Țepeș și solii

 

Temerea domnește peste București;
Poporul îneacă curțile domnești;
Căci doi soli veniră de la-mpărăție
Și aduc lui Țepes ștreang și mazilie.
Toți boierii țării veseli însoțesc
Și cu pompă mare spre palat pornesc.
Țepeș îi primește într-a sa mândrie.
Solii-naintează... — „Doamne, pace ție!
Însă încetează de a mai domni.

Sau te pregătește astăzi a muri!"
La aceste vorbe toți sunt în unire
Și toți trage pala spre a lui lovire.
— „Ce? Și voi, răspunde domnul turburat,
Cu dușmanii țării moarte mi-ați jurat?
Ascultați, voi, care mai aveți simțire
De români și lacrimi în nenorocire!
Viață și domnie le nesocotesc
Ale mele lupte vouă-o dovedesc;
Însă țiu la țară, țiu la neatârnare;
Țiu ca să-mi fac neamul lăudat și mare!
Am fost foarte aspru, și-ale mele mâini
Au vărsat atâta sânge de români!
Dar al vostru sânge ce mi se tânjește,
Îl plătea cu lacrimi cel ce vă vorbește.

În mijlocul celor ce mă-nconjurau.
Și pe o coroană țara lor trădau,
Nu puteam într-altfel face eu unire,
Ca să scap românii de a lor robire.
Dacă, brațu-acesta este sângerat,
Însă-al țării dușmani nu l-au cumpărat!"

La aceste vorbe, ceata ostășească
Strigă cu poporul: „Țepeș să trăiască!"
Speriați, boierii prin ferestre scap;
Iar pe soli îi bate cu piroane-n cap.