Ștefan-Vodă și turcii

Jump to navigation Jump to search
Legende istorice din Bucovina de Simion Florea Marian
Ștefan-Vodă și turcii



Ștefan-vodă a fost un domn despre a cărui istețime și vitejie s-a dus vestea, cum se zice, peste nouă țări și nouă mări. De cum s-a suit pe tronul Moldovei și pînă ce-a pus mîinele pe piept n-a avut nici o zi de pace și odihnă, ca alți oameni, ci tot numai războaie peste războaie. Nu apuca bine a se bate cu un împărat, crai, voevod sau ce era și iarăși trebuia să meargă împotriva altuia. Și poate că el nu s-ar fi bătut de atîtea ori, dacă craii și împărații de primprejur i-ar fi dat pace. Dar, apucîndu-se dușmanii țării sale mai întîi la ceartă cu dînsul, el fiind un om care nu suferea nici cînd pre nime să-i sufle în borș, nu se lăsă pînă ce nu-i da fiecăruia cîte-o bătaie de la roate, știi colea… s-o ție-n minte cît a fi și-a trăi, se-nțelege că dacă mai avea noroc să trăiască, și nu se-ntorcea niciodată la scaunul său din Suceava, pînă ce nu alunga pre toți dușmanii din țară sau îi trimetea de-a dreptul în ceealaltă lume, ca să nu le mai audă de nume.

Așa era Ștefan-vodă, cine vrea să știe, înțelept, isteț, inimos și viteaz cum n-a mai fost altul pe timpul său, de-ai fi umblat să cauți lumea în lungiș și curmeziș. Și cum că întru adevăr a fost așa și nu altfel acuși vă veți încredința din cele ce vi li-oi spune despre dînsul, după cum mi le-au spus și mie alții.

Cu mulți ani mai nainte adică de-a se urca Ștefan-vodă pe tronul Moldovii, zice că împăratul turcesc, acuma nu se știe din care pricină, destul atîta că și-a fost pus ochiul pe Moldova și de aceea căuta el toate chipurile și mijloacele cum ar putea pune și mîna pe dînsa. Dar nu știu cum s-a întâmplat, că niciodată nu și-a putut ajunge scopul. După ce s-a suit Ștefan pe tron iarăși și-a cercat norocul, vroind și pre dînsul a-l subjuga și a-l face să-i plătească haraci, după cum îi plăteau și alți voievozi din alte țări mai nainte subjugate.

Insă Ștefan-vodă mai degrabă și-ar fi dat capul, de cît ar fi închinat cuiva țara de bunăvoie și ar fi plătit haraci. De aceea, înțelegînd el, de la cine va fi înțeles, cu ce fel de cuget bun și prietenesc se poartă turcul, a chiemat într-o zi pre toți sfetnicii săi, precum și pre mulți alți boieri și oameni însemnați la sine și ținînd cu dînșii sfat le istorisi din fir în păr toate celea ce voiește să înceapă și să facă turcul. Iară după ce le istorisi îi întrebă, zicînd :

— Spuneți-mi acuma, boieri dumneavoastră, ce ar fi mai cu cale și mai nimerit să facem?… să-nchinăm țara turcului și să-i plătim haraci, ori să nu-i dăm nemică ?

Sfetnicii răspunseră la această întrebare neașteptată, zicînd :

— Ba ! una ca asta n-om mai faci-o niciodată Moși din strămoșii noștri n-au plătit nimărui haraci, și acum noi să fim aceia care să-i plătim… Au doară banii, ce-ar fi să-i dăm turcului, n-avem noi pe ce-i întrebuința ?…

Lui. Ștefan îi plăcu foarte mult răspunsul acesta, căci pare că sfetnicii i l-ar fi cetit din inimă. Dar el nu se mulțămi numai cu atît, ci zise mai departe :

— E foarte frumos din partea dumneavoastră că vă trage inima pentru țară și nu vă place ca să fie Subjugată și despoiată de păgîni. Dar băgați bine de samă, că împăratul turcesc, văzînd că nu voim a ne supune, a-i închina țara și-ai plăti haraci, are să se mînie și să se scoale cu putere asupra noastră, și-ațunci ce vom face ?… Cum ne vom apăra de dînsul, după ce noi românii suntem, așa zicînd, numai o mînă de oameni, pe cînd turcii… cîtă frunză și iarbă ?… Noi, după cum știți și singuri, avem numai foarte puțină oaste, pe cînd împăratul turcesc are o mulțime nenumărată. Nu șțiu dacă vom fi în stare să ne apărăm de dînsul, întîmplîndu-se să se rădice cu putere asupra noastră. Deci încă odată vă fac luători de samă : ce-i de făcut și de început, ca nu cumva după aceea să se împlinească zicala cea veche : dă-mi doamne mintea cea de pe urmă a românului !

— Dacă turcul se va rădica cu putere asupra noastră, după cum prea lesne e de prevăzut, răspunseră sfetnicii, atunci nici noi nu vom sta cu mîinele în șolduri, ci vom căuta toate chipurile

și mijloacele cîte numai vor fi cu putință ca să ne apărăm de dînsul.

— Nu-i vorbă că așa ar trebui să facă fiecare român adevărat, cînd vede că domnul său e în primejdie și țara amenințată de-a fi cotropită de păgîni. Dar de una, drept să vă spun, că totuși mă tem, ca nu cumva, cînd voi fi în dricul nevoiei, să mă lăsați ca frunza pe apă… Mulți sunt, care, înainte de război, se arată cei mai viteji oameni de pe fața pămîntului, iar cînd vine treaba la adică, atunci dau dos la față și… pe ici în colo ți-i drumul !…

— Cît despre una ca aceasta să ne ferească sfinții, căci doară nu suntem noi epuri să ne spăriem de toată nemica, ci români și-apoi românul, mai ales cînd îi vine mucul la deget, nu se lasă cu una cu două !

— Atît am voit să știu, zise Ștefan, mai mult nemică ! (…)

Și cum a zis Ștefan-vodă, așa s-a și întîmplat, căci ce zicea el odată, zis era.

Împăratul turcesc însă, cum a prins de veste despre hotărârea lui Ștefan-vodă, s-a făcut foc și pară de mînie și i-a scris ca pe loc să-i trimită haraciu, ori de nu, va fi vai și amar de capul lui. A cugetat pe semne turcul în mintea sa că Ștefan, cum îi va vedea scrisoarea, s-a vîrî în toate răcorile și-ndată îi va trimite banii. .Dar s-a înșelat amar, căci Ștefan-vodă nu era unul din cei ce se înspăimînta așa degrabă… El cum primi scrisorea aceasta a spus trimisului turcesc să se întoarcă înapoi de unde a venit și să spuie stăpînului său că dacă-i trebuie haraci din Moldova să vie singur și să și-l iee.

Trimisul se-ntoarse și spuse stăpînului său ce avu să-i spuie.

Împăratul, văzînd că Ștefan se-mpotrivește, că nu vrea de bunăvoie să-i trimită haraciu, îi mai scrise odată, și încă odată și tot așa în vr-o cîteva rînduri, și de cîte ori îi scria, de-atîtea ori mai tare îl amenința.

Dar Ștefan nici grijă n-avea. El totdeauna îi răspundea ca și-ntîiași dată, că dacă voiește numaidecât să aibă haraciu și din Moldova să vie singur și să și-l iee, să vadă cum l-a lua… Iar cît despre dînsul, zice, că nu i l-a da de bunăvoie în veci și purure, de-ar ști că s-ar întîmpla nu știu ce să se-ntîmple.

Trimisul, ce era să facă ?… să se puie cu Ștefan în poară ?… Atîta i-ar fi trebuit, mai mult nemică !… Își luă deci catrafusele și, fără să mai zică vre un cuvânt, se-ntoarse frumușel înapoi de unde a venit.

Ștefan, cum petrecu cu nepusa în masă și cea de pe urmă oară pe trimis, văzînd că nu poate cu una cu două s-o scoată cu turcul la capăt, porunci ca să se adune degrabă toți sfetnicii la un loc, spuind că are să le împărtășească niște lucruri foarte cumpănitoare. Iară după ce aceștia se adunară le zise :

Iacă, scumpilor mei sfetnici, ce voiește împăratul turcesc să facă cu mine și cu voi toți ; zice că are să vie cu oaste asupra Moldovei ca să ne facă mii și fărîmi, pentru că nu voim să-i închinăm țara și să-i plătim haraciu. Și cînd turcul spune una ca asta, să știți că nu e lucru de șagă.(…) …Deci v-am chiemat ca să aud și acuma care e părerea dumneavoastră ?… Împlini văveți făgăduința, care mi-ați dat-o acum cîteva luni ?… Și dacă aveți de gînd s-o împliniți, apoi ce-ar fi mai bine să începem să facem ?

Toți sfetnicii, precum și ceialalți boieri, care se mai aflau adunați în preajma lui Ștefan, strigară într-un glas, că mai degrabă vor muri pînă întru unu, de cît se vor lăsa a fi cotropiți de păgîni.

— Așa am cugetat și eu, zise Ștefan. De-acuma la lucru, căci timpul e scurt !… Ca mîini o să ne trezim cu turcul în țară !…

Și cum rosti cuvintele acestea și se despărți delaolaltă, atît Ștefan-vodă, cît și sfetnicii săi începură din toate părțile a se pregăti din răsputeri de război. Și unii și alții răsculară și adunară poporul de pe la sate, căci pe timpul acela nu era, ca acuma, atîta oaste învățată, cîtă ar fi fost în stare să deie față cu oastea unui împărat de pănura celui turcesc, ci mai mult poporul de la țară era apărătoriul și scutitoriul adevărat al țării. Și pînă-n cîteva zile era o mulțime mare de oaste adunată la Suceava, gata ca la cel dintîi semn să se pornească împotriva păgînilor.

Turcul, pe de altă parte, cum a auzit de la trimisul său, că Ștefan-vodă, nu numai că nu voiește, să-i închine țara și să-i plătească haraci, ci încă îl ie și peste picior, chiemă toată oastea cît o avea la un loc, și mai degrabă de cum și-ar putea cineva închipui se porni cu dînsa asupra Moldovei. Și erau turci de nu le mai știai numărul și cînd ajunseră la marginea Moldovei și intrară peste hotare era mînia lui Dumnezeu ce făceau.

Dar lasă că și românii nu stau cu mîinile în șolduri să-i aștepte ca să le scurteze viața mai nainte de ce li-a sosi vremea. Ei cum prinseră de veste că turcul a intrat nepoftit în țară, se porniră cu Ștefan-vodă în frunte înaintea lor și cum sosiră față

În față unde nu începură a mi-i lua la ochi cu săgețile și-a se bate cu dînșii ca niște lei înfuriați, cînd surit amenințați cu moarte în însuși culcușul lor. Și se încinse o bătaie ca aceea pe viață și pe moarte, de cugetai că e prăpădul lumii, nu alta.

Dar ce folos de toată bărbăția și vitejia românilor, după ce erau poate pe zece părți mai mulți turci decît dînșii. Era tocmai așa ca și cînd ar sări un jurat la bătaie împotriva unui sat întreg. Cum să învingă juratul pre sat, fie acela chiar și un uriaș, dacă e numai unul singur ?

Ștefan-vodă, omul ce nu se lasă cu una cu două a fi spăriat și care foarte bine se pricepe la apucături războinice, văzînd că sunt atîția turci și că la șes e peste putință a ține piept cu dînșii, o întoarse altmintrelea, începu adică a se retrage pe-ncetul cu oastea sa spre munți și a-i face prin aceasta pre turci să creadă că el ar fugi de dînșii.

Turcii, nici visînd măcar cu ce fel de gînduri se poartă Ștefan, se luară la fugă după dînsul.

Dar Ștefan, după ce se retrage cu oastea sa ca la vr-o cîteva mii de pași, deodată sta locului, se mai bătea cît se mai bătea cu dînșii, iarăși se retrăgea, și tot așa făcînd el în mai multe rînduri, pînă ce-i ademeni sub poala munților.

Turcul, ca turcul, se ținea morțiș de el, voind numaidecît să pună mîna pe dînsul și să-l nimicească cu oaste cu tot. Și cum ajunse sub poalele munților se-ncinsă din nou lupta, însă de astă dată, nu ca mai nainte, ci cu mai mare înverșunare.

Ștefan se luptă și acum ca un leu cu dînșii și pre mulți îi trimise în ceealaltă lume. Dar ce folos de toată istețimea și vitejia lui, ce folos de toate ademenirile și apucăturile sale, că de la o vreme totuși n-a fost în stare să ție și mai departe piept cu dînșii, căci cei mai mulți dintre voinicii săi de frunte, începînd de la sfetnici și pînă la cel din urmă ostaș de rînd, picară acu jertfă înfuriatului și neîmpăcatului păgîn. Iară cei ce mai rămase în viață, nemaiputîndu-se ține pe picioare de vlăguiți și osteniți ce erau, temîndu-se ca să nu cadă și ei jertfă fără vre un folos pentru sine, pentru domnul lor și pentru țară, începură a da îndărăpt,, a se împrăștia și a se ascunde prin desișurile munților și acolo a aștepta apoi un timp mai bun și mai potrivit spre a se putea iarăși scula împotriva dușmanilor.

Văzînd Ștefan că nu e mai mult chip de învingere, că ostașii și țăranii ce-l însoțiră în acest război cumplit și care mai scăpară teferi de urgia păginilor, se răzlețesc din ce în ce în toate părțile, se supără în adîncul inimii sale și nu știa singur ce să mai înceapă și să facă. Să fi voit a-și mai încerca odată norocul, cine mai știe… poate că ostașii l-ar fi ascultat și s-ar fi luptat pînă ce cu toții ar fi murit, căci îl iubeau ca ochii din cap și orice li-ar fi spus îl ascultau. Dar el de supărat peste măsură și dus pe gînduri cum era, căci una ca aceasta, să fie învins, de cînd s-a suit pe tronul Moldovei, nu i s-a fost întîmplat, cum văzu că turcii înving și că mai mult nu e chip de scăpare, începu a alerga încolo șî-ncoace în fuga calului, ca și cînd ar fi voit să scoată din fundul pămîntului o oaste nouă, o oaste mai puternică și mai odihnită de cum era aceea ce s-a fost răzlețit acum prin desișurile și prin văgăunile munților, și așa, neștiind singur ce face, se porni prin pădure pe sub poala munților și se duse, într-o fierbințeală, cît timp s-a fi dus, pînă ce ajunse într-o lucină nu departe de satul de astăzi Putna. Iară după ce ajunse în lucina aceea, văzînd că bietul său cal de asudat, de ostenit și de flămînd ce era nu-l poate duce mai departe, i se făcu milă de dînsul, descălică și-i dete drumul ca să se mai odihnească, să pască și să mai prindă la putere. Apoi se puse și el să șadă la tulpina unui copac. Și cum sta el aice, dus pe gînduri asupra celor ce i s-au întîmplat, privind din cînd în cînd încolo și-ncoace în întunericul nopții, căci înserase acuma cînd a ajuns în lucina aceea, iată că la o depărtare de vr-o cîteva zeci de pași de dînsul vede zarea unei lumini licurind printre crengile unor copaci. Voind să știe ce fel de lumină e aceea și cine poate să locuiască în niște locuri așa de sălbatice, cum era pe timpul acela locul, unde se afla el, prinse degrabă calul și se îndreptă în partea aceea dincotro se zărea lumina. Iară după ce se apropie, ce să-i vadă ochii ?… o stîncă mare, înconjurată de jur împrejur cine știe de cîți veci, cu partea despre miazăzi și apus săpată de sus și pînă jos cu dalta, aflîndu-se în cea dintîi trei ferestruici mici, iară în cea din urmă o ușă întărită cu drugi de lemn. În una din cele trei ferești și acuma ardea lumina, ce-a fost zărit-o el puțin mai nainte»

Aceasta era casa sau chilia de piatră, care și pînă în ziua de astăzi se poate vedea pe malul drept al părîului Vițelu, nu departe spre miazăzi de satul Putna.

Ștefan-vodă, cum văzu stînca aceasta și lumina ce lucea într-însa, îndată se pricepu că nu poate fi o stîncă de rînd, ci ea trebuie să fie pe dinăuntru săpată și să locuiască cineva într-însa.

Deci, legînd calul de creanga unui copac, se duse mai aproape de stîncă, o privi de-amăruntul de jur împrejur, și cum se uita iată că dă, de o ușă, și cum dete cu ochii de ușa aceea se duce și bate într-însa ca să fie slobozit în nuntru.

Iară după ce bătu de vr-o cîteva ori, un glas din nuntru întrebă :

— Cine e acolo ?

— Eu sunt ! răspunse Ștefan

— Și cine ești tu ?

— Ștefan-vodă !

— Nu se poate !

— De bună sămăj

— Și dacă întru adevăr ești tu Ștefan-vodă, spune-mi ce cauți prin aceste locuri pustii, unde n-ai mai fost pînă acuma niciodată ?

Greu îi pică lui Ștefan-vodă să răspundă la această întrebare neașteptată, și mai multe minute stete în cumpănă : ce să facă ?… să se mărturisească unei ființe necunoscute, ori să încalece pe cal și să se ducă unde l-a duce acesta, numai să n-aibă a rosti cuvîntul învins, care nu l-a rostit încă niciodată pînă atunci. Dar întunericul nopții și urletul cumplit al unor lupi din apropiere îl făcură să-și calce pe inimă și să rostească cuvintele, care nici prin vis nu i-au trecut că le va rosti vreodată. El zise :

— Ce să caut ?… află, ori cine vei fi, că sunt bătut de turci, și acuma fug de dînșii !… Te rog deci dară să fii așa de bun și să mă primești de mas, căci noaptea aceasta e întunecoasă, pare mai întunecoasă decît toate nopțile de pînă acuma și eu nu știu încotro să apuc și să mă duc prin codrii în care am intrat…

— Ștefan-vodă să fie bătut de turci ?… asta nu e cu putință !… zi mai bine că ești altcineva, iar nu Ștefan-vodă cel viteaz și-atunci mai degrabă te-oi crede și ți-oi da drumul în nuntru !

— Bine-ar fi, cînd altul ar fi aice în locul meu, dar durere… de astă dată norocul m-a părăsit, și-acuma mă aflu unde nici n-am gîndit !

Săhastrul, căci glasul ce a vorbit din nuntru era glasul unui săhastru, cum auzi că străinul, ce-a bătut la ușa sa e Ștefan-vodă, îndată i-a deschis ușa și l-a poftit în nuntru. Apoi îl întrebă cum s-a întîmplat ca să fie învins de turci, care să fie pricina, după ce mai nainte n-a fost în stare niciodată să-l învingă.

Ștefan îi istorisi de la început toate, cum a cerut turcul haraciu de la dînsul, cum s-a sculat cu putere asupra lui, cum a mers el cu românii săi împotriva turcilor și cum s-au bătut cu dînșii. Mai pe scurt îi spuse toate din fir în păr cum s-au întîmplat de la început pînă ce-a fost nevoit să fugă de-naintea păgînilor,

— Nu fii supărat, Măria-Ta ! zise săhastrul, după ce a ascultat cu luare-aminte. Multe lifte barbare au voit, în decursul timpului, să stângă pre români de pe fața pămîntului și să subjuge această țară, însă Dumnezeu cel drept și puternic nu i-a lăsat să-și împlinească dorința, el nu te va lăsa nici pe Măria-Ta să rămîi de rîs, ci mai degrabă de cum îți poți singur închipui ai să învingi cu ajutorul său pre turci și ai să-i alungi cine știe unde peste hotarele țării. (…)

…Pofti pre Ștefan să șadă pe-o lăicioară sau mai bine zis pe-o muchie de stâncă săpată în formă de lăicioară, iar el ieși degrabă din chilie afară și adăposti calul dedesubtul chiliei sale sub o aripă a stâncii, căci urletul lupilor, ce-l auzise Ștefan, se apropia din ce în ce mai tare de stîncă. Apoi intră în nuntru, puse ce avu mai ales și mai bun de mîncare pe-o mescioară rotundă, asemenea de piatră, și pofti pre Ștefan la ospăț.

Ștefan nu se lăsă mult îmbiat, căci trecuse mai bine de-o zi și jumătate de cînd nu luasă nici o fărmătură de pîrie în gură. Și iată că, pe cînd sta el și cu săhastru la masă și ospăta, vorbind despre întâmplările trecute, unde nu mi se pornește de-odată un urlet ca acela împrejurul stîncii de se răsună văile de prin apropiere.

Ștefan, cînd auzi urletul lupilor, sări drept în sus de la masă, pusă mîna pe sabie și zise înspăimîntat cătră săhastru :

— Părinte ! ne-au încunjurat lupii… ce e de făcut ?

— Ce să facem,… nemică ! lasă-i să urle cît le place, căci noi nici așa nu avem nici un lăutar care să ne cînte la masă… lasă încalțe să ne cînte ei !

— Știi că ești cam hazliu. Dar să lăsăm acuma șaga la o parte ; lupii, după cum se vede, sunt mulți, poate să străbată în nuntru și atunci nu știu zău cum vom putea scăpa de dînșii ?

— N-avea nici o teamă, căci noi suntem aici întăriți mai dihai de cît un împărat într-o cetate.

— Dar calul meu ?

— Nici lui n-are să i se întîmple nemică, căci și el e tot atît de bine scutit, ca și noi!

Ștefan, cînd auzi cuvintele acestea, se mai liniști puțin, se puse la masă și-ntre urletele lupilor, care se învîrtiră de mai multe ori primprejurul și pe deasupra chiliei, ospătară mai departe. Iară după ce se sculă de la masă și după ce lupii, văzînd că nu pot să puie labele pe prada ce-au fost adulmecat-o, încetară de urlat și se depărtară prin desișul pădurii, se puse ca să se odihnească, căci era foarte obosit de luptele, ce le-a avut în zilele trecute, cît și de drumul cel depărtat de pe cîmpul de război. (…)

— După aceasta, mulțămind Ștefan-vodă din toată inima săhastrului pentru primirea, mîngîierea și sfatul lui părintesc, își luă rămas bun de la dînsul, se scoborî de pe vîrful stîncii, scoase calul din pivnița, în care l-a fost adăpostit săhastrul de cu sară, se sui călare și se porni ca să-și caute oamenii cu care să plece iarăși împotriva turcilor. Și mergînd el așa, cît timp va fi mers, și ieșind la țară, în puține zile strînse o mulțime de popor pe lîngă sine și cu acesta se porni apoi iarăși împotriva turcilor.

Turcii, văzînd că Ștefan-vodă nu se mai arată, iară oastea lui, cîtă a mai rămas în viață, s-a împrăștiat în toate părțile ca puii cei de potîrniche, socotiră că a lor e acuma Moldova, că nime n-a mai cuteza să se scoale cu arma asupra lor, și de-aceea începură și ei a se împrăștia în mai multe părți și. a prăda țara, luînd tot ce le pica în mînă sau arzând tot ce nu puteau lua cu dînșii. Și bucuria lor era nespus de mare că s-au cotorosit de un om îndărăptnic și primejdios ca Ștefan-vodă.

Dar zădarnic le-a fost toată bucuria, căci tocmai pe cînd nu visau ei, iată că Ștefan-vodă cu oamenii care îi adunase din părțile despre miazănoapte ale Moldovei, adică din partea Rădăuțului și a Cernăuțului de astăzi, precum și cu cei care mai nainte s-au fost ascuns prin crierii munților, se repezi pe neașteptate și cu o furie nemaiauzită asupra lor.

Și după ce a început acuma Ștefan a se bate cu turcii, iată că a dat Dumnezeu un nour și o negură deasă și foarte întunecoasă în partea aceea, unde se aflau turcii, că nu vedeau defel unii pre alții, și din nour curgea ploaie cu foc asupra lor. Și-n zăpăceala cea mare au început acuma a se bate și-a se tăia între ei. Iar pe cînd se întîmpla această măcelărie nemaipomenită de oameni, o basma roșă ca para focului plutea în aer pe deasupra lor.

În partea aceasta însă, unde era Ștefan-vodă cu oamenii săi, era sănin și frumos și oștii sale nime nu-i făcea nemică. Dar el cu ai săi bătea și tăia în turci ca-n curechi, și nu le da nicidecum rînd ca să-și vie cît de puțin în fire.

Și pe cînd zăpăciala și încurcala turcilor era mai mare și mai înfiorătoare, pe cînd se tăiau și se măcelăreau mai cumplit, iată că scapă un turc călare din mijlocul îmbulzelei turcești și văzînd cele ce se întîmplă, strigă în gura mare :

— Stați fraților locului, că nu ne bate Ștefan-vodă, ci ne bate Dumnezeu pentru răutatea și dauna cea mare, care am. făcut-o acestei țări !

Turcii, auzind glasul,” care se vede că era a vreunui pașă, și văzînd că nu e bine de dînșii, bucuroși s-ar fi încetat de a se bate și s-ar fi împăcat, numai dacă ar fi putut și ar fi avut cînd. Dar degeaba, căci acuma de-ar și fi voit orișcît să se împace, Ștefan-vodă nu le da rînd, ci apucîndu-i mereu din coaste și de la spate, nu se lăsă pînă ce pre cei mai mulți dintre dînșii nu-i trimise pre ceealaltă lume, iar pre cei ce mai scăpară ca prin urechile acului de moarte, nu-i îngădui nici un pic pînă ce nu-i alungă pre toți peste Dunăre și curăți țara pe mai multă vreme de dînșii.

Și după ce a învins Ștefan pre turci și-a scăpat țara de dînșii, s-a întors îndărăpt, unde-a fost lupta mai înverșunată, a poruncit să se adune la un loc pre toți ostașii, cîți au căzut morți în luptă, a spus să facă mai multe movile din dînșii, să-i prohodească ca pre niște voinici și creștini adevărați, să-i acopere frumos cu țărînă ca și pre ori care alt creștin.

Și cum a poruncit Ștefan-vodă, așa s-a și făcut, și el încă a stătut de față, pînă ce toți s-au înmormîntat cum se cuvine.

Iară după ce a împlinit această dătorie creștinească, a dat drumul tuturor oamenilor care l-au ajutat cu atîta credință și bărbăție, ca să meargă fiecare pe la vetrele sale, și s-a întors și el plin de voie bună la scaunul său din orașul Suceava. (…)