Și oare tot n-ați înțeles...

 

Și oare tot n-ați înțeles
       Cum nu mi-i lumea dragă,
Când cu nimic nu m-am ales
       Din viața mea întreagă.

Când al meu suflet mistuit
       De chin și de părere
A fost un trist, necontenit
       Prilej pentru durere.

Când fu menit ca pe pământ
       Dorința să-l alunge
Dup-un noroc atât de sfânt
       Cum nu se poate-ajunge.

E un miraj de necrezut
       Pe-un orizon de stepe:
De al lui farmec străbătut
       Eu tot nu-l pot pricepe.

El stăpânește amorțit
       Pustiile uitării
Ca și o stea din răsărit
       Singurătatea mării.

Și-l rog încet, îl rog pe veci
       Ca să-mi asculte plânsul,
Când ale apei valuri reci
       Călătoresc spre dânsul.

Atâtea blânde rugăminți,
       Atâtea calde șoapte,
Atâtea lacrime fierbinți
       Vărsate zi și noapte.

Le-am îndreptat despre apus
       Durerea să-mi alunge,
Dar el se nalță tot mai sus
       Ca să nu-l pot ajunge.

Va fi în veci necunoscut,
       Va fi în veci departe...
E steaua negrului trecut:
       Iubirea făr- de moarte,

Ce mărginește-n orizon
       Și ocean și stepe
Ș-al cărui farmec monoton
       Te-a-nvins făr-a-l pricepe.

Căci a iubi fără să speri
       De-a fi iubit vrodată:
E semnul vecinicei dureri
       Ce cerul ți-l arată.