Întuneric

Jump to navigation Jump to search
Întuneric
de Mihail Săulescu


    Cât de 'ntuneric este în serile de toamnă
    Și străzile sunt triste, tăcute și pustii,
    Iar fiecare clipă în suflet își înseamnă
    Cărarea unei grele și vagi melancolii...

    Un vis țesut în vară se stinge 'n toamna tristă
    Și inima-i bolnavă și sufletul e gol...
    Departe, zdrențuită, se flutură-o batistă,
    Cum trece singuratec, neliniștit, un stol...

    Și ție ți se pare că pleacă dela tine
    Aceste călătoare spre alte zări mereu,
    Spre alte țări, cu soare, spre vară, spre mai bine, -
    Și toamna asta tristă te-apasă tot mai greu...

    Și ție ți se pare că duc cu ele vară,
    Că duc cu ele visul, că duc cu ele tot,
    Aceste călătoare tăcute ce se luară
    Cu dorul lor de ducă, și-a se opri nu pot...

    Și ție ți se pare că n'o să mai revie
    Nici stolul care trece, nici vara ce-a trecut,
    Nici visul care nu e — și 'n camera pustie
    Rămâi cu gându-aiurea, rămâi mereu tăcut...

    De te deșteaptă-o clipă un pas pela fereastră,
    Ridici cu teamă capul, te uiți și nici nu știi
    În suflet când coboară, c'un dor de zare-albastră,
    Refrenul unei triste și vagi melancolii...