Ștefan și Radul

 

Cântec Bătrânesc
Bate toba la Craiova
Și s-aude în Moldova.
       Zicătoare oltenească

I

Ștefan cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
Duce o ceată
Moldovenească
În loc de plată
Să-și dobândească
Pradă bogată
Și voinicească.

Radu cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
I-a pus în cale,
Păzind moșia,
În deal și-n vale,
Câtu-i câmpia,
Cetele sale
Din Muntenia.

Mare-i și-i mare
Din ei orcare
Și samăn n-are
Sub sfântul soare;
Dar din păcate,
Doi fii d-un tată,
Meniți a bate,
Lifta spurcată,
Frate cu frate
Stau să se bată...

II

Ștefan-Vodă pleacă-n zbor
Pe cea iarbă de mohor
Denaintea oștilor,
Pân' ce iată că-ntâlnește
Întâlnește și chitește,
Și chitește vitejește,
C-un stejar de buzdugan
Pe cel Radu, domn muntean;
Și-l chitește, mări, drept
Lângă inimă în piept:
Parcă fulgeră și tună,
Sună greu și greu răsună!

Radul stă nevătămat,
Căci la sân mi-i înfășat
Cu pieptarul fermecat;
Buzduganul sare-n vânt,
Apoi cade la pământ,
Iar pe locul ce cădea,
Pământul se deschidea,
Și-n gâtleju-i destupat,
Cu năvală au intrat,
Supt o negură de prav,
Buzduganul cel grozav!

Radu-Vodă, mânios,
Își aduce mâna jos,
Și când o rădică sus
Cea măciucă s-a și dus,
Despărțindu-se de mână
Ca un trunchi din rădăcină;
Dar nu merge butucește,
Ci străbate vulturește,
Pân' ce iată c-a găsit
Pe cel Ștefan, domn vestit,
Fără teamă, fără frică,
Fără grijă de nimică,
Numai de Tatăl Cel Sfânt
Ce-i în cer și pe pământ!

Ștefan-Vodă, cum vedea,
Iute paloșul scotea,
Și de feru-i oțelit,
Pe unde-i mai ascuțit,
Măciuca s-a poticnit;
Ș-apoi iată
Că dodată
Dintr-o singură bucată
Două țăndări se făcea,
Una-n dreapta se ducea,
Alta-n stânga rătăcea,
Și pe locul ce cădea
Toate-n țărnă le trântea
Și-n pământ se mistuia!
Vezi că cine-i pui de zmeu,
Fie greul cât de greu
Mi-l ajută Dumnezeu;
Și când doi români se bat,
Nu-i nici unul mai bărbat!

III

Pe cel pisc perdut în nor,
Stă un șoim nemuritor,
Care-și aducea aminte
Multe zile denainte,
Căci trei veacuri au trecut
De când mă-sa l-a făcut
Și de-atunci
Pe munți și-n lunci
Fost-au iarnă, fost-au vară,
Dar el tot trăia în țară,
Fost-au vânturi, fost-au ploi,
Dar el tot ședea la noi.

Agerul șoiman bătrân,
Frate neamului român,
Se uita de sus cu jale
La cei doi voinici din vale,
Și-și grăia în graiul său:
„Când eram mai tânăr eu,
Moldovenii
Și Muntenii,
Ardeleni
Și bănățeni
Încă nu erau pe lume,
Toți purtând un singur nume...
Dare-ar Domnul să mai dea
Iar așa să-i poci vedea!

Ștefan-Vodă năzdrăvan
Auzea pe cel șoiman:
Auzea frate pe frate;
Și dând arma după spate,
Zice: „Radule fărtate,
Nu-i cu cale a ne bate!
A ne bate nu-i cu cale,
Că șoimanii plâng de jale!
Arz-o focul dușmănie,
Să rămâi tu la domnie
Și-mi dă fiica-ți de soție:
Cu domnia-ți n-am ce face,
Dar domnița mult îmi place!“

— Taci, Ștefane, barbarie,
Pe Măria n-o dau ție!

— Nu fi câne, Radule,
Radule fărtatule!
Ți-am mai zis o dată, măi,
Tu-n domnie să-ți rămâi:
Decât țară de la tine,
Iau mai bine
Țări vecine
De la limbile străine,
Dar nevastă vreau de-o viță:
Porumbel și porumbiță!
Dă-mi-o dară să mi-o dai,
Că de nu, amar și vai:
Șoimii plâng, corbii vor râde
Între noi de ne-om ucide!

— Taci, Ștefane barbarie!
De-ar mai fi ore să fie,
Pe Măria n-o dau ție;
Iar de-ți trebui pământeancă,
Ia-ți muiere moldoveancă!

— Lasă gluma, Radule,
Radule, turbatule!
Până-i treaba la cuvânt,
Zicu-ți eu cuvântul sfânt:
Să rămâi tu la domnie
Și-mi dă fiica-ți de soție,
Căci simțesc un aprig dor,
Dor de falnic viitor,
Ca să-mi facă ea fecior,
Fecior mie,
Nepot ție.
La doi domni o seminție,
Bun la sfat și bun la mână,
Fire neaoșă română,
Din vulturul muntenesc
Cu zimbrul moldovenesc;
Și de-i vrea tu, de nu-i vrea,
Eu mă jur c-o fi a mea!...

IV

Lumea-i lume; vremea trece,
Iat-o lună, iată zece,
Iată c-a trecut un an.

La Suceava-i bucurie
C-a făcut doamna Mărie,
A făcut un băietan.

Crească mândru cât e bradul,
Ca-i nepot lui vodă Radu
Și-i fecior al lui Ștefan!