Întemeierea Sucevei

Jump to navigation Jump to search
Legende istorice din Bucovina de Simion Florea Marian
Întemeierea Sucevei



Zice că în vechime pe locurile, unde se află astăzi orașul Suceava și satele de prin împrejurime, erau numai păduri cît vedeai cu ochii.

Puteai merge cu săptămînele ori încotro ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraș sau sat, ci numai unde și unde cîte de-un păstor, care-și păștea turma prin cele preluci și poene.

Și tuturor păstorilor, cîți erau, le mergea foarte bine, căci aveau toate cele trebuincioase atît pentru dînșii cît și pentru turmele lor.

Într-o vară însă, fiind o secetă foarte mare, toate apele de prin împrejurime secară, și toată pășunea, nu numai cea de pe costișe și dealuri, ci și cea de pe văi se uscase.

Văzînd păstorii că seceta nu mai încetează și temîndu-se ca nu cumva să le piară turmele, unica lor avere, de sete și de foame, se retraseră cu dînsele de la șes în sus spre codru.

Dar când se apropiară de codru și deteră să între într-însul, nu știură singuri ce să facă : să între ori să nu între ?… Ar fi intrat, se temeau că nu vor afla destule poene, unde să-și pască oile,… să rămîie la poalele acestuia, era peste putință, căci pășunea, cîtă mai rămăsese neatinsă de arșița soarelui, se sfîrșise.

Deci ce era să înceapă și să facă ?… Unul spunea una, altul alta, dar nime nu gîcea cum și în ce chip ar putea să iasă mai degrabă și mai bine la capăt.

În urmă, după mai multă sfătuire, chibzuire și cumpănire, zise unul dintre dînșii, care era mai bătrîn, mai ajuns de cap și mai pățit:

— Ce să mai întindem atîta vorbă !… nu știți că : vorba multă e sărăcia omului !… Să meargă vr-o cîțiva inși dintre noi, care îs mai tineri și mai voinici, să caute în toate părțile doară dau peste niște cîmpuri sau poeni, ce n-au fost încă. cu desăvîrșire dogorite și pîrlite de arșița soarelui și cum vor afla în vre-un loc destulă pășune să se întoarcă înapoi și să ne dee de știre !

Cum rosti bătrînul cuvintele acestea, cinci inși dintre dînșii, care erau mai voinici și mai inimoși, adică care n-aveau frică de nemică, ci se jucau cu lupii ca și cu niște căței și se trînteau cu urșii pe-ntrecute, nu stătură mult pe gînduri, ci luîndu-și fiecare bota sa cea ciobănească în mînă, se și porniră la drum.

Și apucînd unii în dreapta, alții în stînga, merseră încotro îi duseră ochii și picioarele, doară dau, mai degrabă, peste pășunea dorită. Iată însă că, într-un tîrziu, unul dintre dînșii, care a mers, acuma cît timp va fi mers, se trezește deodată că pădurea, prin care a fost apucat, începe a se rări, și poeni drăgălașe acoperite cu iarbă verde ca buraticul și-naltă pînă la brîu, și presurate cu tot feliul de flori, unele mai frumoase de cît altele, i se deschid de naintea ochilor:

Păstoriul, cum dete cu ochii de poienile acelea, bucuria lui !… Să fi prins pre Dumnezeu de-un picior și nu i-ar fi părut așa de bine !… Deci prinsă îndată a căuta în dreapta și-n stînga ori de nu se află și apă printr-însele. Și îmblînd el așa în colo și-n coace, cât timp va fi îmbiat, dă de-o dată peste o apă mare, care curgea alene la vale.

Era Suceava.

Mai merge el după aceasta, cît mai merge, și dă apoi de-o pădure mare și deasă de arini, care se-ntindea pe malul drept al Sucevii, iară de cealaltă parte de apă vede o poiană ca aceea, de-ți era mai mare dragul să te uiți la dînsa.

Și cum vede el poiana, nu se poate răbda de-a nu se apropia de apă și-a cerca să treacă de cealaltă parte.

Dar iată că tocmai cînd dete preste un vad și voi să-d cerce cît e de adine și ori de-l va putea trece, ies patru oameni din pădurea cea de arini și se îndreaptă spre dînsul.

Erau cei patru păstori, de care s-a fost despărțit de scurt timp după ce au plecait să caute pășune.

Apropiindu-se cei patru inși de dînsul, ei spuseră că pe culmea unui deal, care se află în mijlocul pădurii celei de arini, este un săhastru și, trecînd ei pe acolo, săhastru i-a miruit pe tuspatru cu mir în frunte.

Auzind aceasta, soțul lor îi rugă să-l ducă la săhastrul acela ca să-l miruească și pre dînsul.

Cei patru inși nu se puseră de pricină, ci, după ce văzu și ei poiana cea mare, care se-ntindea de-a stînga Sucevii și cercă vadul acesteia ca să vadă cît e de adînc, se întoarse îndărăpt și se porniră cu toții în sus, spre săhastru. (…)

…Ajungînd la tovarășii lor, care i-au fost trimis ca să caute pășiune, le istorisiră din fir în păr toate celea ce le-au aflat și le-au văzut pe unde au îmbiat. Iară după ce le-au istorisit, nu mai steteră acuma mult pe gînduri ce să înceapă și să facă, ci luîndu-și fiecare turma sa se porniră cu toții la drum spre locuința săhastrului, și cum ajunseră la starea locului se așezară pentru totdeauna în apropierea acestuia.

Cu timpul mai veniră și alți păstori din alte părți și aceia asemenea își făcură colibe lîngă locuința săhastrului.

În urmă veniră și muntenii de la munte cu căpitanul lor în frunte, și după ce se așezară și aceștia în apropierea săhastrului, făcură pe un alt deal, care se întinde în partea despre amiazi și care se despărțește de cel dintîi numai prin o vale, o cetate de piatră, iară pe locul unde a fost arborele, în care a locuit săhastrul, făcu o biserică de lemn. Și fiindcă săhastrul murise înainte de rădicarea bisericii acesteia, de aceea tăiară și așezară ei și arborele în care a locuit acesta, întrînsa.

Și așa cu timpul, rădicîndu-se din ce în ce tot mai multe case și alte clădiri, atît împrejurul cetății cît și a bisericii celei de lemn, pădurile de prin apropiere începură, pe zi ce mergea, a se rări și a dispărea, iară în locul lor a se întemeia orașul de astăzi Suceava.

La vr-o cîteva zeci sau sute de ani după aceasta, nu vă pot spune cu acurăteață, destul atîta că venind căpcînii, care aveau numai cîte un ochi în frunte, asupra Sucevii, nu numai că bătură și prădară pre locuitorii acesteia, ci-i deteră totodată și foc de arseră mai toate casele dintr-însa dimpreună cu biserica cea de lemn, iară cetatea o dărîmară.

Dar bine-a zis cine-a zis că : apa trece pietrele rămîn !

Venit-au căpcînii și tătarii și alte lifte rele și multe daune și supărări au făcut bieților români. Da cum veniră, așa se și întoarseră… Apa s-a scurs și pietrele au rămas !… Românii, ce scăpară teferi din mîinile lor, adunîndu-se din nou la un loc, își făcură alte case cu mult mai mari și mai frumoase, de cum erau cele de mai nainte.

Mai tîrziu, și anume după ce și-au ales românii pre Iuga Vodă de domnitor, puse acesta ca să se rădice pe locul, unde a fost mai nainte biserica cea de lemn, altă biserică cu mult mai mare și mai frumoasă, și nu de lemn, ca cea dintîi, ci din piatră și cărămidă. Și după ce sfîrși biserica de zidit, puse să o zidească în numele sfîntului m.m. Georgie. Și de-atunci și pînă în ziua de astăzi, biserica aceasta, care acuma (an. 1895) e mai toată ruinată și pustie, s-a numit și se numește biserica Mirăuțului sau simplu Mirăuț.

Tot pe timpul lui Iuga Vodă zice că s-a început și restăurarea cetății, care a fost mai nainte dărîmată de căpcîni.

Fiind însă cetatea despărțită de biserica Mirăuțului prin părăul Cîcăina, care venind despre Areni și trecînd pe lîngă dealul Tătăraș se revarsă în Suceava și neputînd din pricina aceasta nimene trece cînd ar fi voit de la dînsa la biserică și de la biserică la dînsa, de-aceea Iuga Vodă le-a împreunat pe amîndouă prin un pod umblător făcut, după spusa unora, din piei de bivol, iară după a altora din gumă.

Și-acuma, ori de cîte ori voia nu numai Iuga-Vodă, care a fost cel dintîi domnitor român ce-a locuit în această cetate, ci și urmașii săi, care asemenea locuiră într-însa, să meargă la biserica Mirăuțului ca să se închine, sloboziau podul, iară după ce se închinau și se întorceau acasă, trăgeau podul în urma lor.

Un alt pod, făcut asemenea din piei de bivol, ducea de la cetatea spre miazănoapte-apus, adică spre bisericuța de astăzi a sfîntului Ioan Botezătorul, care s-a zidit cu mult mai tîrziu în grădina curții domnești.

Și-acest pod încă se slobozia numai atunci cînd avea să iasă sau să intre cineva în cetate. De altmintrelea sta mai totdeauna rădicat, cu deosebire noaptea, precum și atunci cînd se apropia vreun dușman de cetate și voia să între cu puterea în nuntru.

Și așa s-a întemeiat orașul Suceava, care lung timp a fost scaunul domnitorilor români, fala și podoaba Moldovei !