Înzăpădiți!

 

Când trenul ajunse în Pașcani — cu mare întârziere — Todiriță Naum află că nu poate merge mai departe: comunicația se întrerupsese. Dacă i s'ar fi anunțat o nenorocire, n'ar fi primit-o cu inima mai rea. El se duse repede la șeful stației:

— Câtă vreme avem să rămânem aici, domnule șef?

— Până când se va libera drumul.

— Și când credeți că se va libera?

— Cât timp nu stă viscolul, nu pot să vă spun nimic.

— Poate să înceteze din moment în moment... parcă nu mai suflă cu putere. Atunci?

— Atunci, în cinci-șase ceasuri veți putea pleca.

Todiriță Naum întrebă cu spaimă:

— Cum? Va trebui să rămânem aici șase ceasuri?

— A! să fiți mulțumiți dacă e numai atâta...

— Ce e de făcut, d-le șef?

— Puteți să vă întoarceți înapoi. De unde veniți?

— Din București.

— Vă fac biletul valabil pentru întors...

— Imposibil!

Șeful stației făcu un semn: „cum voiți”, apoi tare: „alt chip n-aveți”.

Todiriță Naum plecase dimineața din București; se ducea la Iași. De două zile ningea mereu, iar în noaptea trecută un viscol turbat spulberase omătul de pe câmpuri, mai ales prin nordul Moldovei, grămădindu-l în troiene grandioase; și acum crivățul vâjâia în voie pe șesurile măturate. Azi e ajunul anului nou. Todiriță își trimesese de sărbători familia la Iași, iar el, reținut de afaceri, avea să vie pe urmă. Trebuiau să petreacă revelionul la Cuconu' Ștefanache, socrul lui Todiriță, care avea o slăbiciune, ca anul nou să-i găsească pe toți împreună. Vrasăzică avusese dreptate șeful stației din București, când i-a pus azi dimineață în vedere, că cu greu o să străbată în Moldova. Să se întoarcă înapoi? Cu neputință! Las' că trebue numaidecât să meargă la Iași, dar cu vremea asta te pomenești că rămâne pe drum. Nu! mai bine să aștepte în Pașcani...

El se plimbă agitat, străbătând peronul cu pași mari dela un capăt la altul, cu gândul aiurea. Începea să însereze. Viscolul vuia în cuprinsul gării șuerând sinistru prin burlane, iar omătul, purtat în vârtejuri, dănțuia printre roțile trenului, aruncându-se furios în zăplazuri. Câteva lumini începură să apară mai departe, clipocind ca ochii unui om bolnav. Todiriță se frământa cu gândul, cum să rezolve problema. Dacă ar sta vântul... ușor s-ar curăți linia... ar fi vreme... Să rămână în Pașcani... E grozav...

Todiriță Naum se îndreptă din nou în spre șeful gării:

— De ce nu trimeteți un plug care să libereze linia?... poate ar fi chip de plecat...

— E de prisos, câtă vreme nu stă furtuna.

— Aveți plugurile pregătite?

— Nu se mai întrebuințează acuma. Dacă se liniștește, trimetem o mașină în recunoaștere.

— Cum? N'aveți pluguri americane?

— A! acele sunt numai pentru Bărăgan...

— Și credeți să plece în astă seară vreo mașină?

— De!... ce pot să vă spun?... poate... dar nu sunt semne...

Todiriță stătu o clipă, apoi zise cu timiditate:

— D-le șef!... vă rog... în caz când pleacă, nu s'ar putea să mă iee și pe mine? Am interese urgente... Trebue să fiu numaidecât la Iași...

— A! asta nu se poate!

— E teribil! Vă mulțumesc, d-le șef.

— De!... N'aveți pentru ce...

Todiriță se retrase, dar aducându-și aminte de ceva:

— Dacă aș închiria o sanie?

Șeful răspunse plictisit:

— Vă mănâncă lupii.

Vrasăzică, va trebui să rămână în Pașcani: lucrul îi părea absurd. Todiriță se gândi cu duioșie la cei de la Iași, și mintea lui tulburată căuta un mijloc supranatural de locomoțiune, care să-l transporte peste troienele de omăt.

Pe când Naum, cu privirea abătută, încerca să închege o hotărâre, din capătul celălalt al peronului venea trist și gânditor Iorgu Chirilovici, prieten cu Todiriță din copilărie.

Cei doi amici își strânseră mâinile.

— Încotro? îl întrebă Todiriță Naum.

— La Iași. Dar tu?

— Tot la Iași.

— Vrasăzică?

— Deocamdată rămânem în Pașcani.

— Ei, ce ne facem?

— Haide în restaurant.

Și ei intrară înăuntru. Aici, alcătuiră împreună un program. Mai întâi să trimeată fiecare o telegramă la Iași; apoi să mănânce; dacă în vremea asta se restabilește comunicația, să plece imediat, oricât de târziu ar fi; dacă nu — aici părerile erau împărțite: Naum susținea să rămână în sala de așteptare; Chirilovici — să se ducă amândoi la otel.

Todiriță ripostă:

— Otel?... la han la Ghidale...

— Oricum... decât să stai în gară...

— Ce vorbești? N'ai idee!

— Te odihnești măcar cât de cât.

— Mai bine mă întind pe bancă... colo, și mă învălesc cu tartanul, decât să mă mănânce ploșnițele și... A! nu! hotărât, eu rămân aici.

Ei se îndreptară spre oficiul poștal. Naum telegrafie soției sale: „Înzăpădit! Revelionul la han Ghidale. Vouă petrecere frumoasă. Trist și amărât! Îmbrățișează copiii. Urări călduroase tuturor pentru anul nou.”

După ce și-au înștiințat pe cei iubiți despre soarta lor tristă în ajunul acestei zile solemne, s'au întors mai liniștiți în restaurant. Aici și-au alcătuit un menu frugal, căci neplăcerea în care se găseau le tăiase și pofta de mâncare. Todiriță, cu sufletul acru, comandă un borș, pentru a se complace în nenorocire... Și pe când gusta din lichidul fierbinte, clătina capul cu melancolie, lăsând prin asta să se înțeleagă că „n-are a face ce mănâncă el acuma cu produsele culinare ale Cuconului Ștefanache”. Chirilovici, care se muncea cu un bucățoi de carne, trecut pe listă „mușchi la frigare”, emise un adevăr filozofic, nu atât prin esența lui, cât mai ales raportat la împrejurările de față: „Și când te gândești că puteam rămânea în câmp!”

Dar urătorii au început și în Pașcani. Câțiva băieți prizăriți, cu traise de gât și bețe în mână, apar în restaurant, îngânându-și lângă ușă colinda cu glasuri subțiri și sunând din clopoțel. Un chelner nu-i lasă să isprăvească, din considerație pentru pasageri. Și punându-le banul în mână îi scoate pe ușă afară. Lui Todiriță i se pare o parodie a sărbătorii, iar amestecul insolit de urători și de chelneri îl indispune adânc, ca o profanare a obiceiului străbun.

După masă, cei doi prieteni, sorbindu-și cafelele, și-au amintit de lucruri trecute — nu de văzuseră de mult — apoi ieșiră din restaurant să vadă dacă viforul nu s'a mai liniștit. Ei sondară întunericul, luminat unde și unde de movile de zăpadă, îndreptând priviri cercetătoare în direcția Iașilor; inspectară bolta cerească de pe care lipseau stelele și, încheindu-și bine veșmântul, pe care o clipă vântul cercase să i-l smulgă din spinare, Todiriță, împreună cu amicul său, străbătu sala din mijloc, să arunce o ochire asupra târgului. În sufletul lui Naum se deșteptară amintiri luminoase. De câte ori nu venise el aici, în dimineți frumoase de vară, când albastrul cerului și căldura plăcută a soarelui revărsau asupra lui din câmpiile verzi, din lanurile de grâu, din ciripitul păsărilor, din florile de pe câmp, un suflu liniștit de fericire, care-l învăluia ca într-o mireasmă îmbătătoare în trăsura largă trasă de patru cai, înaintând spre plaiurile tăinuite ale Neamțului! Și Todiriță, privind spre dealul Pașcanilor, vedea înaintea lui șesul larg al Moldovei, și apa, ca un șarpe uriaș de argint încolăcindu-se pe câmpie; iar în fund, în ceață albăstrie, ca dintr'o haină vaporoasă, răsăreau munții, frumoșii munți, care-l aduceau anume din locuri atât de depărtate. Și acum! El se uita trist la casele târgului printre valurile de omăt răscolite de viscol. Și cum stăteau astfel, ațintiți la glasul pierdut al unui clopoțel care se tânguia în vuetul furtunii, dinspre Tupile veni până la dânșii, adus de vânt, un urlet de fiară sălbatică...

— Ai auzit?

— E lup!

— Frumos revelion!

Și cei doi amici intrară înăuntru mai triști de cum plecaseră. Iar urletul lupului îi dispunea la gânduri sinistre.

În restaurant, lume puțină; numai câțiva călători, mânați de nevoi urgente, îndrăzniseră să înfrunte o vreme ca aceea. O doamnă în vârstă, îmbrăcată în negru, pe figura căreia se cetea o mare tristeță; o fată tânără, gânditoare; un colonel cu privirea pierdută... stăteau cu toții lângă geamantanele și buccelele lor. Doi evrei vorbeau afaceri. Naum și Chirilovici, străbătând restaurantul, se așezară în fund la o masă. Todiriță, încruntat, începu să bată darabana cu degetele, semn de tulburare sufletească...

Dar când tocmai Chirilovici adusese din nou vorba despre locul de odihnă, iată că pe ușa restaurantului intră domnul Panaite Serbenciu, șeful depozitului din Pașcani, dela căile ferate, pe care Todiriță îl cunoștea foarte bine. Cum văzu pe Naum, d. Serbenciu veni înspre dânsul.

— Încotro, domnule Naum?

Todiriță îi istorisi cum și-a trimes familia la Iași, cum a fost reținut în București, cum s'a întrerupt drumul prin Vaslui și cum a rămas el în Pașcani.

— Ei, acu ce faceți?

— Așteptăm restabilirea comunicației.

— Și domnul?

Todiriță îi prezintă pe Chirilovici. D. Serbenciu zise:

— În astă noapte nu cred să plecați. Am trimes în recunoaștere două mașini la Ruginoasa, până dincolo de primul canton — cam pe-acolo se înzăpădește — și acum așteptăm rezultatul.

— Vrasăzică, acvem să știm îndată, zise Todiriță.

— Peste un ceas, mult două, răspunse d. Serbenciu. Oricum... chiar dacă stă furtuna... e greu să găsim oameni care să desfunde drumul, dacă a fi înzăpădit... Gândiți-vă... e anul nou...

— Atunci? făcu Chirilovici.

D. Serbenciu scoase ceasul:

— Sunt nouă și zece... nu cred să plecați în noaptea asta.

— Dar mâne?

— A! dacă nu mai viscolește, mâne plecați negreșit. Se poate întâmpla însă să rămâneți aici și două-trei zile. Mă tem să nu se împotmolească și la Sârca.

Cei doi prieteni își aruncară priviri pline de înțeles, față de noua amenințare a d-lui Serbenciu. Todiriță spuse cu resemnare către Chirilovici:

— În cazul acesta mergem la Roman.

— Dar acum ce faceți? Rămâneți la otel?

— Vrei să zici la han, întrerupse Todiriță. Sub niciun cuvânt... cel puțin eu.

D. Serbenciu rămase o clipă pe gânduri. Apoi:

— Știți ce? poftiți la noi... avem și oleacă de revelion... da'... ca'n Pașcani. Decât să vă chinuiți în gară, mai bine cu un păhăruț de vin dinainte.

Cei doi amici se întrebară cu privirile. Todiriță zise:

— Dar dacă se restabilește drumul?

— În acest caz, cel dintâi trebue să știu eu... și atunci plecați. Hai, ce ziceți?

— Ideea nu-i rea, răspunse Chirilovici.

— Cu condiția să fim înștiințați imediat, adăogă Todiriță.

— N'aveți nicio grijă...

— Atunci primim cu plăcere.

— Foarte bine. Așteptați să iau ultimele măsuri, și în zece minute sunt al d-voastră.

Todiriță Naum rămase gânditor. Să facă revelionul la Serbenciu!... între oameni necunoscuți... Un sentiment de silă îl cuprinse, și perspectiva de a rămânea în gară îi păru mai puțin plicticoasă. Acuma la Iași! Copiii, cu haine curate, au primit de mult jucăriile... În odăi s'au aprins toate luminile... focul pâlpâe în sobă. E cald... e bine. Cuconu' Ștefanache, ras proaspăt, și-a luat locul. Înaintea lui, pe masă, un talger cu gologani pentru urătorii mici, altul cu băcuțe pentru oamenii mai în vârstă, iar alături, bani mari de argint pentru capră și irozi... Lotonul mai târziu... Cânele s'a pus în lanț, de prin jurul casei s'a strâns totul, porțile s'au dat în lături...

„A ho!... ho-ho, ho!

Bună sara, bună sara!

Sara lui Sfântu Vasile...”

.......................................................................................

„La mulți ani, Coane Ștefanache!!”

.......................................................................................

Și harapnicele... iar buhaiul buhăește în tot târgul ca un bondar uriaș. Și el în Pașcani, la revelion la Serbenciu!...

— Eu n'am niciun chef să mă duc, zise Todiriță lui Chirilovici. — Prefer să rămân aici.

— Nu fii copil! Tot mai bine decât să ne uităm pe păreți.

D. Serbenciu a regulat totul. Vine radios având pe figură o expresie de mulțămire ca și când revelionul său va câștiga un farmec deosebit prin participarea amicilor noștri. Împreună cu dânșii se îndreaptă spre locuința lui; șade chiar în cuprinsul gării, în vechiul local făcut de administrația nemțească pentru funcționarii companiei. Și într'adevăr, se cunoaște că e făcut de Nemți! Cei doi prieteni nu-și cred ochilor; odăi mari și încăpătoare, cu plafonul ridicat, cu geamuri înalte și dintr'o sticlă, cu pardoseală temeinică. Fără să vrei îți vine în minte viața de familie, tihnită și regulată, pe care o duceau aici acei oameni veniți de departe, să slujească drumul de fier care pentru întâia oară străbătea țarinile noastre. A încăput însă pe mâni bune; ce rânduială și ce curățenie! În salonul frumos, luminat de lampa mare de majolică, atârnată de tavan, și de câteva tricheluri cu lumânări, așezate pe la margini, d-na Serbenciu — femeie frumoasă — și câțiva prieteni — bărbați și femei — râd și vorbesc. D. Serbenciu își introduce oaspeții: Sunt înzăpădiți... care au rămas în Pașcani... I-a găsit triști și posomorâți... și au consimțit în cele din urmă, să-i facă plăcerea să vie aici...

Și amicii noștri au dat adunării lămuririle necesare relativ la călătoria lor.

Invitații continuă să sosească: șeful poștei, subșeful gării, câțiva inferiori imediați ai d-lui Serbenciu, d. Oprișanu, avocat în Pașcani, doctorul Mincu, medic la căile ferate, d. Păunescu, judecătorul — cei mai mulți însoțiți de cucoane, mai toți cu redingote negre și exalând unii din ei Apa de Colonie...

Naum și Chirilovici au fost prezintați la fiecare. Sunt înzăpădiți.

— Vrasăzică faceți revelion în Pașcani, fără voie...

— A! mă rog, mă rog! din contra...

— Ce să faci? Se întâmplă câteodată...

Și întrebările bărbaților, urmate de râsul sgomotos și vorba ascuțită a cucoanelor, se amestecau cu glasul tărăgănat al colindătorilor, ale căror urări veneau nedeslușit din antret, parcă erau cuvântate în depărtare. Iar când se deschidea ușa, glasurile se apropia... O servitoare năvăli înăuntru:

— Ursul de la Lespezi!

D. Serbenciu zise vesel:

— Să vie!

— Toată adunarea a ieșit în antret. Ursul, însoțit de tovarășul său, țigan contrafăcut ca și animalul, mormăia fioros ținându-se de băț și ridicând în răstimpuri câte un picior în sus.

Todiriță parcă începuse să mai uite pe cei de acasă. Căci dacă se deprinde omul cu necazul, ba uneori chiar suferința ajunge un tovarăș plăcut al vieții, cum să nu te deprinzi cu cheful și cu voia bună? De aceea când banda lui Nestoraș și-a făcut apariția și cei patru muzicanți au început să-și arate meșteșugul lor, lui Todiriță i-a venit chiar inima la loc. Și iacătă-l acum învârtind cucoanele și domnișoarele din Pașcani în valțuri bostonate, în polci și mazurci săltărețe, în contradanțuri încurcate, ba chiar în bătute și în chindii îndrăcite. Iar când a jucat singur cu Madam' Stăniloiu — cuconiță jucăușă — un brâu „în de doi” lovind din când în când podeaua „să cadă țărnă din pod”, Todiriță, care se întărâtase, a fost declarat de Madam' Serbenciu „dansator neobosit”. Și pe când din odaia alăturată, voci subțiri, enervate, veneau în răstimpuri: — „v'am relansat, d-le Chirilovici — brelan de ași? — am ful de valeți” — la care glasul gros al lui Chirilovici răspundea: „mi-ați făcut un bluf, cuconiță”, dincoace, Todiriță Naum, dansator neobosit, își ștergea mereu nădușala cu batista, pe care o muta în toate buzunările...

Amicii noștri nu mai știau unde se găsesc, nici în ce calitate. Un singur lucru simt: e bine! Dar pe ușă intră un om de la gară, care scoțându-și șapca roșie, anunță d-lui șef că comunicația e restabilită.

— E restabilită? întrebă Todiriță mai mult cu oarecare mirare decât cu bucurie.

— Da. Peste douăzeci de minute pleacă 149.

— Sigur că-i restabilită?

— Sigur, cucoane. Vântul a încetat de mult.

— Vrasăzică, putem pleca?

— Cum nu? Trenul e în gară.

— Oare să nu se mai oprească pe drum? Ce zici d-le Serbenciu?

— Dacă linia e liberă...

Todiriță zise cu vădită părere de rău:

— Atunci plecăm.

— Ia ascultă, nene Todiriță... Sunt unsprezece trecute... Ajungeți la Iași pe la două noaptea... ce treabă e asta? Rămâneți la masă... plecați cu 33...

— Atunci avem și siguranța că drumul se deschide bine...

— Firește...

— Fiindcă dacă trenul pleacă...

— Tocmai! aprobă d. Serbenciu.

— Dacă-i așa, rămânem. Ce zici, Chirilovici?

— Decât să umbli ca huhurezii...

— Bravo! exclamă d. Serbenciu. — La masă! — Apoi, către tregher: — Să ne anunți la trenul 33.

Și toată lumea a trecut în sufrageria nemțească. Bună sufragerie!... Dar halal să-i fie și d-nei Serbenciu că nu degeaba e vestită în toți Pașcanii! Ce răcituri de gâscă, cu usturoi „da' știi, numai o idee”, ce mai ciorbă de găină bătrână, dreasă cu ou și cu lămâie, cu insule de aur pe deasupra, ce mai curcani umpluți, alături cu felioarele de mușchi, fraged ca roua, așezate în rânduri compacte, înotând în sosul lor între două movili de cartofe, rumeni ca niște cofeturi!... și două rațe durdulii pe curechi prăjit — numai cât trebue — iar în mijlocul mesei, un castron cu harbuji murați „inaugurați în sara asta”, ale căror felii roșii ca sângele întărâtau adunarea la un atac crâncen al dușmanilor de pe masă! D'apoi strudelele cu mere și cu nuci, aduse în farfurii care impuneau respectul, și învârtite cu sorțuri năstrușnice... ba și plăcinte cu poalele în brâu, tăvălite prin smântână „pentru cine a vra să mănânce”... Nu!... la multe mese a fost Todiriță Naum, dar mâncări așa gustoase — nu că e de față d-na Serbenciu — însă mai rar!...

Dar și pofta de mâncare a comesenilor știu c'a fost la înălțime! Și dacă o gospodină are cuvânt să se simtă oarecum când operele ei culinare sunt numai frunzărite, d-na Serbenciu trebue să rămână foarte mulțămită: farfuriile cumpănite din greu la adus, sunt ușurate cât ai clipi din ochi de conținutul lor. Iar vinul — e din beciul d-lui Serbenciu — dumnealui ține totdeauna vin la pivniță — chiar dacă nu era de pe vremea Nemților, cât a fost de prețuit, numai slujitorii care manipulau gărăfile ar fi putut s'o mărturisească.

Todiriță Naum, având în dreapta pe Madam' Bursucescu (a cărei figură n'are nicio legătură cu numele) și la stânga pe Madam' Stăniloiu, a fost găsit de amândouă „o grădină bărbat”... Și politicos!... toată sara... sărut mâna cuconiță în sus, sărut mâna cuconiță în jos...

Când ceasornicul din părete a început să sune miezul nopții, din odaia alăturată a apărut o mogâldeață gârbovită, cu barbă albă, de câlți, încâlcită, cu cojoc mițos întors pe dos, în spinare. Cum s'a arătat, a fost scos pe ușă afară în blende și cu picioare; apoi luminile s'au stins în tăcerea solemnă a comesenilor, și după ce a douăsprezecea lovitură a încetat să mai vibreze, ușa s'a deschis cât e de largă, și deodată cu aerul rece a intrat și anul nou în chipul unei fetițe, îmbrăcată în haine albe, cu plete blonde care-i cădeau în cârlionți peste umeri, iar în fiecare mână cu câte un trichel aprins. În ropotul aplauzelor, în strigăte de ura, amestecate cu acordurile solemne ale lăutarilor, anul nou pășește maestos...

E rândul sorțurilor. D-na Serbenciu zice: „Înzăpădiții!” și toată lumea bătând în palme, strigă „înzăpădiții! înzăpădiții!” Todiriță se ridică și, desfăcând ciuculețul de hârtie, cetește în atenția generală:

„În dorul amorului

Săruți gura cuptorului.”

Și râs! și bravo! și bis! Și se bate din palme și din picioare de apropoul nostim! iar d-na Stăniloiu — cuconița din stânga — făcând ochii mai dulci ca strudela cea cu mere, a râs dând capul pe spate de i s'a atins gușulița, spunând lui Todiriță: „cum s'a potrivit!”

Dar deodată toată lumea tace ca prin farmec. Tac și lăutarii. D. Serbenciu s'a ridicat în picioare aruncându-și șervetul dela gât. În mână ține un pahar, pe care l-a umplut chiar atunci. Dumnealui e emoționat dintr'un îndoit motiv. Pe față e alb ca peretele. Ridică paharul la înălțimea capului, parcă ar voi să se uite printr'însul. „Domnilor! (glasul îi cam tremură). Să bem primul pahar (figură cam riscată) în onoarea și în cinstea d-lui Naum și...” Ei, lucru' dracului, i-a uitat numele...

— Chirilovici, îi spune d-na Serbenciu.

„Și Chirilovici... înzăpădiți în această noapte fericită, care în suferință, (d-na Stăniloiu suspină dureros...) departe de familiile lor, (o cucoană bătrână aprobă cu melancolie) în mijlocul troienelor de omăt... care ne-au făcut plăcerea să rămâie la noi... ă... și să bem împreună un pahar de vin (litotă). Să trăiască!”

Și oaspeții toți, aplaudând frenetic: „Bravo!” „Ura!” „Să trăiască înzăpădiții!” Iar țiganii furioși scoaseră din arcușuri acorduri de circumstanță...

D. Serbenciu, după ce-a sfârșit cuvântul, și-a făcut loc, și amețit de entuziasm, a venit să ciocnească cu Todiriță. Și, sărutându-l frumos, l-a îmbrățișat, în mână cu paharul de vin, pe care, din pricina confuziunii momentului, l-a vărsat în ceafa d-nei Stăniloiu. Și tot așa a îmbrățișat pe Chirilovici, pupându-l și pe dânsul dulce. Iar după ce cheful s'a mai potolit și mesenii s'au așezat pe la locurile lor, Todiriță s'a ridicat și el grav, și învârtind complimentul cu mult meșteșug, l-a întors cu prisosință asupra d-lui Serbenciu „amabilul amfitrion și mai ales amabila noastră amfitrioană, care cu atâta grație... etc. etc. etc...” În veselia generală, d. Serbenciu, făcând șervetul ghem, l-a svârlit în scripca lui Nestoraș, poruncindu-i:

„Am un leu și am să-l beu!”

Și pe când artistul își tremura glasul ca să-i dee mai mult farmec, iar d. Serbenciu îi bătea tactul cu degetul, ușa s'a deschis și tregherul anunță: „A sosit trenul.”

— Eși afară! răcni d. Serbenciu. Apoi către Todiriță: — Dacă mă iubești, pleci c'o s'tă pa'zeci și t'i.

Todiriță, care la vederea mesagerului înghețase mai rău decât adineaorea când văzuse mogâldeața anului vechiu, răspunse:

— La voia dumitale, nene Serbenciu!

Cafelele se iau în salon... lumea se scoală dela masă. D. Serbenciu declară:

— Eu... n'am ce face... acolo!... locul meu e... aici!

Aceste vorbe, care aveau de scop să arate oarecum care-i va fi preocuparea dumisale constantă pentru restul nopții, au fost începute cu glasul unui bas cantabile în retragere și sfârșite în tonul unui soprano răgușit. Iar ca să arate și mai bine unde înțelegea dumnealui să stăruiască, a făcut și un gest elocvent cu mâna dreaptă, pe care a scăpat-o însă înspre vârful nasului. Apoi, luând o hotărâre, se adresă lui Nestoraș:

— Mă țigane!... cioară!... vină ici!...

Nestoraș, încântat de apelativele d-lui Serbenciu, se apropie ținând vioara de gât.

— Să-mi zici de jele, mă!

Și d. Serbenciu, cu picioarele întinse în toată lungimea lor, cu capul foarte mobil, având o sticlă cu vin dinainte, bătea tactul muzicii — un tact capricios — iar Nestoraș, aproape de dânsul, îi zicea cu cea mai mare încordare după pofta inimii, uitându-se în ochii lui ca la un capelmaistru versat...

D. Serbenciu încercă să strige:

„În-ză-pă-di-ții! eu... vrau să 'ie 'ndată... în...zăpă'ii!”

Și cu glas de găină cu cobe, strigă: — „Tod'ță!...” apoi făcând o sforțare: „Don'le... Cosmilescu!”

Din odaia alăturată cu salonul se auzea însă timbrul gros al lui Cosmilescu — alias Chirilovici — amestecat cu aceleași tonuri subțiri: — „cât pontezi? — plus patru — a! am să mă supăr, cuconiță!”... așa că d. Cosmilescu a fost nevoit să refuze invitarea plină de atenție a d-lui Serbenciu, rămânând să împărtășească voia bună a „amabilului amfitrion” numai Todiriță Naum.

— Tod'ță, puiule!... 'ngă 'ine!...

Și așezându-l lângă dânsul, îi zise cu vorba îngânată:

— Eu... frate Tod'ță... mi-ai făcut mare plăcere... da știi... mare plăcere!... Să trăești!

Și d. Serbenciu, ca să întărească și cu fapta, pupă iarăși dulce pe Todiriță, după care deșertă paharul cu multă convingere.

.......................................................................................

Când ziua albă a început să se arate prin geamurile înghețate, musafirii și-au adus aminte că au și ei case. Todiriță își simte capul greu... a ciocnit cam mult... și măcar că ține la chef, dar oricum, parcă pământul nu-i opune destulă rezistență. Cei însurați s'au dus mai devreme; au rămas câțiva burlaci, care, în picioare, trinchesc pentru anul nou:

— La mulți ani, domnule Naum!

— Încântat de cunoștință, don'le Oprișanu.

— Când ne-a fi mai rău, tot așa să ne fie...

— A la vôtre, Oprișene. Să-ți văd partidul la putere!

— Să te-audă Dumnezeu, nene Mincule, că cu hoții iști de liberali...

Lui Todiriță îi sări țandura:

— De ce-s hoți, dom'le? întrebă el ațos.

— Ei asta-i! parcă dumneata nu știi, — răspunse Oprișanu.

— De ce, dom'le... De ce?... Te rog spune-ne și nouă...

— Păi, nu i-a prins?

— Cum i-a prins? Cu ce i-a prins?... Eu nu știu nimic...

— Cu gazu'...

— Ei, cum?

— Ei, cum!... Cu mâna în buzunarul comunei, cum?

— Pen'ce?

— Pentru că sunt tâlhari...

— Cum talari? te rog explică...

— Iac'așa! N'ai văzut facsimilul?

— Ce faschimil, don'le?... Ce sfax... ce fasc...?

— Apoi nu te fă că nu știi!... facsimilul...

— Dumneta l-ai cetit?

— Eu nu l-am cetit... dar toată lumea l-a cetit...

— A pățit-o Oprișanu — zise doctorul Mincu făcând cu ochiul.

— Și-apoi, și cu Creditul... reluă Oprișanu...

— Nu schimba chestia, don'le! strigă Naum furios, punând mâna în pieptul adversarului. Nu schimba! Ne-ne-ne-ne! Nu schimba! Dovedește!

D. Serbenciu, care tocmai atunci apăru pe ușă, interveni:

— Don'lor!... vă rog... lăsați politica... mai 'ine luați d'aici...

— Nu-nu-nu-nu!... dovedește!... strigă Todiriță.

— Toată lumea știe, afirmă Oprișanu.

— Apoi nu!... Ai să-mi faci pe loc dovada...

Dar d. Serbenciu, foarte solemn:

— Vă rog, don'lor!... vă rog!... în casă la mine... nu vrau politică... fără politică... don'le To'iță!...

— Să dovedească! ținea mereu Naum.

D. Serbenciu se vârî între dânșii:

— Frate Costache!... eu cunosc pe don' Naum... 'm'ealui când spune o 'orbă...

Dar Naum:

— Să dovedească!

Și pe când Todiriță Naum se băga în sufletul lui Oprișanu silindu-l să-i facă dovada, ușa se deschise și tregherul apăru din nou:

— Domnu' Șef, trenul 143...

Naum răcni:

— De ce-s hoți, don'le?

Dar d. Serbenciu:

— Don'le Naum!... iaca o s'tă pa'zeci și t'i... împăcați-vă!

— Întâi să dovedească!

— To'iță!... uit'e în ochii mei, puiule!... Dacă mă iubești...

Și d. Serbenciu apucând pe adversari de după gât, îi aplecă de capete, măcar că amândoi se înțepeniră în cerbice, silindu-i astfel să se apropie unul de altul. Naum sărută pe Oprișanu, iar d. Serbenciu, pe Naum și Oprișanu, ba și pe doctorul Mincu, care beneficie și el ceva — pe nedreptul, nu-i vorbă — din recompensa dulce a împăciuitorului...

Todiriță zise advocatului, cu glas blajin de astădată:

— Acu... trebue să-mi faci dovada.

Dar d. Serbenciu, cu un gest imperativ:

— Finis Poloniae!

Discuția prin urmare se închide. Trebue să se grăbească, căci trenul e la peron. Chirilovici și Naum mulțămesc frumos d-nei Serbenciu, care îi roagă „să scuzeze”, apoi urmați de stăpânul casei, de Oprișanu, doctorul Mincu și încă de doi, pornesc cu toți înspre gară. Nu e vânt, nici nu mai ninge. E ger strașnic... și aerul rece face mult bine călătorilor, dar mai ales d-lui Serbenciu. La gară ei intră repede în restaurant: până la plecare, mai este.

— Pricop! ia dă-ne o sticlă de vin înfundat, de cel care îmi place mie, poruncește d. Serbenciu.

Vinul sosește, iar prietenii noștri, în picioare, beau pentru despărțire:

— Ei, să trăești, nene Serbenciu!

— Vivat!

— Poftim și la Iași, d-le Serbenciu! zise Chirilovici.

— A! când îi veni în București... să știi că mă supăr... vivat! tot acolo stau... și d-ta, d-le Oprișanu... să trăești!... facem un chef la bodega lui Mircea...

— Cu plăcere, cu plăcere!...

— Prosit!... în sănătatea d-nei Serbenciu!

Naum și Chirilovici se grăbesc. Mașina pufăie pe linie ca un monstru astmatic și răsuflarea ei greoaie întreține neliniștea călătorilor.

— Este vreme... n'aveți grijă!... îi liniștește d. Serbenciu... biletele sunt valabile... Pricop, încă una!... da' repede! Apoi, către cei doi prieteni: — Adecă, de ce v'ați grăbi așa?

Todiriță scoase ceasul.

— Domnule Naum... Domnule Chirilovici... ba nu, zău... să fim oameni de înțelegere... eu nu vorbesc multe... știți ce?

— Ce, nene Serbenciu?

— Rămâneți la potroc!

— A! nu se poate, răspunseră în cor Naum și Chirilovici, cărora — nu se știe de ce — cuvântul potroc le umplu gura de apă.

— Am pus să se facă un pui de potroc, să-ți înghiți și limba.

Amândoi călătorii înghițiră în sec.

— Cu clapon, domnule Naum!

Și d. Serbenciu făcu cu mâna, în mic, semnul pe care acarii la drumul de fier îl fac mare, în fața primejdiei însă.

— Serios, d-le Naum... plecați cu 35... un ceas mai mult ori mai puțin...

Portarul anunță cu glas solemn că trenul de pe linia a doua pleacă la Iași.

— E foarte greu... zise Naum gânditor.

Dar Chirilovici:

— Ardei ai?

— He-he-hei!... făcu d. Serbenciu... îți sare căciula din cap.

Cei doi amici se consultară din nou cu privirile, iar Todiriță:

— E drept că azi toată lumea doarme.

— Mai așa! aprobă d. Serbenciu.

— Și dacă n'am fost când trebuia...

— Haide rămâneți! interveni și Oprișanu.

— Zici că mai avem un tren?

— Cum nu! 35, la patru. Bravo! Apoi către tregher: „scoboară bagajele! Pricop, încă una!”

Și pe când conductorul striga afară: „Poftiți în tren, domnilor!”, prietenii noștri părăseau restaurantul, luând din nou drumul spre locuința d-lui Serbenciu. Aproape de casă, acesta zise entuziasmat:

— Așa potroc n'ai mâncat de când ești, nene Todiriță!