Știe carte băiatu lui Papuca!...

 

Națiunea ne dojenește că unul dintre colaboratorii noștri iscălește cu pseudonimul Falstaff și ne roagă, în folosul nostru, ca “dacă nu știm ce amintiri revarsă în spirit acest pseudonim, să cugetăm asupra acestui vers al lui Victor Hugo: Les Falstaff que l’argent fait parler ou fait taire, sau mai bine să deschidem cel mai ieftin dicționar, unde vom citi: Falstaff compagnon de debauche du roi d’Angleterre Henri V; Shakespeare en a fait le type de la débauche, du cynisme et de l’effronterie.

Pe românește: Falstaff — Cuconul F...”

Minunat băiatul lui Papuca!... Lui amintirile i se revarsă în spirit; el știe versuri de Victor Hugo și are și cel mai ieftin dicționar.

Tot așa de procopsit era și băiatul lui Nastratin Hogia. Când s-a întors acasă din străinătăți, a cerut lui tată-său să-i deie o odaie pe seamă, unde să-și așeze biblioteca și să studieze ziua și noaptea. Tatăl, foarte mulțumit că are așa fecior, i-a făcut pe plac.

Seara, după ce și-a așezat cărțile frumos, s-a pus băiatul în pat, cu lumânarea alături, pe măsuță, să citească, ca orice tânăr studios. Dar, ridicând o dată ochii în sus, ca să reflecteze mai adânc, ca să-și reverse în spirit cine știe ce amintire, ce să vază!...

O bârnă din tavan era mânjită... de o vacă, ori de un bou, ori de o mânzată, ori de un vițel!... în sfârșit, vârsta și sexul dobitocuiui care comisese acea pată nu erau sigure; dar acestea puțin importau tânărului savant, destul că pata era fără doar și poate — după toată analiza și la ochi, și la nas — pricinuită de un patruped, un patruped neapărat ierbivor și un patruped ierbivor anume din speța bovină.

“Aceasta este (gândi junele, izbit de ciudățenia fenomenului) ori o paradoxală minune, ori o minunată paradoxă!... Cum să umble boul, vaca, vițelul, ori mânzata pe tavan?... S-ar putea?... Să cercetăm dicționarul!”

Și se pune băiatul pe răsfoială: o noapte întreagă consultă dicționarul favorit, citește, scrie, calculează, își sparge capul cu meditația, îsi revarsă în spirit toate amintirile, și geaba! Până la ziuă nu ajunge să dezlege problema: cum poate să umble speța bovină pe tavan ca muștele?

A doua zi, fericita lui mamă, văzându-l obosit de atâta luptă cu dicționarul și aflând ce problemă îl chinuise toată noaptea, îi explică procopsitului tot misterul, și adică: când se făceau casele, bârnele erau trântite în ogradă; un bou al unui cărăuș, care aducea materiale, a comis o mânjitură pe o bârnă; lemnul, fiind uscat, a supt între firele lui zeama nevinovatei greșeli a dobitocului, astfel că bârna a rămas pătată, și așa pătată au pus-o dulgherii la tavan.

Tot așa și băiatului de la Națiunea îi trebuie o explicație în privința lui Falstaff, care îi revarsă în spirit amintiri — o explicație ce nu se află în dicționarul d-niei-sale.

Iată-o, pentru că-i trebuie:

Între anii 1377 și 1459 — adică pe timpul domniilor celor trei Enrici, al IV[-lea], al V[-lea] și al VI[-lea] — a trăit “faimosul căpitan sir John Falstaff”, de fericită și ilustră memorie. Acest sir John Falstaff a făcut minuni de bărbăție în războaiele de invazie ale englejilor în Franța. El era foarte bogat: stăpânea imense domenii și averi strânse foarte însemnate, datorită gratitudinii și munificenții suveranilor săi.

Spre adânci bătrânețe, obosit de atâtea mărețe isprăvi, nobilul sir John Falstaff se retrase la Caister Castle, locul său natal, unde și muri în vârstă de 91 ani, onorat de cei mari, binecuvântat de cei mici, admirat de toată lumea.

Cronicarii povestesc pe larg despre isprăvile și înaltele merite ale mărinimosului erou. Din parte-ne, credem că ajunge această scurtă notiță; nu avem loc aci să-i facem biografia; destul să arătăm că sir John Falstaff este și va rămîne una din cele mai nobile, cele mai strălucite și mai neuitate figuri ale istoriei Engliterii.

Viteaz, onest, devotat regilor săi și neamului său; căpitan vestit în războaie, iscusit diplomat în timp de pace; om înzestrat cu un spirit tot atât de înalt pe cât îi era inima de bună și de bărbată — astfel a fost sir John Falstaff, încât despre dânsul se putea spune cum spune Shakespeare, prin gura biruitorului de la Philippi, despre tribunul Brutus: “Natura amestecase așa de bine într-însul elementele, că putea zice cu mândrie: Iacă-vă un bărbat!”

Însă...

Minunatul, strălucitul, faimosul sir John Falstaff a avut și el un cusur. Așa e soarta noastră, a muritorilor — mari ca și mici! Da, și sir John Falstaff are un cusur, și încă ce cusur! mic în sine, dar enorm, incalculabil în urmări! — un cusur care-l face să-și piarză toate calitățile, un cusur care-i nimicește cu desăvârșire memoria... Și iată grozavul cusur: sir John Falstaff nu e trecut în cel mai ieftin dicționar! De aceea băiatul procopsit al lui Papuca stă ca colegul său, Nastratin-fiul, cu ochii în tavan și nu i se revarsă în spirit altă amintire decât a berbantului de Falstaff din Suratele vesele de la Windsor, pentru că acesta a avut norocul ca dicționarul cel mai ieftin să nu-l treacă cu vederea.

Dar acest din urmă Falstaff merită și el o mențiune mai de preț decât aceea din dicționarul băiatului.

Se zice cu multă stăruință că Shakespeare numise, mai întâi pe acest erou caraghios sir John Oldcastle; dar din familia Oldcastle existau pe vremea Elisabetei urmași; aceștia au silit pe poet să schimbe numele tipului. Astfel, mentorul de chefuri al junelui Enric s-a numit sir John Falstaff.

Această omonimie s-a părut ireverențioasă, și admiratorii marelui căpitan, răposat, au relevat-o îndată. Shakespeare a întâmpinat însă că nu avusese câtuși de puțin vreo intenție de ireverența față cu memoria ilustrului sir John, dar că numele îi sunase frumos și el l-a găsit foarte teatral.

Poate, credem noi, poetul voia să tragă de aci chiar un efect artistic. E mai comic parcă un așa berbant când poartă un nume ce amintește atâtea mari virtuți, pe care el, tipul opus și grotesc, tocmai nu le are. Închipuiți-vă într-o comedie modernă la noi un tip de bețivan bătăuș de alegeri, care s-ar numi pompos Mihai Viteazul!

Despre acest Falstaff al lui Shakespeare, un mare critic francez, Philarète Charles, zice:

“În privința spiritului, Falstaff este un om inimitabil. Ca și Figaro, el găsește la toate răspuns. Să-l amenințe o primejdie, să-l tulbure cineva de la traiul cel bun, de la plăcerile sau speranțele lui, o glumă vie, dictată de prezența de spirit cea mai sigură de ea însăși, parează îndată lovitura îndreptată contra bătrânului epicurian. El se învăluiește în spirit și în glume, ca ariciul în ghimpii săi.”

Falstaff al lui Shakespeare este dar Sancho Pança al lui Cervantes, Panurge al lui Rabelais, Sganarelle al lui Molière, Nastratin al orientalilor, Păcală al românilor.

Nuanțe specifice deosibesc, în adevăr, între ele aceste tipuri; fondul lor, însă, rămâne același. E aceeași plantă răsădită în deosibite pământuri și sub deosibite ceruri: e vecinicul tip al omului stricat prin iubirea bunului vieții, dar om cu judecata sănătoasă: grotesc și fin, batjocoritor și batjocorit, cinic și moral, naiv și înțepător, păcălici și păcălit, totdeauna însă om de un adânc bun-simț, niciodată zevzec, niciodată cu ochii în tavan, niciodată cercetător de dicționare foarte ieftine.

Dar să încheiăm.

Despre notițele de mai sus n-avem decât o povață de dat băiatului de la Națiunea: cu dicționarul cel mai ieftin nu merge totdeauna; trebuie să roage pe Papuca să-i cumpere unul mai scump.

Nastratin

P.-S. A propos de cel mai ieftin dicționar, este o bună glumă nemțească.

Într-un dicționar de așa fel se citește:

„B e e t h o v e n — compositeur de musique allemand; il a écrit pour le piano quelques petits morceaux très estimés par ses amis.”