Între doi
„Vis nebun, ce ai pus în minte o zmintită rătăcire,
Și-ai țesut iluziunea din speranțe și amor,
O! mai stinge-te și lasă-mi un moment de liniștire,...
Un moment, să zic că-n viață am trăit nesimțitor!
Neodihnă necurmată au fost zilele-mi funeste,...
Visător în totdeauna,... totdeauna amăgit,
A mea inimă-și urmează nesfârșita ei poveste,...
Aș voi să fie mută ca să plâng neauzit!”
Subt frunzișul, ce resfiră o răcoare parfumată,
Sandu-și urcă cugetarea către-aprinse năluciri;
Iar frumoasa lui minune îl privește cufundată
Ca si el, în adâncimea unor jalnice gândiri.
―„Soarbe, soarbe fericirea după buza mea arzândă
Și nu pierde zborul vremii în al cugetelor șir!”
El ascultă a ei voce ce vibrează tremurândă!.....
Ș-atunci sufletu-i recade în al dragostei delir.
O suflare liniștită îngâna prin tainici șoapte,
Înfocatele suspine ce ieșeau din pieptul lor.
Luna îi privea misteric după Ceruri și subt noapte
În tot locul s-ascunsese o impresie de amor.
Cârciuma este murdară și el, stins de băutură,
Cu privirea speriată si eu gândul rătăcit,
Bea întru-na, cântă, joacă și amenința și-njură;
Iar scoțând un râs sarcastic cade-adesea obosit...
L-ai trădat, femeie crudă, i-ai smuls calda lui simțire,
Pentru-a luxului splendoare ai vândut al său amor!
Suflet, ce ai vărsat într-uânsul o grozavă chinuire
Recunoaște-l de poți încă să-i mai fi în ajutor.
Însă nu, rămâi, femeie, subt podoabe si panglice,
Lasă-l cel puțin acuma, ca se uite ce-a simțit;
Și odată când bătrâna remușcarea iți va zice:
„Ce-ai făcut?” să plângi zadarnic pe mormântu-i înnegrit.
Sandu palid să deșteaptă dup-o noapte de orgie,
El tot strigă: băutură! Nu vroiu doru să-l mai port!
„Dați-mi, dați-mi chiar otravă dacă e și-n ea beție,
Foc, turbare, nesimțire, ca s-o uit” ― și cade mort!
Plângeți-o pe ea mai bine: Cel din groapă este-n port!
- 12 ianuarie, 1884