Ștrengarii de pe Cynthus

 

Departe-n zarea culmii
Pe Cynthus, pe sub ulmii
Ce dorm pe la cascade,
Din umed fapt de zori
Întins-au lanț de hori
O gloată de-Oreade.

Și râd în joc și cântă
Și-n tropote frământă
Pământul ud de rouă,
Și tot mai mult s-aprind —
Iar ulmii stau privind
Minunea asta nouă.

Ici una cu veștmântul
Săltat pe pulpi; iar vântul
Desleagă colo zânii
Frumosul brâu cu flori,
Dincoace-omorâtori
Răsar din umbră sânii.

Ce zâmbete șirete,
Și ochi aprinși, și plete
Lăsate-n vânt plutirii!
Pe umerii lor goi
Cum plouă roșii foi
Din plete trandafirii!

Iar ele râd mai tare;
Și tot mai cu mirare
Pletoșii ulmi s-apleacă
Cu ochii aprinși și mari:
Răsufletele rari
În piept acum le seacă.

Și-un ulm, părându-i poate
De râs acestea toate,
Dă hohote, nebunul.
Și toți c-un gând la fel
Râd ulmii după el;
Trei-zeci de ulmi ca unul.

De spaimă zăpăcite
Se-n torc dezlănțuite
Și caută prin zare
Copilele-adăpost.
Dar asta ce-a mai fost?
Iar ulmii râd mai tare.

Din râpi acum grămadă
Ies Satirii să vadă
Ce hohote răsună
Pe culme, și curând
Vin roiuri întrebând,
Și tot mai mulți s-adună.

Alt hohot să pornește,
Râd ulmii nebunește
Nevrând nici să-i audă,
Vuiesc din mii de guri
Văzând ce strâmbături
Fac Satirii de ciudă.

În loc ca să-i împace
Pe Satiri, râsu-i face
Mai răi, se smulg de barbă
Și sar cu pas de țap
Cu pumnii-și dau în cap
Trântindu-se prin iarbă.

La urmă însă iată
Râd Satirii deodată:
Râd ulmii că găsiră
Pe Satiri caraghioși,
Râd Satirii voioși
De ulmi că-nebuniră.

Și-acolo-n zarea culmii
Și Satirii și ulmii
Cu râsul lor urmară
Mai știu eu cât și cum —
Dar cred că râd și-acum
Și-or râde și la vară.