Șalga

Jump to navigation Jump to search
Șalga

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri


Sus pe malul Dunărei,
La perdeaua cu câini răi,
A Șalgăi a vădanei,
Este-o turmă de cârlani
Păscută de opt ciobani,
Turma Șalgăi cea frumoasă
Ca șoimul de inimoasă.
La perdea-n miezul nopții
Nimerit-au haiducii,
Nimerit-au, năvălit-au,
Paloșele zângnit-au,
Pe ciobani legatu-mi-au,
Dulăii-mpușcatu-i-au.
Iar pe baciul cel mai mare
Îl fereca și mai tare
Cu coatele la spinare,
De striga că rău îl doare:
„Căpitan Caracatuci,
Vătăjel peste haiduci!
Peste cinci sute și cinci
Tot haiduci de cei voinici.
De-ai făcut vrodată bine,
Fă-ți o milă și cu mine
Și-mi dezleagă brațele,
Rău mă dor sărmanele!"
Căpitanul se-mblânzea,
Brațele-i le slobozea.
Iară baciul cum scăpa,
Mâna-n sânu-și o băga,
Bucium de aur căta [2]
Și de trei ori buciuma,
Văile se răsuna,
Frunzele se clătina,
Șalga-n somnu-i l-auzea,
Din somn Șalga se trezea,
La soacră-sa se ducea
Și din gură așa-i zicea:
„Maică, măiculița mea!
N-auziși tu buciumând
Și văile răsunând?
Nu știu, maică, ciobanii
Rătăcit-au cârlanii,
Ori drumul au rătăcit,
Ori haiduci i-au năvălit?"
Baba soacra răspundea:
„Mergi, te culcă, fata mea,
De ciobani nu te-ngrija,
C-așa bucium' ei cu dor
Când le-i dor de casa lor."
Soacra bine nu sfârșea,
Șalga iar că auzea
Glas de bucium răsunând,
Pân-în suflet răzbătând.
„Hei! copii, copii argați!
Somnul dulce voi lăsați,
Ș-un cal iute-mi înșăuați,
Puneți șaua bărbătește,
Să încalec voinicește."
Ea pe cal se arunca
Și spre Dunăre-alerga
Hăulind și chiuind,
Buzduganul învârtind.
Cât haiducii o zăreau,
Loc de fugă nu găseau,
Iară Șalga-i urmărea
Și din gură-așa răcnea:
„Ian așteapt' așteapt' asteaptă
Să luptăm la luptă dreaptă,
Căpitan Caracatuci,
Vătăjel peste haiduci,[3]
Peste cinci sute și cinci
Tot haiduci de cei voinici!
Stai pe loc să ne-ntâlnim,
Două vorbe să grăim
Și-n arme să ne lovim,
Că mă jur pe Dumnezeu!
Să te-nvăț eu, fătul meu,
Cum se leagă ciobanii,
Cum se pradă cârlanii."
Căpitan Caracatuci,
Cetaș mare de haiduci,
Se ducea, ducea, ducea,
Nici capul nu-și întorcea.
Șalga-i ici, Șalga-i colea,
Capul din fugă-i tăia!
Capu-n urmă rămânea,
Trupu-nainte fugea,
Sângele pârâu curgea,
Drumul roș că se făcea!
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Cică, mări, de pe-atunci,
Când vin cete de haiduci,
Drumul lor nici că greșesc,
Nici că, zău, mai nimeresc
La perdeaua cu câini răi
A Șalgăi, a vădanei
A Șalgăi, a vădanei
De pe malul Dunărei!

[1] Șoimul e pasăre răpitoare, mai mare decât uliul și mai mic decât vulturul, însă foarte îndrăzneț și rapid în zborul său. El trăiește în munții Carpați și-și face cuibul pe stânci înalte.

Șoimul vânează păsări mari precum gâște sălbatice, cocoare, dropii etc., care trec în cârduri prin Moldova și pribegesc din țară la apropierea timpului de iarnă. Când el zărește un cârd de acele păsări călătoare, își ia zborul de se înalță mult deasupra lor, apoi se repede din senin ca o săgeată și lovește păsările cu osul pieptului, încât acestea cad amețite și se ucid zdrobindu-se de stânci. În timpurile de demult, strămoșii noștri aveau obicei de a îmblânzi șoimii și a-i deprinde la vânat precum se face și astăzi cu coroii, și se vede că meșteșugul lor era foarte vestit, de vreme ce șoimii făceau parte din tributul ce se plătea sultanilor după închinarea Moldovei. Acest tribut ce purta numele de dar spre semn de închinare se compunea din 4000 galbeni, 40 iepe și 24 șoimi.

Șoimul se vede ades figurând în balade ca imagine de vitejie și de repezime.

Un voinic e Căpitan Șoiman și are ochi șoimuleți. Un cal sprinten zboară ca șoimul.

În balada lui Serb-Sărac descrierea alergării cailor pe câmpul de la Haidar-Pașa e făcută în chipul cel mai poetic:

Alalah! cai arăpești,
Alalah! cai tătărești,
Cum mișcau copitele
Ca șoimii aripele.

[2] În letopisețele noastre se zice că semnalul de război se da prin buciume. Domnii porunceau a buciuma când oastea română era gata a se încleșta la luptă cu dușmanul. Este dar de presupus că în secolele de înainte buciumul nu era numai o țevie de cireș, ca acela al ciobanilor de la munte, ci un instrument de metal, un soi de trâmbiță militară.

[3] Adică: căpitan de ceată.