Învingătorul lui Napoleon

Sari la navigare Sari la căutare
Învingătorul lui Napoleon
de Dumitru D. Pătrășcanu
(1908)

Text publicat în „Antologia umorului românesc”, Volumul I, București, 1934


În vara aceea, profesorul Caranfil se dusese să petreacă vacanța la Mănăstirea Neamțului, și în ziua când i s'au întâmplat cele ce mi-a povestit, făcuse o escursie cu mai mulți prietini și cunoscuți prin împrejurimile mănăstirii până dincolo de schitul Procovului. Când a ajuns acasă, la părintele Chiprian, la care își avea locuința, înnoptase deabinelea și Caranfil se gândi cu plăcere la așternutul lui moale, unde avea să se odihnească de oboselile zilei. Intrând înăuntru, își aruncă ca de obicei privirile la gravurile vechi de pe păreții camerei sale. Pe un părete, portretele lui Alexandru II și al împărătesei Maria Feodorovna, pe care vremea lăsase fel de fel de urme, stăteau alăturea de împușcarea lui Maximilian, iar pe păretele din față era Sfânta Agură, și mai încolo, chipul lui Napoleon, făcut după o ilustrație a timpului.

Caranfil se pregăti să se culce, gândindu-se la tot felul de lucruri. Petrecuse bine în ziua aceea într'o companie veselă și plăcută... Aici Caranfil surâse. Peste câteva zile va face o nouă escursie, la Cetatea Neamțului, unde nu fusese niciodată. „Săracul Ștefan cel Mare, se gândi el, mare om!” Și Caranfil, într'un acces de patriotism, își scoase surtucul făcând doi pași prin odaie și se opri în fața lui Napoleon.

„Teribilă figură”, continuă profesorul fixând chipul împăratului. „Dar a dat și el de dracul la Waterloo și ducele de...”

Aici Caranfil se opri, căci nu-i veni repede în minte numele eroului dela Waterloo.

„Să mă culc”, se gândi el, „căci trebue să mă scol de dimineață... Mâne stau acasă... termin pe Tolstoi... și-apoi poimâne... Cum îi zice?... ducele de... de... Ei, dă-l dracului...”, încheie el, și se vârî în așternut.

Caranfil își puse mânile sub cap și închise ochii, hotărât să doarmă, dar ceva îl împiedica. „Stăi, frate, cum îi zice?”... Și el își fixă toată atenția pentru a scoate din mulțimea cunoștințelor și a numelor proprii înmagazinate în capul său, numele eroului englez.

„Ce-mi pasă la urma urmei?”... se gândi Caranfil, când văzu că ducele refuză să iasă la lumină... „Ia să dorm mai bine”... Și făcu o mișcare foarte hotărâtă care arăta că voește să doarmă cu tot dinadinsul.

„Cu toate acestea, trebuie să-mi aduc aminte...” zise peste puțin Caranfil... „ducele... cum îi zice... ducele de...” Dar ducele de... refuză cu îndărătnicie să se arăte...

„Ei, de-acu, destul!”... își porunci aspru profesorul și se întoarse cu fața la părete. El stătu așa câtva timp, apoi deschise ochii și zise: „tot e devreme. Ducele de... Bal... nu... ducele de Cal... nu... ducele de Ac... parcă nu începe cu A... ducele de... Ram...” Dar cu tot procedeul acesta mnemotecnic numele generalului rămase ascuns în adâncimi insondabile, ceea ce făcu pe Caranfil să esclame tare:

„Sunt un prost și un dobitoc, treaba asta am acu?” Și ca să deie o desmințire categorică acestei păreri defavorabile despre dânsul, închise din nou ochii și se întoarse cu spatele la Napoleon, manifestație care arăta lămurit intenția lui hotărâtă de a rupe orice comunicație intelectuală cu dânsul. Dar imediat se sculă pe jumătate și fixă un punct în spațiu cu o vădită încordare... Eroul englez rămase tot anonim!

Caranfil se trânti pe pat, apoi deodată svârli oghialul de pe el, se dădu jos și începu să se plimbe dela un capăt al celălalt al odăii.

„Ia să vedem”, zise el tare... „S'o luăm încetișor... Așa!”.

Și începu ca la școală să-și pună întrebări și să deie tot el răspunsurile:

„Unde a fost învins, mă rog, Napoleon? — La Waterloo. — Foarte bine. — Cine l-a învins? — Ducele de...”

Caranfil se opri la figura lui Napoleon, pe care o fixă cu tenacitate, ca și cum ar fi voit să cetească în trăsăturile eroului francez numele dușmanului său. Dar împăratul stătea mândru și nu voi să se lese ademenit de manopera profesorului. De aceea începu iarăși cu întrebările, plimbându-se agitat prin odaie: „Cine a fost învingătorul lui Napoleon? — Ducele de...”

Întrebarea asta a fost pusă acuma cu toată vehemența trebuincioasă împrejurării, iar răspunsul fu dat așa, ca și când profesorul ar fi voit să surprindă pe un dușman nepregătit. Zădarnic însă și acest artificiu!

Se vede bine că ducele era hotărât, cu tot dinadinsul, ca în noaptea asta să petreacă în locuința lui aeriană pe sama amicului nostru.

Caranfil se opri în mijlocul odăii și zise cu tonul cel mai convingător: „Să fiu cuminte... să aștept până mâne... nu-i cine știe cât... Atunci voi afla desigur.” Și profesorul, ca încheiere la această judecată, iarăși fixă un punct în spațiu. „Și apoi serios... ce-mi pasă la urma urmei cine l-a învins?!... Dracul să-i iee pe amândoi!... Haide, Caranfile... nu fi nebun... La culcare!”

Într'adevăr, în urma acestei admonestări așa de înțelepte, Caranfil se culcă iarăși, închise ochii, și își puse și o pernă peste cap. Dar nu trecură nici cinci minute și el ridică capul și zise încetișor: „Kutusoff, Blücher, Schwarzenberg...” Dar nici în tovărășia soților lui de arme generalul englez nu voi să iasă la iveală, ceea ce făcu pe Caranfil să-și vâre fața adânc în perne și să bată din picioare ca un desperat, trimețând la toți dracii pe Napoleon, împreună cu dușmanii lui.

El se sculă, udă un prosop cu apă rece, se legă cu el la cap, apoi începu să se plimbe prin casă furios, repetând ca un școlar bucher: „Napoleon a fost învins la Waterloo... stăi... stăi... stăi! — Cine a învins pe Napoleon la Waterloo? — Ducele de...”

Cum se plimba astfel prin casă, deodată o licărire fericită îi lumină fața și Caranfil se opri pe loc și zise tare, cu cea mai desăvârșită convingere, uitându-se fix la o crăpătură în podele: „Toți oamenii sunt muritori... ducele de... e om... deci ducele de... e muritor.”

Să nu creadă cumva cetitorul că, sub influența acestei idei fixe, mintea amicului nostru Caranfil o luase pe câmpii mănăstirii. Nu, deloc! Ce era? El își adusese aminte că odată, mai demult, învățase la universitate, într'un manual de logică al unui englez, acest exemplu de silogism, în care ducele învingător era subiectul din propoziția minoră; și dacă istoria îl trădase în noaptea asta blestemată, sperase un moment că cel puțin filozofia îi va veni în ajutor.

De prisos însă! Simțea că îi va fi cu neputință să doarmă. O durere mare de cap îl cuprinse, o durere nervoasă... insuportabilă. Caranfil deschise fereastra și o răcoare plăcută veni în odaie, răcorindu-i capul înfierbântat. De pe dealul din față, dinspre Pleș, se auzea fâșâitul brazilor. Luna lumina întinderile, și la lumina ei, chipul lui Napoleon se deslușea lămurit pe păretele opus. Caranfil îl fixă încă o dată cu aceeași intenție de mai adineaorea, dar împăratul, cu capul întors în profil, cu mâna dreaptă în deschizătura jiletcii și cu cea stângă la spate, îl înfrunta vădit cu aerul lui rece și disprețuitor.

Această chestiune începu să iee pentru Caranfil proporțiile unei adevărate nenorociri. Unde să afle?... Ce să facă?... Cu neputință să doarmă!... Și se plimba prin casă, cu pași mari, vorbind singur și gesticulând:

„A fost în Portugalia... Cine a fost în Portugalia?... Ducele de Brag... nu... Toți oamenii sunt muritori... Cum de l-am uitat?... Ducele de Rag... lua-l-ar dracu...”

Imposibil!

Un moment se gândi la popa Chiprian... dar nu!... era o prostie... o văzu singur Caranfil... căci de unde putea să știe călugărul numele generalului englez?

Unde să se ducă?... Cum să afle? Da! se va duce la amicul său Vasiliu... el singur îl va putea liniști. Până dimineață era prea mult. Caranfil se îmbrăcă, se încălță și ieși din casă. Vasiliu stătea tocmai în Vovidenie... dar n'are aface. Caranfil porni într'acolo.

Când să iasă, văzu lumină la Chiprian, care ședea alături într'o cocioabă veche, și Caranfil stătu pe gânduri un moment... „Nu, desigur, e o prostie... de unde are să știe el?”

Dar împins de o trebuință nehotărâtă se trezi înăuntru...

Călugărul, un bătrân de vreo 80 de ani, se închina cetind dintr'o carte. Văzându-l, întrebă pe chiriașul său:

— Nu v'ați culcat încă?

— Ba da... dar nu mi-i somn. M'am mai uitat la cadrele cele de pe păreți.

— Iaca acuși toacă de utrenie, zise călugărul.

— De mult ai tablourile, părințele?

— Le am dela părintele Ioachim.

— Ai și pe Napoleon. Mare împărat a fost...

— O fi fost, da.

— Dar sfinția ta știi cu cine s'o bătut el?

Călugărul se uită la dânsul, apoi:

— S'o fi bătut și el cu Hosman Pașa.

— D'apoi bine, părinte, zise cu ciudă Caranfil, dumneata nu știi peste ce țară a domnit Napoleon?

— Cum nu? peste țara nemțească.

Caranfil îl lăsă în plata Domnului și plecă la Vasiliu.

Era o noapte dintre cele mai frumoase. De pe cărarea care duce spre deal, în Vovidenie, se vedea o priveliște minunată, dar lui Caranfil de altele îi ardea acum: „A comandat cu Blücher... Prin urmare, cine a comandat cu Blücher? Toți oamenii sunt muritori... Ducele de... este om...”

De prisos toate procedeele! Noroc că nu mai era mult până la Vasiliu.

Când a ajuns în Vovidenie era miezul nopții. O liniște mare stăpânea toate împrejurimile... Numai toaca mănăstirii se auzea lămurit, când mai încet, când mai tare, iar din fundul codrilor care împrejmuesc din trei părți mănăstirea din deal, o altă toacă, de la un schit misterios, răspundea când mai tare, când mai încet...

Caranfil bătu în geamul prietinului său strigându-l pe nume.

— Cine-i acolo? se auzi dinăuntru.

— Eu.

— Tu ești?

— Da. Dormeai?

— Adormisem, da' ce-i?

— Te rog, cum îi zice generalului englez care a învins pe Napoleon la Waterloo?... Comandantul luptei...

Urmă o mică pauză, după care Vasiliu întrebă:

— Ai înnebunit?

— Te rog, lasă gluma la o parte, spuse Caranfil, și răspunde-mi.

Vasiliu nu răspunse, dar se auzi un mic sgomot în casă și după puțină vreme, ușa sălii se deschise și o figură îmbrăcată în alb, cu surtucul între umere, apăru în cerdac:

— Ce ai, bre?

— N'am nimic,răspunse Caranfil, am uitat numele învingătorului lui Napoleon și mă chinuiesc de-aseară să aflu cum îi zice și nu pot.

— Pentru asta ai venit?

— Pentru asta.

— Nu cumva ai fost azi pe la Casa de nebuni? îl întrebă foarte serios Vasiliu...

— Nu vorbi prostii... te rog, răspunde-mi.

Vasiliu se gândi un moment, apoi zise: „Nu-mi aduc aminte.”

Caranfil insistă: „Adă-ți aminte, te rog... te rog... e duce... duce de... adă-ți aminte... a fost comandantul suprem la Waterloo... A luptat întâi în Portugalia. E duce...”

Vasiliu păru că se gândește adânc. Caranfil adăugă:

— El îi care a zis în focul luptei la Waterloo: „să murim pentru bătrâna Anglie”. Ți-aduci aminte?

— Să murim pentru Bătrâna Angliei?

— Da, da, da! zise bucuros Caranfil.

Vasiliu se gândi în urma acestei lămuriri, pe când Caranfil își ținea răsuflarea.

— Nu-mi aduc aminte.

— Gândește-te... te rog, gândește-te... a fost ministru pe la 1828.

— La 1828?

— Da... în cabinetul lui Robert Peel.

— Metternich?... zise cu oarecare sfială Vasiliu.

Caranfil se înfuriă:

— Bine, măi, Metternich e englez? Atâta istorie știi tu? Să-ți fie rușine să spui asemenea prostii, ce dracu?!

Și o mare descurajare cuprinse pe Caranfil:

Vasiliu îi răspunse liniștit:

— Ia asculă, bre, ai venit să-mi faci scandal... în mijlocul nopții? Haide, pleacă de-aici, căci mi-i și frig...

— Te rog, zise Caranfil schimbând tonul. Nu te supăra... mai gândește-te oleacă... Nu-i Metternich...

Vasiliu se gândi, ce-i dreptul, dar răspunse:

— Nu... nu-mi aduc aminte.

— Nu-ți aduci aminte, sau nu știi?

— Nu-mi aduc aminte.

— Te rog... adu-ți!

— Lasă-mă în pace, mi-ai stricat somnul... nu-mi aduc aminte. Ce dracu, ești nebun, sau îți bați joc de mine?

Și Vasiliu intră înăuntru și încuiă ușa.

Caranfil rămase un moment pe gânduri. Își duse mâna la frunte, după care operație urmă o vorbă grozavă, plină de năduh, probabil la adresa ducelui... ista... cum îi zice... căruia, desigur, nici un englez și nici un alt om nu i-o adresase până atunci.

După aceea porni încetișor la vale tot cum venise.

Pe drum se oprea din când în când: „Nu se poate... nu se poate... ducele de... ducele de Mag... nu... ducele de Bag... nu!... stăi...” Și el deslănțui imediat un torent de vorbe ușurătoare, care învăluiră deopotrivă pe duce, mănăstirea, pe amicul Vasiliu, în special, și toate trebile omenești în general. Apoi, întocmai cum ar striga la telefon: „Waterloo!... Ducele de...”

Caranfil ajunse acasă, fără să poată stabili nici o asociație psihologică, etimologică sau cronologică între diferitele lucruri scoase de dânsul la lumină în acea noapte blestemată și numele ducelui victorios. De la ușă, se asvârli desperat pe pat. Stătu un moment așa, fără să se miște, apoi se sculă, deschise geamul, se plimbă prin casă uitându-se cu o ură feroce la Napoleon. Împăratul sta rece și nepăsător!

În urmă, se desbrăcă, se descălță aruncându-și ghetele cine știe unde și se vârî în așternut trăgându-și oghealul peste cap.

Dar deodată sări din pat ca mușcat de șarpe și se năpusti asupra unei lăzi care stătea în fundul odăii. „Dobitoc ce sunt!” strigă tare Caranfil dându-și o tiflă. Apoi, de la ladă alergă la masă, pe care o pipăi pe deasupra căutând chibriturile, gratificându-se într'una cu titlul de dobitoc, pe urmă dete fuga la geam, unde iar făcu niște mișcări ca și cum ar fi cântat pe un instrument cu clape, apoi își înșfăcă hainele și tremurând de nerăbdare scotoci prin toate buzunările. Negăsind ce-i trebuia nici aici, se aruncă iar asupra lăzii începând să bojbăiască înăuntru prin întuneric, dete peste o carte mică și groasă și, stăpânit de un singur gând, se repezi afară ca un turbat, oprindu-se din fugă lângă un felinar care era cam la vreo două sute de metri de la casa lui. Acolo el deschise dicționarul și ceti la cuvântul Napoleon:

„Fu învins la Waterloo în ziua de 18 Iunie, de către armatele coalizate, subt comanda ducelui de Wellington, și...”

„A, ha! bun! luate-ar dracu!... strigă Caranfil ușurat. Ducele de Wellington.” Urmă încă o vorbă românească, adresată exclusiv Englezului, de astădată de satisfacție însă.

Și tremurând de frig, temându-se să nu-l vadă cineva desculț și în costumul acela, Caranfil fugi iute înapoi, se culcă liniștit și adormi îndată.