Înviere (Goga)
E-n cuib la noi visatul sol de pace,
E îngerul chemat în nopți sihastre
Să-mbie două suflete sărace...
Îi simt deasupra capetelor noastre
Cum, tremurând, aripile-și desface...
— Vezi, suntem singuri. Fruntea mea fierbinte
O sprijini tu cu mâinile-amândouă,
O sprijini tu, și mâna ta nu minte,
Nevasta mea... — Ca fața unei sfinte,
Ai chipul blând și-n ochi sclipiri de rouă
Ei se deschid, ca bine să cuvinte
Tăcerea ast-atât de dulce nouă...
...Și stăm uitați... E-atâta pace-n casă
Doar în cămin jăratecul tresare.
Și mor cărbunii arși de-nfiorare
Când cade-o dulce-adormitoare lene
Și-n noapte-ncet, pe creștet ni se lasă,
Coboară lin, ni-alunecă pe gene,
Ca o broboadă albă de mătasă...
În pacea caldă visurile toate
Pe-acelaș drum se duc îngemănate,
Când ochii mei în noapte-și fac cărare,
Neștiutori călătoresc în zare,
Îmbrățișând câmpiile de ghiață...
Zadarnic cer un picur de viață...
Dorm zăvorâte-ndemnurile firii
Și luna trece, galbenă la față,
Nemilostivă-n drumul strălucirii...
Eu stau pierdut, înlănțuit de frică.
Când, într-o clipă, câmpul se-nfioară,
Din adâncimi un urlet se ridică:
Simt tot mai dârz cum bolta o despică
în drum năvalnic suie și coboară
Pustietatea albă de zăpadă.
Frământă creasta plopilor din vale,
Îngrozitorul chiot de osândă.
Și tremură omătul pe livadă, —
Când de-departe-un lup își taie cale
Și-și strigă nopții patima flămândă.
În ochii verzi văd fulgere de ură,
Văd neînfrânata sete de viață,
Mă biruie păgâna lor arsură...
Ei nu cunosc a jugului povață!
Te înțeleg, neîmblânzită fiară,
Tu frate bun al visurilor moarte,
Mustrarea ta, ce-mi vine de departe,
Lovește-adânc și-ncepe să mă doară...
Te-ascult, te-ascult ostaș fără hodină,
Tu sol răzleț al patimilor mele,
Îmi tulburi pacea cerului cu stele,
Și mă cobori din lumea lor senină.
De glasul tău ce strigă-n întunerec
Se frâng și cad zăvoare ferecate,
Se frâng și cad. Și lanțuri n-am să ferec
Adânca cript-a vremilor uitate.
Simt sufletul cum pe calcă ruine,
Biruitor îi fulgeră armura:
Un mândru mort s-a deșteptat în mine
Și chipul lui cutremură-mi făptura...
Mărită fii, tu clipă-nfricoșată!
L-ai înviat pe cel de-odinioară
Și i-ai trezit durerea îngropată
Cu glasul tău, neîmblânzită fiară!
Ești tot cel vechiu, cum te știam odată,
Când, în tăcerea umedei mansarde,
Îți împleteai din fulgere cunună
Și-n tremurarea razelor de lună
Întretăiai tăriile cu zborul!...
Pe-acelaș drum treci vămile vieții
Și fruntea ta și sufletul tău arde,
Neînfrânate sol al dimineții!
Dă-mi mâna ta, frumoasa mea copilă
Să prăznuim măreața înviere!
N-auzi eterna lumilor durere?
Din mii de guri s-a deșteptat la poartă
Fiorul vechiu de dragoste și milă
Mi-a înviat amărăciunea moartă
Și glasul ei din cuibul tău mă cere
— Dă-mi mâna ta, frumoasa mea copilă!