Șapte păcate de moarte

 

Odată duhul cel rău și ispititor a vrut să-și facă râs de un pustnic sfânt și înțelept. El s-a prefăcut în țăran și, înfățișându-se dinaintea pustnicului, care atunci taman aștepta spovăduitori, i-a zis:

— Părinte sfinte! Eu sunt plugar și fecior de plugari. Eu mă ridic la începutul zorilor și niciodată nu uit să citesc rugăciunile cele de dimineață, iar după aceasta toată ziua lucrez la câmp. Hrana mea-i pâine și apă, iar când vreau să le fac plăcere prietenilor mei, apoi îi ospătez cu miere și cu poame. Eu sunt singurul sprijin al părinților mei bătrâni. Nevastă n-am și de femei nici nu gândesc. Umblu la biserică cu stăruință și dau în jertfă a zecea parte din ceea ce am. Părinte, aceasta-i toată spovada mea. Îmi dai dezlegare?

— Fiule, a răspuns pustnicul. Tu ești cel mai drept și cuvios om dintre toți pe care îi știu eu. Eu cu dragă inimă îți voi da dezlegare, dar dă-mi voie să-ți povestesc dintâi ce s-a întâmplat nu prea demult pe aici. Pentru tine aceasta va avea folos: tu vei auzi ce fapte rele fac uneori oamenii și vei afla că oamenii care le-au săvârșit au fost niște păcătoși nenorociți în rând cu tine.

— Părinte, tu mă îndemni spre fudulie, a zis ispititorul.

— Doamne ferește de așa păcat mare, a răspuns pustnicul.

Când vei auzi povestea mea, vei gândi altmintrelea. Și el a prins a povesti:

— Stăpânul curților celor bogate de pe celălat mal al râului a hotărât odată să-și mărite fiica sa după un om puternic, care foarte a iubit-o. Aceasta a fost împotriva copilei, căci ea dăduse de acum cuvânt altuia.

Ea a scris scrisoare alesului inimii sale și i-a spus că tatăl său o silește să se mărite după altul. ,,Pentru aceasta o mie de ori mă iert cu tine, a scris ea, și mă rog să nu faci asupra ta nimica din pricina mea, căci în suflet eu îți rămân credincioasă".

Tatăl ei a găsit scrisoarea scrisă și, pe ascuns, a ars-o. Venit-a ziua nunții, care pentru biata copilă a fost ziua plânsului

și a lacrimilor. Dar în biserică ea n-a plâns, numai fața parcă i s-a împietrit de scârbă. Dar toți oamenii în biserică plângeau, uitându-se la dânsa. Tatăl ei — și el a luat seama că fața ei i s-a împietrit de scârbă. Și el s-a speriat, gândind despre aceea ce a făcut el. Când toți s-au întors din biserică, el a chemat copila în casa cei din turnul ce-l vezi în ograda curților și i-a zis:

— Dragă copilă, eu îs vinovat înaintea ta. Și măcar că era om fudul, dar a căzut înaintea ei în genunchi și i-a spus că a făcut o faptă nevrednică, i-a luat scrisoarea și i-a ars-o. El se temea că alesul ei, îndată ce va afla despre nunta prepusă, va veni călare cu ostașii săi și își va lua mireasa.

— Singura dezvinovățire pentru tine, tată, este aceea că n-ai știut ce scârbă îmi faci, i-a răspuns fiica. Ea a ieșit din turn și a întâlnit afară pe soțul ei cel tânăr.

— De ce ești, dragă, așa de mâhnită? a întrebat el.

— Pentru că eu am un ales al inimii mele, pe care am jurat să nu-l uit niciodată.

— Nu te scârbi că te-ai cununat cu mine, a răspuns el. Eu te iubesc cu o dragoste adâncă și sunt încredințat că nimenea nu va purta așa grijă, ca să fii fericită, cum voi purta eu.

— Aceasta gândește fiecare, care iubește, a zis ea în sfârșit.

— Spune numai, ce trebuie să fac eu, ca să alung scârba de pe fețișoara ta? a întrebat el. Atunci eu voi dovedi că am dreptate.Tânăra, auzind așa cuvinte, a gândit: ,,Să-i spun oare, poate Dumnezeu îi va muia inima".

Și ea i-a spus despre jurământul cu care s-au schimbat cu iubitul ei; cel ce va călca acest jurământ îl pune pe altul să-și rupă firul vieții în ziua nunții. Și iată astăzi iubitul meu are să se ucidă, a zis tânăra. Dă-mi voie să mă duc la dânsul să opresc mâna ucigătoare!

Mare a fost puterea scârbei acestei femei tinere. Măcar că bărbatul a gândit: ,,Dacă îi voi da drumul la cel ce o iubește, apoi mai mult n-o mai văd", dar tot i-a zis cu silință: — Fă cum știi.

Ea s-a sculat și l-a mulțumit cu lacrimi. Și apoi s-a dus în sala cea mare la oaspeți, care stăteau pe lângă mesele gătite și cu nerăbdare așteptau când se va începe masa cea mare, căci flămânzise bine după drumul lung de la biserica sătească pân' la curți.

— Dragi oaspeți, a zis tânăra, eu trebuie să vă spun că cu învoiala soțului meu mă duc acuma la iubitul meu, căci el vrea să se ucidă din pricină că nu m-am ținut de cuvântul dat lui. Eu mă duc să-i spun că n-am făcut aceasta cu bună voie, dar de nevoie.

Nu vă mirați că merg singură: așa poruncă nu se încredințează nici trimisului, nici scrisorii. Dar pe dumneavoastră vă rog — beți, mâncați și vă veseliți, până când nu voi fi eu de față. Eu mă voi întoarce înapoi îndată ce îl voi scăpa pe iubitul meu de moarte.

Toți oamenii plângeau pe când povestea ea despre amarul ce-o aștepta și ziceau:

— Noi nici nu vom bea, nici nu vom mânca, dacă ai la inimă așa amar. Du-te, iar când te vei întoarce, atunci noi ne vom pune la masă.

Când tânăra trecea prin ograda curților, din bucătărie se auzea un zgomot puternic. Bucătarului i se spusese că masa cea mare se va amâna vreo câteva ceasuri. Bucătarul se mâhnise că fripturile lui vor sta prea mult la foc și se vor face scrum. El a răsturnat o tingire foarte mare cu untură și a zvârlit jos o coșniță întreagă cu ouă.

Apoi l-a trântit la pământ pe băiatul de curte care-i venise cu noutatea neplăcută și s-a îndârjit la dânsul cu o mătură mare, ca să-l bată. Tânăra, ce trecea prin ogradă, l-a rugat să-i deie băiatului pace. El a ascultat-o și a strigat: — Blagoslovit este Dumnezeu, ce te-a făcut așa de blândă! Mai mult n-am să te amărăsc! Și el a păstrat mâncările fierbinți multe ceasuri fără nici o ropșire de mânie.

Iar tânăra s-a pornit singură prin pădurea deasă. Ea a vrut să vie la iubitul ei singură, fără străjeri. În pădure trăia un hoț. Din bordeiul lui el a văzut pe femeia tânără, ce mergea pe drum. Pe mâini ea avea inele și pietre scumpe, iar mijlocul trupului îi era împodobit cu un brâu de argint. Atunci hoțul și-a spus în gând: ,,Aceasta-i o femeie slabă, să-i iau toate lucrurile de aur și de argint. Aceasta îmi va fi destul, ca să mă duc în altă țară, să lepăd viața mea asta hoțească și să mă fac om cinstit".

Când s-a apropiat tânăra de dânsul și el i s-a uitat în fața ei, apoi s-a oprit deodată. Domnul îi dăduse ei o frumusețe nespusă. Hoțul a gândit: ,,Eu nu pot să mă ating de dânsa. Ea-i mireasă, eu nu pot ca copila aceasta dragă să se întoarcă la nuntă prădată". Și, temându-se de Dumnezeu, care a făcut pe femeie așa de frumoasă, i-a dat drumul. În aceeași pădure trăia un pustnic sfânt, care își chinuia trupul cu aceea că nu dormea șase zile și șase nopți pe săptămână. De această dată venise de acum a șaptea noapte, iar el tot nu dormea, căci mulți bolnavi și amărâți veniseră la dânsul. El de acum le dăduse drumul la toți, când a văzut pe tânăra femeie că iese dintr-un desiș de copaci. El a gândit: ,,Cum oare va trece călătoarea aceasta peste râulețul revărsat și mâniat, care a rupt ieri noapte podul și l-a dus cu apa?"

El s-a ridicat din patul lui, s-a dus în urma tinerei femei, a luat-o în spate și așa a trecut cu dânsa râul. Când s-a întors înapoi, vremea somnului de acum trecuse și el trebuia iarăși să privegheze șapte zile și șapte nopți din pricina femeii tinere. Dar el nu se mai mânia. Ea era așa de dragă tuturora, că fiecare era bucuros să facă ceva pentru dânsa.

În sfârșit, tânăra a venit la casa omului iubit. Dar iubitul ei se depărtase de acum în odaia lui, încuiase ușa cu un zăvor greu și gătise sulița sa, ca să se străpungă. Și când bătea ea în ușă, el nu vroia să deschidă. Tânăra nu mai putea acum nici să strige, nici să roage, căci de frică prăpădise glasul. Dar lacrimile ei curgeau în râuri pe podelele de piatră, și de după ușa de stejar el auzea plânsul ei. Ascultând acest plâns, el n-a putut să se ucidă și i-a deschis ușa. Ea a stătut dinaintea lui și a prins a spune cum au măritat-o cu de-a sila. Când s-a încredințat el că ea tot îl iubește, apoi a jurat că nu se va ucide. El a sărutat-o pe dânsa cea de pe urmă dată, și ei amândoi au simțit într-aceeași vreme toată bucuria și tot amarul ce poate să simțească omul în viața lui.

— Ei, acum du-te, tu nu ești de acum a mea, ci a altuia, i-a zis el în sfârșit.

— Dacă eu nu pot, a răspuns ea. Dar iubitul, depărtând-o de la sine, i-a zis:

— Eu nu vreau să amăgesc credința celuia care ți-a dat voie să vii la mine. El a poruncit să se puie șeile pe doi cai și a dus-o călare în casa tatălui ei. Toate acestea pustnicul i le-a povestit vicleanului ispititor, măcar că încă nu știa cu cine are trebuință. După aceasta pustnicul a întrebat cine din toți oamenii pomeniți a pierdut mai mult. Pustnicul era un om foarte înțelept și știa prea bine că așa oameni fără păcat, cum spune că este ispititorul, pe lume nu se mai află. Povestind istoria aceasta, el gândea să-l prindă pe ispititor, cu ce păcat dintr-acele șapte păcate de moarte este mai mult îngrelat sufletul lui. Judecând după răspuns, cine a jertfit mai mult: tatăl, mirele, oaspeții, bucătarul, hoțul ori iubitul, pustnicul gândea să afle ce păcat — fudulia, necredința, lăcomia, mânia, iubirea de avere, lenea ori curvia îi umple sufletul. Omul sfânt știa prea bine că fiecare se mira mai mult de fapta ceea care pentru dânsul era mai grea de împlinit.

Dar ispititorul n-a luat seama la aceasta.

— Mie mi-i cam greu să răspund la întrebarea ta, a zis el. Mi se pare că mirele a jertfit nu mai mult decât iubitul, iar oaspeții au jertfit tot atâta cât a jertfit hoțul. Cu toții sunt vrednici de cea mai bogată răsplată.

El gândea că pustnicul va rămâne mulțumit cu acest răspuns, dar sfântul pustnic a zis cu frică:

— Pentru Dumnezeul Cel Milostiv, zi că o faptă dintre toate acestea îi mai bună ori mai vrednică decât alta!

— După părerea mea, sfinte părinte, tot nu-i ușor ce au făcut acești oameni, a răspuns ispititorul. Și pentru asta eu nu pot să spun că o faptă îi mai bună decât alta.

Pustnicul s-a aplecat la urechea ispititorului și a zis c-un glas blând:

— Te rog să-mi spui, a cui faptă-i mai bună? Ispititorul se tot da în lături și-l ruga să-i deie dezlegare.

— Vasăzică, tu ai toate cele șapte păcate de moarte! — a strigat pustnicul mirat. Tu ești, pesemne, diavol, dar nu om! Cu aceste cuvinte el a ieșit afară din bordeiul lui, și-a făcut cruce și a zis:

— Du-te de la mine, satană. Atunci ispititorul a văzut că s-a dat de gol. El și-a luat îmbrăcămintea lui și a zburat în sus ca un liliac mare și negru. Dorința lui cea rea și vicleană nu numai că a fost zădărnicită de Dumnezeu, dar prin mila Celui Atotputernic s-a îndreptat spre folosul oamenilor. Povestirea pustnicului mulți ani a slujit oamenilor pentru cercetarea adâncului sufletului omenesc.

Dacă te folosești bine de povestirea aceasta, apoi ea este ca volocul în mâinile pescarului, precum arunci volocul în mare, ca să prinzi pește, tot așa și povestirea aceasta o arunci în sufletul omului și-i scoți păcatele lui la vedere, ca ele să fie biruite.

Septembrie 1912