ștefanache și vatavului de ogradă, pitariul Iordache Mîndru, cari îl primise la scara cea mare a curții, luă o linguriță de dulceți și bău mai multe pahare cu apă, apoi se îndreptă spre ietac, unde găsi pe Neculai, camardinerul moșului său, venit odată cu el de la Ieși, și pe Anica. Cînd puse ochii pe aceasta, ramase ca pironit pe loc.

Căci țigăncușa care, cu toată neîngrijirea pielei și a îmbrăcămintei, farmacase ochii vornicului Sandu, se preschimbase, după aproape doi ani de trai bun și de îngrijiri înțelepte, într-o ființă a cărei perfecțiune de forme era în stare să stîrnească minunarea chiar a unui barbat ca Vasile Hortopan, deprins să trăiască într-un mijloc de femei ale căror nuri firești mai erau sporite prin toate mijloacele artei celei mai alese.

Anica ținuse, cu vîrf și îndesat, toate făgăduințile ce înfățoșarea țigăncușii ieșind din vrîsta ingrată, nespalată și îmbracată în zdrențe, la făcuse privirii cunoscătoare a vornicului Sandu. Crescuse cu un lat de mînă; gîtul, umerile și brațele i se rotunjise, sînul se dezvoltase rămînînd însă tot gingaș, mînile se înălbise și aveau palme trandafirii, iar pielea brațelor, cît se vedea dintr-însa, nu era deloc mai puțin albă decît acea a oricărei moldovence cu păr deschis. Fața nu-i mai era arsă de soare, fruntea avea albeața zăpezii, făcînd să răsară atît arcul frumos al sprincenilor mai închise decît părul, cît și pe tîmple, izvodul azuriu al vinelor. Obrajii frumos rotunjiți aratau o rumeneală gingașă, datorită unui sînge tînăr și fierbinte. Toate trăsăturile feței se făcuse mai netede, parcă natura s-ar fi folosit de răstimpul de douăzeci de luni spre a da desemnului lor cea de pe urmă perfecțiune. Și îmbrăcămintea ce o purta îi șădea de minune: era portul țărănesc, dar lucrat din materiale alese și cu oareșcari schimbări, ca adăugirea unei fuste albe sub catrința care astfel nu mai era strînsă pe trup în chip neestetic, iar picioarele mici și înguste erau încalțate cu colțuni și „iminei nemțești”, cum se numeau atunci pantofii de formă europeană, iar undele părului castaniu-deschis, cu răzbateri de aur roșiatec, ieșeau pe sub faldurile unei băsmăli de matasă roșie, cusută cu fir pe margini. Acest port fusese ales de răposatul vornic pentru femeile cari făceau slujba ietacului în locul oribilelor cațaveice, fuste de cit și papuci tîrîiți alcătuind îmbrăcămintea țigancelor în alte curți boierești.

Numai după cîteva clipe, Vasile izbutind să-și stăpî – nească surprinderea întrebă pe Neculai:

— Dar fata asta, era cît pe ce să zică: dumneaei, cine este?

— Fata de la ietac, cuconașule, răspunse Neculai făcînd totodată un semn Anicăi, surprinsă și ea de frumuseță tînărului și ramasă nemișcată.

La semnul făcut de camardiner, fata veni să sărute mîna noului stăpîn. Numai de rușinea feciorului, Vasile îngădui acest omagiu, dar în sine își zise că mult mai bucuros ar fi fost să sărute el mînuțile mici, bine îngrijite și de chip atît de gingaș ale fetei. Apoi, după ce o întrebă cum o cheamă, îi spuse că-i va da de știre cînd va avea nevoie de slujbele ei, iar acuma se poate duce.

Sînt încredințat că în acea sară, după ce Anica fu chemată în ietacul stăpînului, nici vorbă nu fu ca ea să-i frece picioarele, dar cînd, a doua zi, fata ieși din odaie, nu știu care din doi era mai stăpînit de farmecul celuilalt: boieriul sau roaba.

Zilele și chiar săptămînile cari urmară fură pentru amîndoi un timp de adevărată beție, a simțurilor pentru Vasile, a întregii ființi pentru Anica. Din întăia clipă ea fusese cucerita cu desăvîrșire; ochii, inima, mintea și simțurile fetei erau farmacate: el devenise dumnezeul ei. Nu mai știa dacă este trează ori dacă visează. S-întreba necontenit cum de se poate ca unei biete roabe țigance ca dînsa să-i fie dat să iubească pe un stăpîn tînăr, frumos ca soarele, de neam mare, bogat, puternic și învațat, care s-o îngăduie a-i spune că-l iubește, să se arăte fericit de iubirea ei, s-o încredințeze că și ea îi este lui mult dragă, că o privește ca cel mai de preț odor din averea lui și că prin țările cele departate prin care umblase, cu ființă frumoasă ca dînsa încă nu i-a fost dat să s-întîlnească. Și cum se purta acel stăpîn față de ea? Ce alese erau dezmierdările lui! Ce dulci vorbele lui! Parcă ea ar fi fost, nu o roabă, ci o cucoană mare! Îi săruta mînile de nenumărate ori pe zi, nu suferea cînd erau singuri ca ea să steie în picioare înaintea lui, o făcuse să mănînce singură, într-o odaie deosebită, mîncări alese de la masa lui. Nu suferea să-l slujască și-i dăduse, sub nume de ajutoare, o fată care o slujea. Apoi cum o îmbracase și o înzestrase cu lucruri frumoase și scumpe de tot soiul! Adusese chiar de la Ieși pe o franțuscă „marșandi-modă”, pentru a-i face rochii de „modă” după cel de pe urmă fason, deși găsea că portul țărănesc în care o văzuse pentru întăia oară era, din toate, acel care îi stătea mai bine.

El încă nu ținuse în brațe frumuseță fără de greș ca ea, nu avusese încă parte de dezmierdări atît de fierbinți și totodată atît de sincere și de nemeșteșugite: simțurile îi erau cu desăvîrșire robite.

Și în curînd își dădu samă că, pe lîngă simțuri, începea și inima să fie prinsă. Sămne neîndoielnice aratau că această roabă crescută în gunoiul curții de la Hortopeni, în mijlocul țigănimii corupte prin veacuri de robie, țigănime de care murdăria, minciuna, beția, imoralitatea cea mai cumplită și furtul erau nedespărțite, trăia un suflet ales, înzestrat cu simțirile cele mai nobile, roade ale unui atavism datorit fără îndoială sîngelui introdus în vinele ei de un număr însemnat de suitori din neam ales. Deși din cea mai fragedă copilărie trăise în murdăria cea mai cumplită, deși ochii și urechile ei fusese marturi ai celei mai desăvîrșite lipse de moralitate și ai celei mai mari vulgarități, curățenia minții ei părea tot atît de desăvîrșită ca acea a trupului. Din gura ei nu ieșea nici minciună, nici vorbă vulgară, graiul ei era acel simplu, al oamenilor de la țară, dar totdeauna cuviincios, mișcările ei erau totdeauna grațioase, chiar elegante, dezmierdările ei cele mai fierbinți nu deveneau niciodată vulgare. Apoi marea schimbare în viața ei deloc n-o făcuse să-și piardă mintea, rămăsese blîndă și binevoitoare cătră tovarășii ei de robie, nu arata nici o fudulie față de dînșii, nepunînd, față de stăpînul atît de puternic cătră ei, dar atît de supus cătră dînsa, decît cuvinte bune, pentru toți fără deosebire.

Vasile mai descoperi că acea ființă fără pic de cultură, care nu știa absolut nimica, era înzestrată cu o minte din cele mai agere, cu un rar dar de a-și însuși cu cea mai mare ușurință noțiuni ce ar fi putut să pară grele de înțeles pentru femei și chiar pentru barbați din stări mai ridicate. Asculta cu cea mai vie plăcere povestirile ce i le făcea iubitul despre feliul de trai în alte țări, și întrebările ce le punea din cînd în cînd dovedeau viul înteres stîrnit într-însa de” aceste povestiri, marea ei ușurință de pricepere și dorința să pătrundă pănă în amărunțimile faptelor, obiceiurilor și împrejurărilor despre cari auzea. Și astfel roaba țigancă începuse să-și întindă stăpînirea asupra inimii și chiar a minții stăpînului.

Favoarea neașteptată a Anicăi, faptul vederat pentru toată curtea că stăpînul și-a pierdut mintea după ea, că nu se mai desparte de dînsa nici zi, nici noapte adusese la stare de desăvîrșită deznădejde pe Grigore surugiul, cu atît mai dureroasă cu cît ochii lui vedeau ce uimitor de frumoasă se făcuse fata și cît de nebună fusese nădejdea ce moartea vornicului o stîrnise în el. Se făcuse grozav de hursuz și de bețiv. Cetitorul se va întreba, poate, de unde avea un rob țigan, care nu primea simbrie, banii trebuitori pentru a cumpără vin sau rachiu; dar Grigore era meșter în arta de a lua sînge de la cai și de la boi și de a face mici operații la tot soiul de vite, apoi pitarul Iordache îi încredințase un cuțit cu strihnele minunate, și cu acest meșteșug cîștiga bani buni, cari făceau dintr-însul un mușteriu de frunte al crîșmei lui Herș Ștrul Haim, orîndarul din Hortopeni.

Și fiind aproape veșnic beat, își făcea slujba rău de tot: caii rămîneau adesea neîngrijiți, hamurile rău unse, cele rupte nu erau duse la sfeidecar, ci cîrpite cu șfară, poștalionii lui, altădată fala grajdiului de la Hortopeni, nu erau adapați la vreme și capatau grăunțe în chipul cel mai neregulat.

Pentru aceste pacate fusese adeseori tratat cu palme de pitarul Iordache, vatavul de ogradă, care văzînd că purtarea surugiului se face. În fiecare zi mai rea, ceru chiar într-o zi voie de la „conașu” să-l puie pe Grigore jos și să-i tragă o bataie la scară după tot tipicul. Dar Vasile nefiind, în urma lungii lui șăderi în Franța, un adept al sistemului bătăii, nu dădu învoirea cerută, ci chemă pe țigan la el și-i făcu o lungă și aspră dojană care, trebuie să mărturisesc, deloc nu îndreptă purtările lui. Crezîndu-se la adăpost de vro pedeapsă mai aspră, el se îmbăta din ce în ce mai des. Pitarul Iordache, pierzînd rabdarea, îi trase atunci, fără de știrea stăpînului, o bataie din cele mai strașnice, în urma căreia Grigore ramase treaz o săptămînă întreagă. Mult mai simțitoare decît durerea bătăii era însă pentru nenorocitul rob acea ce o simțea cînd, venindu-i gust lui Vasile să primble pe Anica după căderile nopții cu trăsura, avînd bineînțeles poditul ridicat, spre a nu fi văzut de săteni primblîndu-se în trăsură cu o roabă, ceea ce, cu drept cuvînt, credea că i-ar fi știrbit rău prestigiul în sat, poroncea să se înhăme poștalionii lui Grigore. Acesta îndura pe cal un iad întreg de chinuri cînd își închipuia cuvintele de iubire și dezmierdările ce se preschimbau sub acoperișul poditului. Spre a-și potoli nervii, mîna ca un nebun, dar iuțala cumplită cu care trăsura mînca drumul de piele neted de pe șesul Siretiului, în loc de a dezgusta pe cei doi îndrăgostiți de primblările cu poștalionii, li mai adăugeau un farmec mai mult, care ademenea pe Vasile să-l ieie pe surugiu mult mai des decît pe vezeteii ceilalți, făcînd astfeli chinurile lui mai dese.

Această viață ținu aproape patru luni, în cursul cărora Vasile nu se mișcă de la Hortopeni, nu primi acolo nici o vizită. Și nici nu simțise trebuința altei tovărășii decît acea a Anicăi. Dar un barbat cu aplecări pentru plăcerile minții n-a trăit zece ani în unul din cele mai mare centre de cultură din lume, n-a luat parte la viața intelectuală atît de puternică și plină de farmec dintr-însul și, mai ales, n-a trăit aproape un an în intimitatea cea mai desăvîrșită cu o ființă atît de cultă ca artista ce fusese iubita lui Vasile, fără ca satisfacerea, hrana minții să nu fi devenit pentru el o trebuință de care nu se mai poate lipsi.

Și de aceste plăceri, Vasile Hortopan, la mijlocul lui septemvre, se simți lipsit. Dacă mintea vioaie și deschisă a Anicăi pricepea cu cea mai mare ușurință toate cîte el i le spunea, în schimb însă ea nu putea să-i repete decît aceleași cuvinte de dragoste, fierbinți, pătimașe și cu un glas a cărui sinceritate nu putea fi pusă la îndoială. Dar mintea lui era deprinsă să lucreze, să capete noțiuni și impresiuni noi, să preschimbe idei și, cu toată agerimea de minte a Anicăi, nenumărate erau noțiunile și impresiunile cari umpleau mintea lui Vasile, de cari devenise sătos să le preschimbe și pentru ea erau grai neînțeles; țigăncușă nu avea cum să răspundă la trebuințile minții lui.

În casă nefiind nici un feli de bibliotecă, căci vornicul Sandu numai cărturar nu era, iar Vasile își lasase toate cărțile la Paris, spre a le aduce mai tîrziu, tînărul, nemaiputînd rabda, plecă la Ieși, luînd cu el numai pe Niculai și lăsînd pe Anica la țară.

O șădere de zece zile în cari veni în atingere cu toate rudele și cunoștințile lui aflate în oraș îi astîmpără pentru moment setea de vești și de contact intelectual. Dacă în întăiele zile uitase pe Anica aproape cu desăvîrșire, dorul de frumusețile și de dezmierdările ei nu întîrzie să se facă simțit din nou cu o putere mereu crescîndă. Făcîndu-și o provizie bună de cărți, s-întoarse la Hortopeni, unde începu pentru amîndoi tinerii o lună de miere nouă și, cu ajutorul cărților aduse, Vasile o putu duce la țară pînă după Sfîntul Dumitru cînd merse să s-așăze în casele lui de la Ieși, luînd de astă-dată și pe Anica.

În întăile luni viața din oraș fu plăcută pentru amîndoi: Vasile găsea cu cine să preschimbe păreri și idei. Lipsea de acasă aproape toată ziua, dar noaptea, uneori mai devreme, altădată mai tîrziu, Anica regăsea lîngă dînsa amantul flămînd de îmbrățoșările ei. Pănă atunci farmecile nici uneia din cucoanele mari pe cari le vizita în fiecare zi, cu cari șădea la masă sau juca la baluri, și Dumnezeu știe că aproape toate erau frumoase, nu izbutise să slăbească stăpînirea pusă asupra simțurilor lui de o roabă țigancă. Fericirea Anicăi nu era încă tulburată de nici un nour.

Tocmai cu cîteva zile înainte de lasatul secului, i se păru fetei că stăpînul s-a făcut mai rece cătră dînsa, că nu mai este atît de doritor de dezmierdările ei; iar la începutul postului mare, Vasile îi făcu cunoscut că o trimete, împreună cu așa-zisa ei ajutoare, la Hortopeni. Dealtmintrelea, se grăbise să adauge că are de gînd să vie și el după cîteva zile acolo spre a petrece postul la țară, dar biata fată, punînd în legătură această departare cu răceala din ce în ce crescîndă a iubitului, răceală ce de cîtăva vreme o simțea dureros, înțelese că a ajuns la capătul șiragului zilelor ei de fericire, plecă cu inima sfășietă după o noapte de dezmierdări și de vorbe dulci pe cari le simțea meșteșugite și falșe.

Grigore cu poștalionii lui duse pe Anica la Hortopeni și inima salta într-însul de bucurie, căci toată curtea își dădea samă că „cuconașii” trimetea pe Anica la țară fiindcă se săturase de ea și surugiul știa doară, din povestirile țiganilor bătrîni, că de obicei aceste prăbușiri de favoare a roabelor, cari pentru o bucată de vreme izbutise să farmece pe stăpînul lor, departe de a fi vremelnice erau aproape totdeauna desăvîrșite și adînci: jucăria atît de plăcută și de dezmierdată era, deodată, fără temei văzut, aruncată la gunoi. Grigore se aștepta deci ca, de la ietac, Anica să fie rînduită la spălătorie sau la altă slujbă și mai de jos, apropiind-o astfeli mai mult de el. Dacă pănă atunci se îmbata de scîrbă, se îmbătă de astă-dată de bucurie și mînă atît de tare, încît de două ori era să răstoarne trăsura. Gînd pitarul Iordache văzu caii atît de trudiți și de asudați, crezu de cuviință să cinstească pe surugiu cu o generoasă și sunătoare distribuire de palme. Dar ceea ce duru pe Grigore mult mai tare decît palmele pitarului fu că scrisoarea trimesă de stăpîn cătră vatavul de ogradă deloc nu cuprindea poroncă să deie pe Anica la altă slujbă mai înjositoare: ea ramase tot la ietac, adică nu avu să facă pentru moment nici o slujbă, urmă să aibă odaia ei deosebită, chiar în curtea cea mare, urmă să-și ieie mesele alcătuite din mîncări alese și să fie slujită de ajutoarea ei.

Cetitorul va fi gîcit fără îndoială temeiul surgunirii Anicăi la țară și acel al răcelei mereu crescînde cătră dînsa a lui Vasile: altă femeie, altă dragoste. Și de astă-dată nu era numai altă dragoste, ci chiar dragostea, da, dragostea în toată accepțiunea cuvîntului, dragostea care barbatul rar o resimte mai mult decît o dată în viața lui, acea dragoste care cucerește în acelaș timp ochii, simțurile, mintea și mai ales inima. Vasile făcuse în cele de pe urmă săptămîni ale cîșlegilor cunoștința fetei marelui logofăt Matei Trotușanu, una din acele odrasle ale boierimii moldovenești cari aveau să alcătuiască roiul de zîne fără de păreche de la mijlocul veacului trecut, cari, prin frumuseță, distincțiune suverană și însușiri strălucite ale minții, era să stîrnească admirația tuturor barbaților, pămînteni sau străini, cărora li-a fost dat să le cunoască.

Naltă și mlădioasă, cu un trup întrunind toate perfecțiunile, cu păr de aur, cu o frunte senină și albă ca omătul, cu ochi albaștri, mari, plini de lumină, în cari se oglindea un suflet de nemărginită bunatate și curățenie, cu nasul drept, subțire, cu nări mișcătoare, cu gura mică, a căror buze rumene și pline, cînd se deschideau pentru a surîde în chip fărmăcător, lasau să se întrevadă două șiraguri de mărgăritare mici și străvezii, Maria Trotușanu părea o madonă scoborîtă din cadrul ei. Apoi din ea ieșea un fluid de bunatate care-i cîștiga toate inimile.

Părinții, frații și surorile, slugile din casă n-o cunoșteau decît sub porecla de „Bunatate”.

Fusese crescută de o mamă vestită prin înălțimea ei de suflet, ajutată în această sarcină de o admirabilă guvernantă franceză, femeie de neam bun, care în urma pierderii unei averi frumoase prin speculațiunile nenorocite ale soțului, se consacrase educațiunii fetelor. Și sarcina lor fusese ușoară, căci Maria, neobișnuit de blîndă și de ascultătoare din fire, mai era înzestrată cu o înțelepciune din cele mai vii, permițîndu-i să-și însușască cu cea mai mare ușurință noțiunile cele mai abstracte. Cîștigase astfeli cunoștinți pe cît de deosebite, pe atît de serioase.

În Moldova de atunci numărul tinerilor cari se bucurase de o creștere europeană și frecventase marile centre de cultură din Apus era cu desăvîrșire neînsemnat: din ei nici unul nu avea frumuseță lui Vasile Hortopan, nici unul n-avea darul să se facă plăcut femeilor în acelaș grad ca el, nici unul nu-și însușise ca dînsul tonul și manierele ccrcurilor alese din străinatate. Și mai mult decît toate aceste însușiri de ordin social, Vasile se făcu de la început plăcut Măriei prin mintea lui cultivată și prin farmecul ce știa să-l deie convorbirilor cu dînsa. Cucerirea fu răpede și reciprocă. De la cea dintăi întîlnire marea frumuseță a Măriei încîntase ochii lui Vasile, după mai puțin de două săptămîni mintea și inima tînărului erau cu desăvîrșire sub stăpînirea ei și Hortopan se întreba în ce categorie s-o așăze: în acea a zînelor sau în aceea a îngerilor. Iar ochii Măriei erau plini de chipul lui frumos, mintea îi era farmacată de vioiciunea minții lui, de arta cu care se folosea de cunoștințile ce le avea pentru a fereca interesul acelei care îl asculta, iar inima ei era încîntată de simțirile alese ce i le inspira totdeauna prin prezența ei. Lui Hortopan îi era acuma rușine de beția simțurilor care vreme de atîtea luni îl ținuse sub farmecul unei roabe țigance lipsită de orice cunoștință, crescută într-un bordei de lăieși.

Uita acuma că altădată găsise în acea roabă, pe lîngă agerime de minte, și însușiri sufletești care îl uimise. Totuși blîndețea și sinceritatea iubirii acelei nenorocite îl făcură să stăpînească pănă după clipa despărțirii repulsiunea ce o simțea acuma pentru dezmierdările atît de prețuite odinioară; deznădăjduirea ei mută îi stîrnea milă. Precum am aratat, scrisese pitarului Iordache s-o lese să se bucure de un tratament cu totul neobișnuit față de o roabă.

Dar, a doua zi după plecarea ei, Vasile cerea și obținea mîna Măriei de la părinții acesteia, iar cînd, în sara aceleiași zile, spuse fetei că o iubește, ea răspunse că împărtășește iubirea lui, este fericită să-i devie soție și se simte bucuroasă să împărțască cu dînsul zilele bune și acele răle. Căsătoria trebuia să aibă loc îndată după Paști, tinerii soți avînd a pleca îndată după ceremonie! a Hortopeni, spre a petrece acolo două sau trei luni și apoi să plece în străinatate.

Logodna a fost urmată de obișnuitele zile de încîntare: se iubeau din ceas în ceas mai mult, necontenit descoperea unul în celalalt cîte o frumuseță, cîte o însușire nouă, necunoscută pănă atunci. Cu două săptămîni înainte de Paști, mama Măriei se hotărî să facă, împreună cu amîndoi tinerii, o vizită unei bătrîne mătuși, nașa de botez a Măriei, care șădea la moșia ei Mirenii, în apropiere de Hortopeni. Se mai hotărî, cu acest prilej, să se abată puțin din drum spre a trece prin Hortopeni, pentru ca Maria să poată lua oareșicari dispozițiuni în privința instalării lor acolo.

Deși Anica pricepuse că alta îi luase locul și își dădea samă că părăsirea ei avea să fie pe veci, totuși vestea logodnei și a căsătoriei atît de apropiete, împreună cu cele ce le povesteau oamenii boierești care veneau din Ieși asupra frumuseții viitoarei lor stăpîne, despre strălucirea neamului ei, mai ales cele ce le auzise despre îndrăgostirea celor doi logodnici zgîndăreau în chipul cel mai dureros rana vie din inima ei. Obrajii ei își pierduse coloritul lor cel frumos și slăbise în chip simțitor, dar frumusețea ei, departe de a fi dispărut, se făcuse poate mai galeșă.

Cînd auzi că Vasile și cu logodnica lui aveau să vie încă înainte de nuntă spre a petrece cîteva ceasuri în Hortopeni, i se păru că lumea se prăbușește împrejurul ei, se întreba dacă inima nu i se va rupe privindu-i unul alături de celalalt.

Oaspeții sosiră la Hortopeni ceva mai nainte de ceasul dejunului. Slugile, moldoveni și robi țigani, erau toate strînse în antecameră. Din întîmplare ochii Măriei căzură aproape îndată asupra Anicăi, îmbracată în port țărănesc.

Surprinsă de frumuseță fetei, se apropie de dînsa exclamînd:

— Ce țărăncuță drăguță!

Apoi întrebă franțuzește pe logodnicul ei:

— Est-ce une moldave ou nne bohemienne?

— Une bobémienne, răspunse Vasile, căruia îi părea acuma rău că nu luase măsuri spre a departa pe Anica și se temea că va fi chemat să deie asupra fetei și a serviciului ei lămuriri nu tocmai ușoare de dat unei logodnice.

— Sînt fără cameristă, o ieu de cameristă, urma atunci Maria, din ce în ce mai atrasă cătră frumoasa roabă. Are o privire deșteaptă, deși tristă, va învața slujba ei răpede. Să știi, Vasile, că nu vreu pe alta. Așa că mi-o dai?

Dorința astfeli exprimată de Maria deloc nu surîdea lui Vasile, dar cum să refuze el una din cele dintăi cereri ce i le făcea iubita? Răspunse deci cu o grăbire meșteșugită:

— Cum nu! A dumitale să fie! Anico, sărută mîna stăpînei tale!

Anica mai mult moartă decît vie veni să sărute mîna Măriei. Iar aceasta, netezindu-i obrazul, îi zise cu glasul ei blînd și cald:

— Vei rămîne deocamdată aici. Slujba dumitale va începe numai la sosirea noastră, îndată după nuntă. Dar de ce ești fără sînge în obraz? De cîți ani ești?

— De săptesprezece și jumatate, duducă, se sili să răspundă Anica.

— Așa de tînără! Se vede că ai crescut prea răpede, de aceea n-ai sînge în față. Cînd vei fi la mine te-oi îngriji bine și ți-oi aduce răpede bujori pe obraji. Te-oi învață să lucrezi frumos și dacă te-i purta bine ți-oi face carte de iertare și te-oi înzestra ca să te poți căsători frumos, și mai netezindu-i încă o dată fața, Maria pași înainte.

Frumuseță, privirea plină de bunatate a logodnicei lui Vasile, glasul ei atît de blînd și de dulce, farmecul ce în – cunjura întreaga ei ființă găsiră răsunet în inima amărîtă a Anicăi, dar un răsunet dureros, căci în cele cîteva clipe în care se găsise față în față cu viitoarea-i stăpînă, mintea ei putu să măsoare toată prapastia dintre ea și acea pentru care Vasile o dăduse la o parte cu atîta ușurință. Dulci fusese cuvintele ei, dar nu de carte de iertare o durea, cu ce fericire ar fi ramas ea viața întreagă roaba lui Vasile, dar numai a lui!

Amare fură pentru ea zilele cari urmară, apoi mai spre sărbători și mai amară pregătirea ietacului noilor soți, aceeași încăpere în care avuse parte de atîta fericire. Și cu cît se apropia ziua nunții și a sosirii stăpînilor, creștea durerea, și deznădejdea ei.

În timpul drumului dintre Hortopeni și Ieși, Maria care, cît stătuse acolo, avînd să se ocupe de o mulțime de amărunțimi cari îi absorbeau toată mintea, uitase pe Anica, își aduse aminte de ea. Lăudă nu numai deosebita frumuseță a fetei, dar și eleganța înfățoșării ei, declarînd că această țigăncușă are un aer de distincțiune firească ce n-ar sta rău nici unei fete de neam. Ceru lui Vasile lămuriri asupra ei. Răspunsurile logodnicului fură scurte și lipsite de preciziune, apoi, după fiecare întrebare, căuta să schimbe subiectul convorbirii, fapt care ar fi stîrnit bănuieli în mintea unei fete mai în curent cu obiceiurile boierimii noastre față de roabele țigance. Dar casa logofătului Matei Trotușanu era vestită în toată Moldova pentru curățenia, aș zice chiar pentru austeritatea moravurilor ei. Logofeteasa Smaranda fusese o femeie asupra cinstei căreia pănă și limbile cele mai răle nu găsise niciodată prilej să rostească macar cea mai mică îndoială, iar pe logofăt îl cîrîiau adesa prietenii atît pentru credința nestrămutată ce o pastra cătră logofeteasă, cît și a răcelii ce o arata față de toată rămășița sexului frumos. În curtea lor toți erau ținuți la aceeași curățenie de viață; moralitatea slugilor era priveghietă în chipul cel mai aspru, aveau în casă numai barbați și femei trecute de tinerețe și căsătoriți, iar robii erau siliți să se cunune îndată ce ieșeau din copilărie. Dar mai ales convorbirile față de copii erau strict priveghiete, iar cînd vrun musafir care nu cunoștea obiceiurile casei începea să povestească față de ei vro întîmplare jignind cîtuși de puțin principiile moralei celei mai stricte, el era totdeauna întrerupt, subiectul convorbirii schimbat și copiii congediați din odaie. Astfeli putuse Maria să ajungă la vrîsta de optsprezece ani fără ca ea să fie în stare a bănui că legăturile dintre un stăpîn tînăr ca logodnicul ei și o roabă atît de frumoasă ca Anica nu puteau să fi fost decît păcătoase. Dar viața cinstită a logofetesei Smaranda n-o împiedeca să-și cunoască țara și să-și deie bine samă de firea slujbei îndeplinită de Anica în curtea lui Vasile. Nu zise nimica, dar își făgădui să scoată pe preafrumoasa roabă din apropierea tinerei căsnicii.

Și, cu puține zile înainte de Paști, logofeteasa spuse Măriei cum, înainte de vizita lor la Mireni și Hortopeni, îngrijindu-se de o bună cameristă pentru ea, însărcinase pe acea a unei prietene, nemțoaică din Cernăuți, să-i tocmească de acolo o femeie de nădejde, cunoscîndu-și bine slujba. Acuma i se făcea cunoscut că o asemenea cameristă se găsea chiar în Ieși, femeie de vrîstă mijlocie, destoinică în slujba ei și lucrătoare minunată, în stare să facă și rochii. Sfătuia deci cu tot înadinsul pe fiică-sa s-o tocmească în locul tinerei țigance, cu totul străină de asemenea slujbă. Maria renunță cu părere de rău la Anica, care făcuse cucerirea ei, dar deprinsă să se supuie mamei în toate, se învoi cu alegerea făcută de logofeteasă. Însă susținu că Anicăi i se cade o despăgubire și se arătă hotărîtă să ceară lui Vasile carte de iertare de robie pentru acea fată preafrumoasă și preafină pentru a rămîne roabă. Logofeteasa, care nu putea decît să vadă cu ochi buni o punere la cale care îndepărtă pe Anica de noii căsătoriți, nu numai făgădui că va susține pe lîngă Vasile cererea fiicei sale, dar adăugi că va da fetei o zestre frumoasă, punînd-o în stare să facă o căsătorie cuviincioasă. Pe de altă parte, Vasile care, cu toată ușurința și egoismul lui, era departe de a fi lipsit de simțiminte generoase și dorea să asigure Anicăi o soartă bună, nu numai se declară gata să deie cartea de iertare de robie cerută, dar chiar o scrise la moment și o încredință Măriei, adăugind că va contribui și el, în chip larg, la înzestrarea unei fete care avuse darul să cucerească în chip atît de desăvîrșit interesul logodnicei lui. Maria îl răsplăti printr-o ochire plină de iubire, care-i dezmierdă inima pănă în fundul ei, și luă cartea spre a o înmîna ea însăș fetei la sosirea lor în Hortopeni.

Dar la Hortopeni nu se știa nimică nici despre cartea de iertare, nici despre tocmirea, unei cameriste nemțoaice, și Anica vedea cu groază apropiindu-se răpede clipa sosirii stăpînilor. Aceștia plecase din Ieși într-o caleșcă trasă de opt poștalioni ai logofătului Matei. La jumatate de cale, la Tîrgul-Frumos, găsiră alți opt poștalioni, ai lui Vasile, mînați de Grigore și de alt surugiu. Deoarece tinerii soți plecase din Ieși cam tîrziu, la căderea nopții nu ajunsese încă la Hortopeni. Vechilul cu vatajii, feciorii boierești și pădurarii așteptau de mult la hotarul moșiei, iar alți săteni cu vornicul, paznicul și preutul erau strînși la jităria despre Ieși a satului. Dinaintea curții erau adunați țiganii îmbracați cu toții din nou și slugile de jos ale curții, iar cele de sus așteptau pe scară și în intrare sosirea stăpînilor. De la căderea nopții masalele erau gata să fie aprinse, atît la hotar, cît și jitărie și în ograda curții. Sub privegherea medelniceresei Casandra Untilov, care de douăzeci de ani îndeplinea slujba de cămărășiță la Hortopeni, Anica pregătise așternuturile și împodobise ietacul cu flori, aduse din florărie de Gurgel, grădinarul neamț: numai camelii, azalee și trandafiri roșii și albi. Fata era îmbracată țărănește, fața îi era măhnită, dar resemnată.

Deodată intră pe poartă, în fuga calului, un fecior boieresc care strigă:

— Au sosit la hotar, îndată au să fie aici!

Slugile se strînseră la intrare în gramadă mai deasă, masalalele fură aprinse, iar cucoana Casandra strigă Anicăi:

— Fugi de aprinde luminările în ietac și vină îndată înapoi!

Anica merse răpede în ietac și aprinse lumînările pregătite pe masa de toaletă, pe mesuțele de noapte și pe vro două mesișoare așazate lîngă ferești, apoi se uită lung la această încăpere, martură unei fericiri dispărute, și izbuhni în lacrimi. Dar aproape îndată s-auziră pocnituri de bici în departare. Fata își șterse atunci ochii și un impuls subit o făcu să ieie răpede din unul din vasele cu flori un mănunchi de trandafiri roșii, iar din alt vas unul de trandafiri albi; așăză cele dintăi pe perina pe care avea să doarmă Vasile, iar pe cel de al doilea pe acea menită pentru Maria. Apoi mai stătu iar o clipă privind odaia și patul. În acea clipă pocniturile de bici răsunară aproape de tot, se auzi lungul și ascuțitul hiiiiiii hăt! al surugiilor și duruitul roților pe caldarîmul ogrăzii. Anica se răpezi spre ușă pentru a alerga în antret, dar deodată se opri pe loc, făcu cu capul și cu brațele o mișcare de deznădejde ca și cum ar voi să arăte că nu poate, apoi mergînd răpede la una din ferești cari rămăsese deschise din pricina căldurii, sări în grădina așazată pe un povîrniș ușor de deal și o luă la fugă în jos.

După mica cuvîntare a vatafului Iordache Mîndru și răspunsul foarte scurt al lui Vasile, soții pătrunseră în casa pe care o luminau mai multe sute de lumînări, și Maria se îndreptă spre odaia de culcare.

— Nu văd pe Anica, zise ea, după ce se uită împrejur, medelniceresei Casandra care o însoțea.

— Trebuie să fie în ietac, răspunse cămărășița mierată și ea de lipsa fetei.

Dar ietacul era deșert.

În zadar căută întreaga curte pănă tîrziu pe Anica prin toate ungherile: nu fu găsită nicăiure. Dar a doua zi, de dimineață, morariul găsi, la intrarea apei din iazul de sub grădină, în jgheabul morii, trupul neînsuflețit al fetei.

Această moarte tragică a unei ființe care-i inspirase simpatii atît de vii făcu o adîncă impresiune asupra inimii simțitoare a Măriei. Trei zile de-a rîndul își chinui mintea spre a putea găsi pricina care putuse să împingă pe Anica la asemenea fapt de deznădejde. Vasile înțelegea prea bine pricinile care împinsese fata la sinucidere și, cu toată ușurința lui, simțea vii mustrări de cuget pentru purtarea sa lipsită de cruțare cătră o ființă pe care o știa înzestrată cu simțiri atît mai presus de starea în care se născuse. Apoi mai tremura ca soția lui să nu sfîrșască prin a pricepe adevarata pricină a sinuciderii fetei, ceea ce, după cît cunoștea firea Măriei, nu putea decît să-l micșoreze mult în inima ei. Din norocire pentru dînșii, medelnicereasa Casandra era o femeie cuminte, care din întăia zi fusese cucerită de farmecul Măriei. Văzînd impresiunea adîncă ce tragica faptă o făcuse asupra tinerei femei, temîndu-se ca ea, prin întrebări puse în dreapta și în stînga, să nu ajungă la cunoștința adevărului, a doua zi după înmormîntarea nenorocitei fete închipui și spuse stăpînei sale o poveste întreagă despre o iubire nenorocită a Anicăi pentru un gramatic, care într-adevăr făcuse ochi dulci frumoasei țigance dar, cu puțină vreme înainte de nuntă, fusese dat afară din pricina unor fapte necinstite. Avusese grijă să destăinuiască planul ei atît vechilului, cît și vatavului de ogradă, și aceștia căutase și găsise prilej sa confirme povestea care, astfeli adeverită din două părți, prinse de minune, iar medelnicereasa se alese cu o gratificație pe cît de neașteptată, pe atît de mare din partea lui Vasile, dragă Doamne, pentru a răsplăti slujbele ei credincioase în curs de atîța ani. Este mai presus de îndoială că povestea alcătuită de bogata închipuire a medelniceresei avu darul să asigure liniștea în traiul tinerilor căsătoriți.

Grigore surugiul venise de la Ieși cu inima neagră ca pocornița. Aflase acolo de tocmirea unei nemțoaice în locul Anicăi, lucru care îl bucură, dar mai află prin indiscrețiunea unui fecior, care auzise la masă pe boieri vorbind de cartea de iertare a Anicăi, că aceasta era acuma ființă slobodă, scapată din robie, ceea ce punea capăt cu desăvîrșire oricărei nădejdi pentru viitor din partea lui. Cînd află despre moartea fetei, avu dintăi o mișcare de bucurie, își zise că cel puțin de acum înainte Anica nu va mai fi a nimărui. Dar cînd văzu trupul ei neînsuflețit, izbuhni în lacrimi și i se păru că inima i se face bucăți. Deveni și mai bețiv decît mai nainte și bătăile ce i le trăgea acuma vătaful de ogradă aproape zilnic nu mai aveau nici o urmare bună. Vasile, căruia i se adusese la cunoștință purtarea surugiului, hotărîse să-i deie opt zile pentru a-și îndrepta purtarea, iar după trecerea acestui soroc, dacă va urma să s-îmbete și să nu-și caute de treabă, să fie trimes la moșia Priporeni, la munte, moșie nelocuită, ca ajutor de porcar la turmele de rîmători ce le avea acolo. Priporenil slujeau drept loc de surgun pentru robii incorigibili ai Hortopenilor, fiind departe de orice sat și prin urmare de orice crîșmă, apoi mai era căutată de un vechil vestit pentru asprimea lui. Și, mai trebuie sa adaug că slujba de porcar era privită de vatrași ca cea mai rușinoasă din toate, toți fugeau de ea. Se păru că amenințarea lui Vasile își ajunsese scopul: o săptămînă de zile în șir Grigore ramase treaz.

Tocmai în cea de pe urmă zi a acelei săptămîni, tinerii căsătoriți se duseră la Mireni spre a face o vizită bătrînei nașe a Măriei. Drumul dintre amîndouă moșiile se făcea într-un ceas și jumatate. Vasile poronci ca Grigore să puie cei patru poștalioni negri la caleașca cea ușoară. Pe acea vreme, cînd un boier, mai cu samă însotit de cucoana lui, făcea o asemene vizită, lua totdeauna, lîngă vezeteu, cînd caii erau mînați de pe capră, iar cînd erau mînați de calare, singur pe capră, pe un fecior. De astă-dată însă, nu știu din ce împrejurare, nu luară pe nimene. Plecară înainte de amiază și stătură atît la zacusca, cît și la masă, la bătrînă cucoană; de-abie pe la șăpte sara porniră spre casă.

După cum s-a aflat mai pe urmă, în timpul opririi lor în Mireni, niște gospodari care cunoșteau îndămînarea lui Grigore în luarea sîngelui de la vite și în alte operațiuni de același soi, îl dusese la casele lor spre a-și exercita meșteșugul asupra mai multor cai și boi, plătindu-i pe urmă bine și cinstindu-l cu îmbielșugare. Se vede că acele cinsti îl pusese în poftă, căci se folosi de prelungita șădere a stăpînilor spre a face la crîșmă o vizită conștiincioasă, la care mai poftise și doi vezetei ai curții din Mireni. Tot după zisa slugilor de acolo, se mai afla că de la crîșmă s-întorsese într-o stare de beție foarte înaintată și că, la plecare, de la scară pornise ca un nebun.

Drumeții cari întîlnise trăsura în drum au mai povestit că ea venea ca vîntul, în fuga cea mai salbatecă, și că boieriul se sculase în picioare, era aplecat înainte, cu mîna acațată de capră, și striga surugiului cît putea să oprească, dar se vede că acesta nu auzea, căci urmă să deie în cai și să pocnească din bici. Drumul cel mai scurt între Mireni și Hortopeni trecea atunci Siretiul pe un pod umblător aparținînd lui Vasile. După căderea nopții, unul din podari sosi într-o fugă la curtea din Hortopeni și, cu fața galbănă de spaimă, povesti cum, la asfințitul soarelui, ei, podarii, aflîndu-se cu podul dincoace de Siret, văzuse venind la apă, în fugă nebună, trăsura boieriului care, fără a se opri la capra podului, și parcă zburînd peste ea, se prăbușise în Siret tocmai în locul unde apa este mai adîncă și șivoiul mai puternic. Ei se grăbise să vie cu podul, dar cînd ajunsese lîngă capră, nu se mai vedea nimica, nici boieri, nici surugiu, nici cai, nici trăsură.

Numai după trei zile se găsiră trupurile îmbrățoșate ale lui Vasile și a Măriei, oprite în rădăcinile unor sălcii de pe malul drept, unde le dusese apa.

Lumea puse nenorocirea în sarcina stării de beție în care se găsea Grigore, dar acea femeie cumintc care se numea medelnicereasa Casandra Untilov avea cu totul altă părere: ea zicea că Grigore înadins se îmbatase spre a avea îndrăzneala trebuitoare pentru a îndeplini grozava faptă ce mai de mult o frămînta în cap: răzbunarea morții Anicăi.