Între porțelanuri

Între porțelanuri de Gib Mihăescu

Viața românească, an. XVII, nr. 10, octombrie 1925; vol. Vedenia, 1929, p. 201—228.

Rămîneau mult timp, după masă, în sufrageria mică și întunecoasă, în care becul ardea și-n timpul zilei. Uitai dacă afară e noapte sau lumină. Oricînd, afară, trebuia să fie noapte.

Păreții pînă mai sus de jumătate erau îmbrăcați în stinghii înguste de nuc lustruit, pe care se sprijinea policioara lungă ca o cingătoare, cu glastre de flori străine și ciudate. Cum puteau trăi florile acelea în odaia în care, singur soare, lumina doar globul mat al lămpii cu lumina puhavă și rece? Sau izbutiseră ele oare să înlocuiască soarele cu lumina moartă a globului mat? Erau niște plante tîrîtoare și ofilite, ce-și trăgeau jalnic tijele din cutiile și glastrele lor, pentru ca florile să privească cu ștearsa lor culoare de ochi bolnav, Doamne! felurile bălțate ce se perindau la masă, sau oamenii care veneau de afară, din soarele mare, aducînd în ochi și pe haine ceva din bucuria lui fără sfîrșit!

Artemie le închipuia ca într-o sală de spital, de unde, în cele din urmă, ieșeau să nu se mai întoarcă… Și-n locul lor veneau în cutiile cubice, ca pe niște tărgî, condamnatele cele nouă, neștiutoare și rîzătoare. Gîndul lui de moșier, zburdînd în voie subt un uriaș cer liber, se răzvrătea contra acestei schingiuiri lente și crude; florile cu culori sarbede îl înțelegeau și priveau la el cu trista lor simpatie.

Avea de odaia asta ascunsă o frică instinctivă, ca de orice sală de spital. Masa mare, patrată, care se putea lungi într-o parte sau într-alta; divanul uriaș, coperit cu chilim oltenesc; bufetele de modă veche, greoaie, din același nuc lustruit și somptuos; scaunele cu șezătoare de piele neagră, basoreliefată; porțelanurile strigător de albe; tacîmurile; paharele de cristal existente pentru ochi doar prin conturul lor; totul îi făcea impresia de ceva greu, lucios și totuși putred, bolnav, tînjitor. Totul îi părea acoperit de pojghița luminei acesteia artificiale de glob mat, așa cum îi părea coperit de praf și duhoare de benzină tot orașul ăsta, așa după cum erau ascunși subt un strat de fard toți obrajii fetelor dintr-însul; așa după cum se stingeau, subt masea lor de-un palid alb de muribund, minunații obraji de odinioară — din cîmpurile depărtate — ai Elenei acesteia, eu care stătea acum ceasuri întregi după masă, în sufrageria tivită cu lemn de nuc lucios, în lumina cețoasă și moleșitoare. De ce albeața asta de porțelan, de ce această pietrificare albă și sinistră a minunatului corp, care vibra odată la cea mai nesimțită vibrare din juru-i, ca firele lungi din nesfîrșita zare de ierburi, de unde venise să se oprească aici. În cetatca de asfalt!

Se hotăra adesea, în drum spre București, să nu mai tragă la dînșii, cu toată supărarea ce i-ar fi pricinuit-o lui Mina. Se hotăra chiar să-i spună sincer, răspicat: e ceva amețitor în sufrageria aceea și-n toată casa cu perdelele veșnic lăsate și cu veșnica lumină electrică. E ceva de noapte fără zi, un fund de mină sau mai bine o peșteră cu stalactite — candelabre — și cu stalagmite de porțelanuri și gheriduane. Dar se gîndea că Mina are să rîdă prea puternic, cu toată înfățișarea lui robustă și temută în veșnic neastâmpăr. Are să rîdă prea batjocoritor de comparații așa de stupide. Avea să-l tragă de mînă, după sine, la hotel, să-i încarce calabalîcul în trăsură, să-l arunce șl pe el deasupra, ducîndu-l astfel prizonier, ca un părinte care nu știe multe pe-un copil fugar.

Cobora hotărît din vagon și călca și mai hotărît prin șiroaiele de lume ce se scurgeau printre trenuri, spre ieșire, în penumbra marilor coperișuri de geam afumat de deasupra peronului.

Dar afară, în fața șoferului, șoptea automat adresa lui Mina, și automobilul, peste puțin, îl lăsa cu inima ticăind dinaintea ușii cu geamuri verzi, albastre și portocalii, străbătute de jos în sus și de sus în jos de săgeți negre de fier, ca poarta unei cetăți misterioase.

După masă Mina pleca totdeauna grăbit, clocotitor, împins de șuvoiul violent al sîngelui său neastîmpărat. Se arunca în marea agitată a orașului cu plăcerea înotătorului, care singur caută vultorile. Se amesteca în gîlcevele cetății cu patimă și făcea politică din necesitate fizică, fără ca vreo cange a pescuitorilor de partizani să fi izbutit să-l fixeze. Lui Artemie nu-i rămînea nimic de făcut în București; îl descosea pînă afla toate cîte îl adusese încoace, îi lua apoi din mînă toate hîrtiile și pornea singur prin ministere, bănci și instituții, ca să-și servească amicul, lăsînd pretutindeni în urechile celor din urmă-i ecoul vocii lui sonore și nepotolite și în suflet îngăduitoare prietenie.

Iar Artemie încremenea pe jilțul de piele neagră, cu ochii pierduți în atmosfera minerală. Elena se ridica înaltă de pe scaunul ei și se tolănea, minune de sculptură, pe divanul lat, cu scoarțe românești; atunci carnea de pe dînsa se cutremura și lui Artemie îi era teamă ca păpușa de porțelan să nu se spargă. Și gîndul îi scăpa departe, peste cîmpuri, la Elenuța lui cea mică, făptură umană și firească, cu vorbă sănătoasă, cu rîset sprinten, cu vagi crețuri pe fruntea ușor pălită de soare, cu roșul vieții în obraji. Și atît era de ajuns ca un fior de mulțumire să-l strătaie și un zîmbet de siguranță să-i arunce departe teama aceea nelămurită, pe care femeia din față i-o picura în suflet și-l ținea înlănțuit de speteaza scaunului. Respira atunci din adînc și-și mișca mînile. Se ridica în picioare și făcea cîțiva pași în jurul divanului. Și în adînc ii murea un chiot de bucurie că e liber, liber, liber. Iar femeia întinsă pe-o parte, pe divan, cu mînile — goale pînă-n rădăcini — subt cap, cu șoldul de deasupra izbucnind de exagerată voluptate, cu piciorul dedesupt ieșind pînă peste genunchi de supt capotul plesnind de întinsoare, îl urmărea cu ochii adînc uimiți de brusca îndrăzneală, compătimindu-l cu un zîmbet șters și totuși atît de sever pentru acest biet simulacru de libertate.

Și Artemie revenea la jilțul de piele, cu capul plecat, cu privirea umilită.

Vorbeau lucruri cu totul străine de ei; se fereau să vorbească de ei. Artemie îi spunea numai de Elenuța și iarăși de Elenuța. Iar Elena asculta de obicei, asculta cu ochii aceia mari pironiți pe dînsul. Lui Artemie i se părea[u] atît de mari și atît de grei, că nu putea înțălege cum se întorc într-o parte sau într-alta, la răstimpuri rare, fără ca să cadă din orbitele exagerat încercănate. Din cînd în cînd i se părea că lucesc de-o flacără umedă, ca și cînd cineva ar fi aprins o lumînare în făptura de porțelan. Îi vorbea mult de Elenuța și avea impresia că zdrobește astfel moleculă cu moleculă înfățișarea aceea mîndră și severă, tolănită dinainte-i într-o risipă de linii atît de perfecte. Și îndată simțea cum, moleculă cu moleculă, ceea ce credea că a zdrobit se refăcea într-o potrivire și mai desăvârșită de contururi, umbre și lumini.

Cind revenea Mina din oraș, cu toate treburile aranjate, să-i ia la plimbare și cînd da iarăși de mirosul rece, de praf și de benzină, de pe străzile asfaltate, Artemie se simțea grozav de caraghios. Îi era rușine de ea! Ce înseamnă această supunere oarbă și această privire de cîine umilit, ce-i arătase tot timpul după-amiezii; și ce însemna acea înverșunare cu care-i vorbea de Elenuța, ca și cînd s-ar fi ferit, în dosul ei, a micei Elenuța, de un pericol imens și nevăzut ce-l amenința? Exista într-adevăr acel pericol și-și da ea. Elena, seamă că el există! Vroia într-adevăr să se joace cu pericolul acela și o curiozitate nebună o împingea să vadă pînă unde se întinde marginea jocului? Sau era numai o închipuire a lui, o greșită vedere, și ea a observat această închipuire și rîde de prostia lui cu hohotele luminilor nesfîrșite ce izvorăsc întruna din ochii și din zîmbetul ei?

Se gîndea la toate acestea, iar Mina rîdea cu multă bucurie. El a terminat toate treburile lui Artemie, dar actele nu i le dă în mînă decît peste trei, patru zile, ca să nu plece. Și rîde cu atîta poftă, cînd își amintește unde a ascuns actele, că și ceilalți doi nu se pot stăpîni să nu se molipsească de rîsul lui.

Iar Artemie își pare tot mai caraghios la rîsul acesta, care parcă-l luminează ca o faclă necruțătoare în întunericul unde se ascunde. Cu siguranță că Elena n-a putut ceti nimic în gîndul lui și la urma urmei ce să cetească. Doamne! ce să cetească?

Globul electric își vărsa lumina parcă într-un șuiet fin.

Fața de masă întinsă și curățită de vase scînteia subt lumină ca un cîmp de zăpadă. Cu coada ochiului, Artemie o vedea întinzîndu-se pînă la nemărginit, auzea clinchet de clopoței și se vedea încotoșmănat în blănuri, în fundul săniei, lunecînd spre conacul părinților Elenuței. Era un frig atît de pătrunzător atunci, că totul se închircise pe cîmpie. Copacii zgribuliți se cocoșaseră de tot ca niște bătrînei ce nu mai dau cu degetele înghețate de fundul buzunarelor; iar alții cu crăcile lor încurcate păreau că-și vîră brațele în mîneci, cătînd c-o mînă căldura celeilalte. Sania, ca solnița aceasta de mică, luneca pe luciul polar, căci Artemie, deși într-însa, o vedea de departe, printr-un ochi mare, negru, tăcut, printr-unul din ochii care-l privesc acum lung și atît de coprinzător, că parcă-l înghit în cuprinsul lor. Ochii care vorbesc, aud, cîntăresc. Așa cîntăreau și atunci între bietul lui cuvînt molatec și căutat și între verva îndrăcită, cu repeziri și volburi de cataractă, a lui Mina.

Sunt cîțiva ani de-atunci. Lui Artemie i-a fost de-ajuns că ea a zîmbit lui Mina o dată mai mult decît lui, ca să vestească numaidecît, cu glas zvîcnit, că a doua zi va străbate tot cîmpul de zăpadă spre miaza cealaltă, pînă la conacul Elenuței. Elena zîmbea neîncrezătoare, vrînd parcă să-l îmbuneze cu minunata apă întunecată ce-i izvora din ochii ei. Dar el a plecat hotărît…

Și plecarea asta, ani întregi a binecuvîntat-o în urmă.

Găsise lîngă Elenuța o fericire așa de tihnită, atît de potolitoare, că trecutul se așeză în inima lui, chiar de la început, ca pojghița drojdiei subt limpezimea de sticlă a vinului bătrîn. Iar fardul din ce în ce mai gros al Elenei, rochiile ei din ce în ce mai excentrice, decolteurile din ce în ce mai îndrăznețe, nepăsarea-i din ce în ce mai afectată, cu care lăsa să-i scape văzute ațîțătoare dedesupturi, îl îndemnau să chiuie de cumplită bucurie și-l făceau să strige de crudă durere.

În măsura în care-i îmbăta mințile norocul văzut cu ochii, în măsura aceea își plîngea prietenul în gînd și cu greu se stăpînea să-l îndemne a fi mai cu luare-aminte. Dar putea să arunce cu pulberea tulburării în inima aceasta atît de dreaptă și atît de voioasă?

La orice nouă venire în București, găsea pe Elena tot mai gînditoare, mai absentă, mai străină. Rămînea cu dînșii ceasuri întregi fără să scoată un cuvînt, iar gîndul îi rătăcea. Lui Mina puțin îi păsa de gîndul acela, dar Artemie îl vedea plutind mișel peste capetele lor, trecînd prin ziduri, șerpuind scormonitor întunecate ascunzișuri.

Iar într-o seară chiar o surprinse, la un colț îndepărtat de stradă, despărțindu-se de cineva, care apoi dispăru repede în negurile ce-l înfășurară prietenește, ca pe tot ce poate fi rău. Elena nu văzu pe Artemie, în graba cu cart se aruncă în trăsură; dar el fu sigur că Mina e pierdut. Indignarea îl cotropi de data asta cu atîta tărie, că na mai găsi în drum nici un zăgaz… Porni să ceară socoteală Elenei.

O găsi în aceeași sufragerie, tolănită pe aceeași sofa, cu mîinile supt cap, cu ochii departe, așteptîndu-i cu masa pusă. Nu făcu nici o mișcare la venirea lui; păru că nici nu-l simte. Și asta îl îndîrji și mai grozav. Se vedea desigur încă în brațele din care abia scăpase. Și închipuirea lui privi în închipuirea ei, pentru a vedea mai bine pînă unde poate să meargă nemernicia acestei femei. Și rămase îngrozit. Căzu pe scaun și rămase îngrozit. Văzu piciorul acela care ieșea de la jumătatea pulpei de subt rochie, gol tot; văzu tot corpul acela, acum învorvorit, strălucind de goliciunea sînilor, a șoldurilor, a coapselor; aruncînd subt puterea luminii electrice, undeva, într-o încăpere străină, necunoscută, puterea albeței de piscuri înzăpezite subt revărsarea soarelui. Și se cutremură tot de atîta risipă de alb. Fugi repede afară și rătăcind zănatec prin camere, împiedecindu-se de covoare, de blăni așternute, care rînjeau cu dinți de fiară, de perinuțe cu harapi negri, îmbclciugați, ceru iertare lui Mina pentru nelegiuirea gîndului său. Și înainte de a se întoarce Mina din oraș, fugi la gară.

Cine-l ține pe scaunul acesta? Ea niciodată nu i-a spus să șadă sau să rămînă! Totdeauna el a rămas de la sine și a ținut-o de vorbă. Și conversația a durat ore, s-a lungit uneori pînă spre seară, el vorbind întruna; ea ascultînd necontenit cu cei doi ochi neobișnuit de mari, în care scînteiază două diamante negre.

Tăcerea ei rîde șuierător și biciuitor. Artemie se oprește speriat de vorba-i fără sfîrșit și se scoală. Ea nu-l ține, nu-l oprește, nu-i spune nici un cuvînt. Numai flăcările negre îl urmăresc cu lumina lor drăcească. El se apropie de ușă și vrea să găsească cuvîntul de despărțire. Dar nu-l găsește și flăcările iadului îl aduc la loc. Da, a observat el bine: cînd a pus mîna pe mînerul ușii, ele au crescut parcă o secundă, însă și-au revenit îndată. Și el se trezește iarăși pe scaun și ghicește din nou rîsul formidabil, care se zbate în corpul acela mare, imobil.

S-a isprăvit! Nu mai trebuie să rămînă nici o îndoială! Și el începe o poveste veche, cu soția unui prieten bun, care l-a strîns cîndva de mînă pe subt masă — și l-a mai strîns o dată și înc’ă o dată. Și pe urmă l-a chemat la dînsa. cînd prietenul cel bun era dus departe. Dar el a știut să reziste și a rezistat pînă la urmă, cu toată înverșunarea de amor propriu rănit a necredincioasei.

Aici flăcările negre cresc ca adiate de-un spirit straniu. Artemie rîde în sufletul lui: a dat în sfîrșit lovitura care trebuie: ea cunoaște acum că limbuția aceasta și încremenirea pe scaunul sufrageriei nu sunt decît un mod de a pierde vremea în orașul pe care-l disprețuiește și din care Mina nu vrea să-i dea drumul decît peste cîteva zile.

Și Artemie începe o banală prelegere asupra prieteniei. Cu siguranță, cel mai puternic sentiment. Mai puternic decît amorul chiar, asta ținînd seamă numai de mărimea sferei fiecăruia; cea dintîi cuprinzînd pe cel de al doilea…

Ea-l privește necontenit și-n figura ei parcă s-a schimbat ceva. Buzele parcă i s-au boțit puțin a zîmbet, dar zîmbetul nu vine niciodată. Piciorul dedesupt parcă i-a tresărit de oboseala statului într-o rînă și parcă i-a ieșit și mai mult la iveală de supt tivul capotului de culoarea tabacului.

El și-a pierdut firul vorbei și nu știe de unde să-l ia. Dă încurcat într-o parte și într-alt-a, apoi o ia razna de unde se nemerește. Și oda închinată prieteniei devine ditiramb.

Iar zîmbetul ei crește.

L-a întrerupt. I-a spus ceva. El n-a auzit nici un cuvînt lămurit în înflăcărarea discursului. Dar vorbele ei i-au căzut, cu zgomotul unor lăzi rostogolite, în urechi. Și ea a repetat în vîrful buzelor boțite tot așa de încet, ca și la început:

— Spui că n-ai sacrifica un prieten bun unei femei…

— Nu, răspunse solemn Artemie, întrerupînd-o.

— …frumoase, întregi ea.

— Oricît de frumoasă.

Ea-l privi pe subt sprîncenele prea crud îmbinate de creion și roșul artificial din umerii obrajilor se întinse peste tot porțelanul figurii. Apoi izbucni deodată în rîs; pe urmă tăcu brusc și gura îi încremeni într-un rictus curios. Însă ochii continuau să rîdă și lumina lor creștea.

Artemie, jignit de această neîncredere, complectă și el în gînd, gîndind la Elenuța cu obrajii fragezi și cu decolteul ușor umbrit de tușul soarelui:

„În orice caz, nu pentru o pictură”.

Și o privi răutăcios, mulțumind în sine că a izbutit în sfîrșit să-și bată joc de dînsa, fără ca ea să știe, ceea ce, după socotelile lui, dovedea un și mai strașnic dispreț.

Urmă tăcere lungă.

Ochii ei încetaseră să rîdă. Incandescența eternă a globului păru că pîlpîie de cîteva ori, făcînd să adie prin odaie aripi suprafirești. Florile zăceau acum cu tijele întinse, istovite. Bufetele posomorîte își arătau prin cristaluri măruntaiele strălucitoare de veselă și argintărie. O muscă, rătăcită cine știe cum, se îndărătnicea împotriva geamului de la ușă, dornică de libertate și de lumina camerei vecine.

Artemie și-o închipui neînțelegătoare în fața transparenței sticlei, care pentru ea era una cu aerul libertății. Și totuși sticla înșelătoare și solidă o arunca înapoi în camera otrăvită.

Artemie simțea dincolo de păreții aceștia văzduhul uriaș; auzea surd, adus de vinele zidurilor, șuvoiul zgomotelor de afară. Acolo era lumea, mișcarea, femei, huiet, veselie și lumină de soare. Și toate ușile erau deschise pînă acolo. Și totuși el nu se mișca din locul acesta, din celula de sticlă invizibilă în care îl fixa… el singur n-ar fi știut să spună ce anume…

Musca tăcu, izbucni iarăși, apoi tăcu definitiv învinsă; groaza lui crescu atunci peste margini. Ditirambul prieteniei apăru iar pe buzele lui, monoton ca zbîrnîitul muștii; pasul i se desfăcu de-a-ndărătelea spre ușă.

Ea-i spuse numai un singur cuvînt: „Vino!” Nici poruncitor, nici rugător, nici slab, nici puternic. Îi spuse atît de firesc acest cuvînt, că el pierdu orice șir. Și cum rămăsese îngrozit, cu ochii căscați, cu gura căscată, cu mîinile întinse ca spre apărare, ea repetă: — Vino!

Luni întregi n-a mai dat Artemie prin București. Iar cînd a trebuit să se ducă, hotărîrea lui de a nu mai trage la Mina nu mai cunoștea margini. S-a oprit într-adevăr la un hotel și s-a ferit pe străzi să întîlnească pe prietenul cel mai bun. Ha, prietenul cel mai bun! Lui Artemie i-e rușine de ușurința cu care alătura aceste cuvinte. Însă, spre seară, fără să vrea, s-a oprit în fața ușii cu geamuri colorate și cu săgeți de fier. A sunat. Ea l-a primit tot în sufragerie, tolănită, cu brațele goale, smulse din capot pînă la rădăcini, cruce supt cap. Nici nu s-a mirat de ce nu și-a adus bagajul, nici nu l-a întrebat de ce n-a mai dat de atîta vreme pe la ei. Nici n-a rămas surprinsă de venire, nici n-a zîmbit. O cută nu i s-a mișcat pe obraz.

Încurajat de această liniște, Artemie s-a înseninat. Va să zică, totul s-a uitat, ca și cînd n-ar fi fost nimic. Și el începu să rîdă și ceru lămuriri despre Mina. Și vorbi numai de dragostea lui pentru Mina și de dorul ce-l avea de dînsul.

Ea îl privea la fel ca înainte. Părea că nu-l mai ascultă nici cu ochii. Părea că ascultă pe altcineva care-i vorbea în interior. Și numai după ce acel altcineva sfîrși de spus, ea clipi de plăcere, ca și cînd ar fi aprobat pe vorbitorul ascuns; apoi, ca și în trecut, îl întrerupse brusc numai cu atît:

— Lasă astea, vino.

Îi spuse astfel cu acea liniște poruncitoare căreia era cu neputință să te împotrivești.

Se auziră într-un tîrziu uși bubuitoare, pași precipitați și un Mina furibund, cu ochii sălbătăciți, cu părul încîlcit, cu vorbe de mînie groaznică, năvăli înăuntrul sufrageriei fără un pic de sînge în obraz, șovăind și căzînd amețit pe cel dintîi scaun de care se împiedecă.

— Mina! strigă Artemie, care sărise de mult departe de divan și privea cu îngrijorare pe cel intrat în chip așa de neobișnuit.

Dar Mina îl privi cu ochi tulburi, aiuriți; i se părea parcă nespus de ciudat că întîlnește o astfel de apariție, în acest loc și la această vreme.

— Mina, mai bîigui slab Artemie. Dar Mina întoarse capul neînțelegător, apoi privi spre Elena; păru că se deșteaptă din îndobitocire, se năpusti asupra ei, o smulse cu o mînă, oricît era de mare, și o tîrî după sine în odaia alăturată. Și multă vreme păreții vibrară de blesteme, de urlete, de gemete.

Cînd ușile trîntite din nou cu furie, una după alta, vestiră că furtuna se îndepărtase, ducînd acum pe uliți mînia ei tunătoare, Artemie intră alături. Elena era desigur întinsă tot pe o sofa și zîmbetul ei era mai luminos ca niciodată. Aproape rîdea, iar ochii luaseră o strălucire parcă de nebunie.

— Vino, îi șopti ea, cînd păru că-l vede, peste puțin. El ezită, dar ea repetă:

— Vino.

Și înlănțuindu-l în moliciunea brațelor, ea rîse acum de-a binelea. Iar Artemie, tot mai neînțelegător, stătea amețit de moliciunea caldă a statuiei, pe care te așteptai s-o simți rece și colțuroasa ca piatra.

— Era așa de galben și așa de desfigurat! șopti el cu înfiorare. Eu am crezut că te zdrobește.

Ea surîse de plăcere nesfîrșită la auzul ultimului cuvînt. Și răspunse, după un timp, pe gînduri:

— Nu mă zdrobește…

Artemie se cutremură. Ea îl simți și se uită lung și luminos la dînsul.

Apoi rîse:

— O, ar dori atît de mult…

Apoi scoborînd tonul, ca și cînd ar fi avut de făcut o mare destăinuire:

— Dar… trece de puterile lui. L-am văzut de multe ori gălbenindu-se și mai groaznic, luînd înfățișarea crimei… A ridicat chiar cuțitul și mi-a înfipt degetele în gît… Dar n-a izbutit… Nu izbutește… O, și era groaznic, cînd cădea el, zdrobit de neizbîndă… Mi-era așa de milă de dînsul. Dar acum nici nu mai încearcă… desigur i se pare lui însuși caraghios… I-e rușine. Numai se zbate, țipă și plînge… O, e așa de drăguț…

Și ochii ei se închiseră cu deliciu, înfășurîndu-i imaginea în pleoape.

Artemie asculta îngrozit. Nu mai spunea nimic, nu mai mișca; rămăsese cu suflarea reținută. Stătea cuminte și înfricoșat lîngă dînsa, ca un copil ce ascultă un basm teribil al doicei.

Iar în odaia asta mai spațioasă și luminată doar de un bec slab, obiectele, dilatate de imprecisul semiobscurului, aveau înfățișări amenințătoare și păreau că iau viață. Un polog din partea opusă părea că-și ridică și-și înaintează tavanul ca pe-o falcă, iar perdelele atîrnate de dînsul adiau în închipuita mișcare. Claviatura unui pian rîdea de albeață pe întunericul abanosului, rîsul nemișcat al morților.

Ea-i povestea înainte, cu învolburări de veselie, cu înduioșeri și cu dezmierdări nenumărate în glas, cu dragoste nemărginită pentru Mina, deznădejdile lui. Cum a ghicit la început înșelarea și sta încă la îndoială, cum se străduia să descopere adevărul întreg și apoi prima lui mînie grozavă și neputincioasă, pe urmă mîniile celelalte, mai obosite și mai îndobitocitoare, și mai pe urmă de tot cum singur se ferea de orice nou prilej de descoperire, cum se amăgea singur adesea, găsind natural ceea ce l-a scandalizat înainte și cum dintr-o dată, după iertări și încuviințări, cădea în genunchi, rugînd-o să înceteze pentru totdeauna. Acest,,pentru totdeauna» era cuvînțul suprem, idealul insezisabil, mirajul cătră care se întindeau mînile cu extaz de fanatic.

Dar ea nu putea admite abdicarea lui. Ar fi vrut să-l vadă înainte temut și răzbunător… Și nu știa ce să mai născocească, pentru a ațîța și a întreține flacăra acum muribundă a mîniei lui.

Ea vru să mai adauge, tîrîtă de pofta subită de a se mîndri față de un prieten al trecutului cu puterea ei. Însă se opri brusc, vădit contrariată de limbuția asta pe care nu și-o cunoștea.

Cu sufletul în gît, Artemie începu să înțeleagă ceva spăimîntător. O ușă bubui departe, afară… ușa de la intrare. El tresări cu urechea țintă în tăcerea amăgitoare și începu să se ridice. O a doua ușă mai apropiată păru numai că scîrțîie, împinsă încet. Se repezi în sus… dar mîna ei îl ajunse și-l trase cu putere înapoi. Ochii, zbătîndu-se în cap ca două paseri speriate de moarte, întîlniră pe ai ei, limpezi, rîzători și totuși parcă rugători.

Rămîi… n-are să te bănuiască pe tine… nu te poate bănui… Cerșea parcă. El se smulse cu toată puterea și ajunse din cîteva sărituri la ușa pe care se încurca s-o deschidă cît mai repede și cît mai fără zgomot. Și-n răstimpul acesta scurt, avu vreme s-o vadă în urmă-i, ridicîndu-se de pe divan, înceată, albă și mare, fixîndu-l cu puterea neagră, fascinantă, a celor doi ochi bulbucați exagerat de jignire și voință.

Fugi ca un zănatec de-a lungul odăilor și coridoarelor lăturalnice, ascultînd îngrozit, în urmă, pasul ușor de fantomă, dibuind cu ochii spăimîntați înaintea-i cufundată în întuneric, bănuind la orice nou colț, la orice nouă ușă, apariția subită a lui Mina.

Cind răzbi afară, supt puntea de aur a Căii lactee, ce se sprijinea de pe-un coperiș pe altul, căzu parcă în fluviul vieței. Căci, deschizînd larg pieptul, porni cu pași largi, respirînd adînc aerul demiasmat al străzei nocturne.

Mina îl găsi în ziua următoare făcîndu-și bagajele la hotel. Deschise ușa dintr-o lovitură de pumni și înaintă cu pași mari, apăsați, spre dînsul. Artemie aștepta liniștit, cu ochii plecați, resemnat. Ce va fi să se întîmple, să se întîmple! Mîna puternică a lui Mina îi apucă brațul, îl zgudui voinicește și-l trase spre sine, zmulgîndu-l din mijlocul pachetelor și a geamantanelor cu guri căscate. Îl repezi cu forța lui vestită în pieptu-i de fier și-l strînse acolo cu brațele lui voinice și prietenești. Îl sărută pe frunte și pe urmă, îndepărtîndu-l brusc, ținîndu-l doar de-o mînă, îl mustră cu vocea înecată:

— M-ai trădat!

Artemie se cutremură, așteptînd fulgerătoarea urmare. De ce ar mai fi negat? Îi venea să plîngă și să cadă în genunchi. Nu de frică. Vroia să-și ceară întăi iertare și pe urmă să plece capul supt urgia oricărei pedepse. Atît de blînd și atît de amar fusese tonul stînsei dojane.

— Lasă că n-ai venit de atîta timp… Dar cum ai putut să mă ocolești, cum?

Abia acum Artemie ridică ochii lui mari spre dînsul. Încă neîncrezători, dar în putere să-i înfrunte privirea. Și atunci văzu bine ceea ce numai îndrăznea să nădăjduiască. Vra să zică, n-a apucat să-i destăinuiască nimic. A fost poate o halucinație momentană ori un acces subit de isterie și atît. Sau o izbucnire socotită, un joc rafinat și primejdios. Doamne, cum putea să-i destăinuiască astfel de lucruri…, și Artemie surîse de naivitatea lui. Dar acum pofta de a plînge la pieptul lui Mina crescu și mai năvalnic. Însă Mina nu înțălegea răgazul pentru duioșii.

— Haide numaidecît acasă, glăsui el poruncitor… Haide, închide repede și haide…

Și aci Artemie ciuli iarăși o ureche. Dar Mina continuă:

— Haide… Doamne, ce stupid am fost… Ce-ai putut tu să crezi… Spune ce-ai crezut?

Și fără a aștepta răspunsul:

— N-a fost nimic… o simplă neînțelegere, pentru un lucru cu totul banal în fond… și chiar în aparență… Dar nu știi tu cum sînt eu… pornit… Și pentru atîta lucru, Doamne… uite, așa am ajuns să mă mînii… dacă nici pe tine nu te-am observat… eram orbit. Doamne, și pentru ce? Uite, nimica toată… Doamne, Doamne…

Aci Mina se închină. Artemie asculta îndurerat cum cuvintele i se îndoiau supt greutatea minciunii. Cine știe, poate s-au împăcat în sfîrșit! Poate acel mult așteptat „pentru totdeauna” a fost în cele din urmă pronunțat de buzele ei.

Mergeau acum pe înțesatele străzi bucureștene, făcîndu-și cu greu loc prin mulțime, coborînd de pe trotuar în fața mișcătoarelor ziduri de trecători, răzlețindu-se și întîlnindu-se iarăși. Mina sfredelea păreții de lume, vîrîndu-și umărul cu ușurință în compactul grupelor și umărul lui tăia tot ce întîlnea în cale. Capete nemulțumite se întorceau după dînsul, dar cineva pronunța un nume și atunci capetele zîmbeau: „A, ăsta e!”. Iar Artemie, debarcat, ținea lungul șanțului, alerga uneori să-l prindă în vreun luminiș, unde Mina, oprit o clipă, îl aștepta nerăbdător să și-l alăture. Și Mina vorbea întruna, uneori peste capete, alteori singur, cînd Artemie, smuls de șuvoi, înota prin mijlocul străzii. Lumea privea uimită la chipul acesta frumos și elegant, care înainta așa de bărbătește și vorbea singur. Dar numaidecît venea o șoaptă cine știe de unde, fărămîndu-se în zeci de zîmbete pe buzele tuturor: „A, el…”

— Doamne, dar într-adevăr, asta nu mi s-a mai întîmplat niciodată… Închipuiește-ți, să nu te recunosc pe tine… Închipuiește-ți cît eram de orbit. Și de ce crezi, dragul meu, de ce, de ce… uite, cînd ți-aș spune… dar e așa de neînsemnat…

Pînă acasă el nu găsi acel lucru așa de neînsemnat care-l orbise atîta.

Elena îi primi zîmbitoare, întinzîndu-le mîna molatec, de pe canapeaua ei. Lui Artemie îi surîse doar în treacăt și păru că nu-i arată prea multă luare-aminte. Dar pe Mina îl copleșea cu întrebările, îi răspundea cu voioșia rîsului, îi urmărea toate mișcările cu ochii împăienjeniți de cea mai duioasă dragoste.

Primirea aceasta îi ferici pe amîndoi. Artemie înțelese că trecutul a fost uitat „pentru totdeauna”, că ea a lăsat să-i scape în sfîrșit cuvîntul mîntuitor. Și el însuși se simți în stare să ridice ochii spre prietenul cel mai bun. Iar Mina aproape aiura de fericire. El aducea necontenit vorba de pricina care-l făcuse să se poarte așa de ciudat în ajun; acum izbutise să găsească „o pricină”, dar mai tîrziu. aflînd alta mai potrivită, o spuse și pe aceea.

— Înțălegi, mon cher, un complex de împrejurări. Un complex…

El rămînea puțin melancolic la amintirea acelui complex, dar îndată se scutura ca de o preocupare fără noimă, privea rînd pe rînd la nevastă-sa și la cel mai bun prieten și privirile se înflăcărau îndată de fericire intensă.

Seninul lor se pogora și-n sufletul lui Artemie, unde se întrona de asemeni. Căci acum lumina electrică nu mai avea aspectul acela. Iar bufetele deschise străluceau de porțelănăria veselă, care împroșca opulența cu un smoc neastâmpărat de raze, ce creșteau și descreșteau, se lungeau și se trăgeau în sine pentru a saluta cu lumină căminul refăcut.

Dumnezeu se coborî printre ei și se așeză la masa aceasta.

Dar îndată, ca o pasăre cobitoare și nocturnă, mâna Elenei se abătu pe genunchiul lui Artemie. Dumnezeu fugi. Mai rămăsese reflectat doar în ochiul lui Mina. Artemie îl văzu încă acolo, în ochii aceia muiați de fericirea bunătății și a iertării și alungă pasărea iadului. Dar aceasta, supt forma unui picior cald și nervos i se așeză din nou, de astă dată pe picior. El cătă îngrozit spre diavolul de-alături, care uzurpase nerușinat locul lui Dumnezeu. Dar privirea Elenei era scăldată într-o iubire fără seamăn și se revărsa asupra lui Mina toată, izvor potopitor și nesecat.

Mina se sculă să aducă — spuse el — o surpriză mare. Și cu el se duse orice urmă a lui Dumnezeu.

— Cum mai poți îndrăzni…

— Niciodată nu mi-ai spus așa, complicele meu scump, cel mai scump, rîse ea cu veselie. Haide, spune înainte, să audă și el… cît îi ești de prieten…

— Ai gonit pe Dumnezeu, aiură el răgușit. Ha, ochiul tău de drac n-a fost în stare să-l vadă…

Apoi deodată își reveni și începu s-o roage cu glas plîngător… De ce să tulbure și cel din urmă ochi de apă curată din fîntîna sufletului lui Mina: credința lui că Artémie nu știe, nu bănuiește, n-a înțeles nimic.

Ea asculta și pe buzele ei rîdea nebunia, în ochii ei lucea nebunia, pe fața ei se încondeia strîmbătura nebuniei. Și groaza îl apucă puternic în gheare.

Dar lucirea nebuniei pluti numai o secundă pe fața ei. Pe urmă seninul păru că se așterne pe figura de porțelan, treptat, cu fiecare nou cuvînt al lui Artemie; va potoli-o el în cele din urmă? O, cum ar fugi acum, pe loc, din casa asta blestemată, dacă nu l-ar ținea singur ochiul acela de apă curată din sufletul înveninat al celui mai bun prieten!

Se auziră pașii lui Mina și din instinct Artemie se ridică brusc de pe scaun, parcă să-i iasă întru întîmpinare. Dar groaznica închipuire pe care se forțase s-o alunge se prefăcu în fapt. În acelaș timp, cu iuțeală sclavă, de umbră, ea făcuse aceeași mișcare. Mîinile ei moi, de pe care mînecile căzură, i se agățară de gît ca un alb și sinistru colan și buzele ei se apropiară lacome de buzele lui.

Ah, Mina mai întîrzia încă! El se smuci cu putere, ea îl scăpă, se clătină, dar înainte ca el să-și stăpînească din nou mișcările, îl înlănțui iarăși. Și-i șopti rînjind: „Cel mai bun prieten”. Atît. Și pe figura ei rîdea cu hohote nebunia. Dar această luptă aprigă, disperată, corp la corp, nu dură decît iuțeala unui vis: o secundă, două, atît cît îi trebui lui Mina să reapară.

Cutia surprizei se rostogoli din mîinile tremurătoare și cea mai cumplită surpriză îl păli fără milă, nimicitoare, în moalele tîmplei. Abia mai putu apuca canatul mișcător să nu se rostogolească și el — și înnebunit începu să muște lemnul ușii. Ochii i se dădură peste cap și-n toată înfățișarea și purtarea lui se schimonosea îngrozitor epilepsia.

Artemie nu mai putu suporta priveliștea.

— E o minciună, șuieră el rătăcitului din minți. N-ai văzut c-a fost o mișcare potrivită, calculată. Un joc de nebună.

Îi spune astfel Artemie și aproape plînge: iar Mina rage așa de cumplit și ochii îi licăresc așa de groaznic, că parcă ar fi gata să-i sară din cap; nici nu pricepi ce-l oprește să înhațe, să sfîșie, să sugrume.

Artemie n-ar putea spune cum s-a trezit în antreu, lîngă ușa colorată, cu săgeți de fier. Un pas ușor de fantomă l-a ajuns din urmă și un chip diafan și dulce și blînd îi rîde cu bunătate.

— Stîrv lustruit! Și Artemie, la rîndu-i, scăpat de tot din baierele minții, scuipă drept în mijlocul chipului plin de bunătate îngerească.

Femeia în alb făcu atunci gestul lui Cristos. Umilită și resemnată șterse de pe obraz groaznica injurie cu zîmbetul celei .mai sfîșietoare blândeți. Și adaugă:

— De acum Dumnezeu poate să vină… Am rămas singuri… Și pe șoptite: E rîndul lui acum…

Rîse pentru ultima oară.

Și se topi tot așa de nesimțit precum se ivise. În urmă-i, portiera de pluș tremură ușor ca apa lacurilor peste zîna adîncului.