Țara luminii

 

I.

Ne-nchinăm pământului - Dumnezeu,
care ne trimitea puterea și somnul său.
Spuneam florilor: Bine-ați venit...
Ploile, bătând într-un zid aurit,
scoteau mărețele fulgere.
Animale cu coarne și ugere
îngenuncheau să le mulgem.
Crengile se plecau la poame s-ajungem -
și de câte ori vântul trecea
un cântec de cristale lovite pornea.

Câte-o insulă desprinsă de continent
pleca în largul ocean transparent;
vedeam grădinile ei suprapuse,
păsările-n zbor o urmau supuse.

Alteori ciocăneam în stâncă-ntrebând
izvorul, care s-auzea murmurând:
ce-ai de gând?
Și-ndată sărea ca un ied.
Toate lucrurile și ființele spuneau: cred,
și luminau atât de puternic,
că niciodată nu se făcea întuneric.

II.

Orbiți de verdele-atâtor câmpii,
de cântec de mierlă și ciocârlii,
ne ducem în peșteră să dormim;
și când se-ntâmplă să murim,
eram zidiți acolo, uitați,
căci de-acum se născuseră alți bărbați,
alte femei, la fel de frumoase.
De ce-am fi plâns deasupra acelor oase?

Numele, nici ele nu se pierdeau.
Tinerii ca pe niște mantii de preț le purtau.
Erau aceleași nume sonore,
aceleași astre și ore
licăreau în răstimpuri,
aceleași cortegii și anotimpuri,
încât numirăm acele ținuturi ciudate,
ale luminii de nimic tulburate.