Șah și mat!

Jump to navigation Jump to search
Șah și mat!
de Ion Luca Caragiale



Începuse războiul franco-german. De la rezultatul acelei mărețe lupte atârna poate tot viitorul nostru politic. Pe Rin nu se juca numai două soarte. Ca la toate luptele jucătorilor mari, unde pe de lături palpită o mulțime de mici pontatori pe mâna unuia sau altuia, așa și la războaiele între două puteri gigantice, sunt mulți mititei pe de lături, cari, cu cât pontează mai mărunțel, cu atât privesc jocul cu mai multă bătaie de inimă. Pe Rin, între alte mize mărunte, era una, care pentru noi avea o importanță colosală, cum s-a dovedit ulterior — soarta hotărâtoare a dinastiei noastre. Mica republică de zece ore de la Ploești, care pontase și ea, putea avea urmări mult mai mari dacă în jocul de la Rin s-ar fi amestecat altfel cărțile.

Așa, era în toată țara o agitație surdă, dar foarte adâncă, care în unele centre lua forme fățișe destul de amenințătoare pentru ordinea generală. Unul din aceste centre mai agitat era și Craiova, unde se afla prefect de județ răposatul Petrache Mănescu — un om original și amabil, credincios și devotat neclintit al conservatorilor.

De la dânsul ținem această reminiscență anecdotică.

La guvern era cabinetul Manolache Costache, cabinetul numit Cloșca cu pui, pentru că prezidentul se înconjurase de câțiva tineri de talent, debutanți în politică, între aceștia dd. A. Lahovary și P. Carp.

Situația în Craiova încordându-se din zi în zi, prefectul este chemat telegrafic la București. Cale ferată între centru și capitala Olteniei nu era încă, așa că Petrache Mănescu vine în goana cailor pe brânci o zi, o noapte și o dimineață, și sosește-n București cu oasele pisate pe la 11 înainte de amiazi. Merge degrabă la otelul Caracaș, unde cobora regulat, își lasă sacul, și fără întârziere se prezintă la consiliul de miniștri.

Tot consiliul era adunat, lipsea numai prezidentul, pe care-l așteptau din moment în moment. Până să vie conul Manolache, prefectul expune consiliului nerăbdător situația din Craiova: era în adevăr foarte gravă — o turburare imensă putea izbucni, fără ca administrația să aibă destule forțe pentru a o năbuși.

Erau așa de interesante spusele prefectului, încât nimini nu băgă de seamă că trecuse un ceas de la sosirea lui — erau aproape 12... Consiliul fusese convocat pentru 10, și prezidentul tot nu sosea. Un aprod merge iute să-l caute... Peste câteva minute se-ntoarce: d. prezident a plecat de-acasă de la 9, a spus că merge la consiliu. Se trimit mai mulți aprozi prin toate locurile pe unde se putea bănui că l-ar putea afla... Se-ntorc toți fără ispravă... 12 și trei sferturi. Nerăbdarea și neastâmpărul cresc. La fiecare trăsură care trece, la fiece ușă care se deschide, la orice pași pe scări, sar toți... Vine!... Nu... Nu vine. Ce să fie?

Petrache Mănescu își cere atunci voie să se repează măcar să guste ceva: e obosit, toată noaptea n-a putut dormi în trăsură și n-a mâncat nimica din ajun. El merge să dejuneze în pripă la otel — să dea fuga aprodul să-l cheme îndată ce-o sosi prezidentul. Lasă consiliul într-o fierbinte discuție asupra întăriturilor de la Metz, și se duce la cafeneaua-birt a otelului.

Pentru ca să evite însă vreo indiscretă întâlnire, nu stă în sala cea mare; intră în una din odăițele de lături, unde seara se juca, și comandă ceva în grabă. Odăițele acestea dedeau una-ntr-alta prin câte o ușă cu geamuri acoperite cu perdeluțe verzi.

Acuma era 1 și un sfert.

Dejunează, trăgând mereu cu urechea daca nu vine cineva să-l cheme... Nimeni... A isprăvit; fără să mai ia cafea, se scoală să plece... Mai întreabă încă o dată pe chelner... Nimini... Atunci, ce se gândește? pentru că n-a venit încă să-l caute, n-are de ce să se grăbească; își comandă cafeaua și se așează iar la loc să-și mai dezmorțească membrele... Acum, după dejun, îl ajunsese pe om oboseala drumului. 1 și jumătate. Chelnerul aduce cafeaua... „Nimini să mă caute?" — „Nimini!" Ce să fie asta?

Pe când însă chelnerul iese, Petrache aude un zgomot într-una din odăițele vecine, unde până atunci fusese completă liniște — o mormăială și un haha! de triumf. Se-ntoarce spre partea aceea și ia seama că la ușa cu geamuri flutură perdeluța atârnată pe dincolo, trecând dincoace printr-un ochi — un geam era spart.

„Desigur — gândește el — sunt cartofori... de dimineață au luat-o... ori poate că n-a [sic] isprăvit încă de aseară..." E aproape 2 și nimini nu vine să-l caute... Mormăiala însă crește dincolo... începe să se auză distinct o dispută de joc: regina! calul! pionul!... E desigur o partidă de șah tot așa de încordată ca și situația de la Craiova.

Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut!... Se ridică și ascultă mai bine...

Da!... E o iluzie? un joc al închipuirii stăpânite de un gând stăruitor? Dar e cu putință să se-nșele astfel?... Dar e peste putință să fie acela!... Dar e glasul lui!... Dar nu se poate!

În prada unei nedomiriri amețitoare, omul se repede la ușe, dă-ntr-o parte perdeluța de la ochiul spart, se uită-năuntru și nu se poate stăpâni a nu scoate un strigăt de uimire...

Cine?... cine era în odăiță încă de dimineață la o partidă de șah?... cine!?... Domnul prezident al consiliului, conul Manolache. Se-ntâlnise de dimineață cu amicul său, bătrânul Wiest și se-ncurcaseră.

Desperat, Petrache Mănescu dă brânci ușii și năvălește înăuntru peste jucători strigând:

— Pentru numele lui Dumnezeu! coane Manolache, aici ai fost!?

— Ei, da, răspunde simplu prezidentul; nu mă vezi? și se pune iar pe gânduri ca să-și combine lovitura.

— Coane Manolache!! vă caută toți în toate părțile! v-așteaptă toți la consiliu de la 10 azi-dimineață!

— Iaca viu... Stai oleacă; mai am două lovituri, și-l regulez eu pe domnul Wiest! Și mută calul.

— Dar sunt 2 trecute, coane Manolache!!

— Mat! strigă Wiest.

Conul Manolache deschide ochii mari pân ochelari și vede că-n adevăr partida e pierdută. Atunci, se ridică busumflat cătră Mănescu:

— Aracan de mine, bre omule, dă-mi pace! m-ai buimăcit de cap ! iaca! pierz partida sigură cu vorba dumitale!

Cu multă greutate a putut Petrache să-l îmbuneze și să-l facă să renunțe la revanșă.

Amândoi apoi, pe la 2 și jumătate, intrară la consiliu, unde găsiră pe ceilalți — camimpacientați.