Întâmplarea (Mihăescu)

Sari la navigare Sari la căutare
Întâmplarea
de Gib Mihăescu
Gîndirea, an. II, nr. 7, 5 noiembrie 1922; vol. La „Grandiflora”, 1928, p. 183—207


Docarul luneca acum ca o pată galbenă, fugară, prin noaptea codrului. De cum îi înghițise pădurea, roatele încetaseră deodată să mai scrîșnească pe pietrișul drumului. Dăduseră de pămînt viu. Copitele celor doi cai voinici izbeau în plin și loviturile se succedau mai repede; iar zgomotul lor părea de astă dată mai învăluit.

Luna, pe a cărei tovărășie, în plimbarea aceasta nocturnă, mai ales doamna Glogovan pusese tot temeiul, întîrzia la întîlnire. Deasupra, pe fîșia de cer dintre două linii de arbori, stelele ieșeau cu nemiluita din ascunzișurile negre. Bucuroase parcă de întîrzierea lunii, se lăsau pîn’ă deasupra pădurii, în ghirlande de lumini. Se înghemuiau, se ciocneau între ele, stîrnind flăcări vagi și momentane; unele, mai îndrăznețe, se pierdeau și cădeau, lăsînd în urmă dîre de artificii; altele, mai sfielnice, abia scoteau ochiul de insectă din vizuinile tainice, închizîndu-l înspăimîntate, pentru a-l redeschide iarăși, peste puțin, cu aceeași teamă tremurătoare. Și necontenit spuzeau din veșnicie, forfotind tăcute și strălucitoare.

Ea privea extaziată magica splendoare, urmărind cu multă luare-aminte jocul lighioanelor de foc, care îi părea atît de asemănător cu al lighioanelor pămîntului. Și era fericită să descopere, odată cu minunea revărsării de aur, minunea ochilor ei, care puteau descifra atâtea lucruri, de nepătruns pentru alții, în misterul hieroglifelor înstelate.

Alături, lăsînd moale frînele, Glogovan urmărea în gînd dialogul ce-l va avea a doua zi la oraș cu omul lui de afaceri. Trebuia să-i lămurească numaidecît o năstrușnică idee ce-i venise. Și în dialogul imaginar el descoperea, la rîndu-i, cu uimire, la ce avuții ar fi putut ajunge dacă lenea și visătorul dintr-însul n-ar fi dominat spiritu-i de întreprindere.

De la un timp, însă, atît de mult bănet i se acumulă în închipuire, că privi îngrijat în juru-i. Și rămase multă vreme cu ochii ațintiți în întunericul puternic, la copacii cari, ca niște uriași din mituri, păreau gata să-l primească în sutele lor de brațe întinse, sfîrșite în multiple și stranii articulații. Cînd și cînd surprindea, în vreun desiș tainic, închipuiri fosforice care îi rînjeau cu sarcasm. Alteori i se părea că îl urmărește cu stăruință magică un ochi fixat asupră-i. Și o temere surdă i se strîngea pe îndelete în fundul sufletului, din adîncuri de necunoscut.

Deodată duse mîna la frunte, ca și cînd ar fi vrut să prindă acolo ideea care îl năpădise. Cum de n-a putut să-și amintească mai dinainte? Bandiții, ceata de bandiți care se încuibase de cîtăva vreme în codrul Colibașului!

Auzise chiar azi-de-dimineață povestea asta din gura unui țăran, care tocmai se întorsese de la oraș. Dar nu prea dăduse ascultare, căci de multe ori zvonuri la fel umblaseră pe socoteala bătrînului codru, fără să fie adevărate. Și de bună seamă că nici acuma nu era vreun temei în cele auzite. Doar pînă în seară, înainte de plecare, stătuse de vorbă cu atîta omenet din sat și nimeni nu-i mai pomenise de așa ceva.

Glogovan își pipăi cu grijă revolverul, pe care nu-l uita niciodată în plimbările acestea de la conac la tîrg și înapoi. Plănui chiar să întoarcă. Băgă de seamă însă că au ajuns tocmai la drumeacul de cară, ce taie calea mare drept în inima pădurii. Erau la jumătate de drum. Ori înainte, ori înapoi…

Nu fără vie stînjenire, căută el la fîșia aceea îngustă de pămînt gălbejos pe care o făcea îmbucătura drumeacului. Mai mult și-o închipui decît o văzu, hurducată, buburosită de hopuri, tăiată în toate chipurile de urme adînci și străvechi de căruțe, ascunzîndu-se chiar de la încèput pe după smocuri de arbuști tineri, înfrățiți în împletituri de nepătruns, ferindu-se necontenit în ocoluri curioase și îndoielnice, pierzîndu-se în nesfîrșitul lumii de mister și legende înfricoșetoare, cu care oamenii locului își înspăimîntă ascultătorii seara, în jurul focurilor de la crame.

Dar pînă să se întoarcă de pe drumul umblat de fantasmele trecutului, caii repezi trecuseră de mult lugubra priveliște. Docarul zbura înainte în lumea de neguri. Tropăitul copitelor era acum așa de repede, de regulat, că parcă nici nu mai exista pentru urechile celor doi călători. Încolo nimic, decît tăcerea profundă a stelelor care se lăsaseră atît de în jos, că puteai să vezi ramurile de vis ale copacului infinit, pe care se coborîseră în jerbi de chiciură. Nici cel mai mic zgomot, nici cel mai neînsemnat foșnet de frunză. Nici un sforăit de cal; se părea că zdravenele animale visau de asemeni, dormitau profund, mișcînd picioarele în goană automată.

Și deodată, de undeva din pădure, țîșni o lumină searbădă, poleind toți copacii cu străveziul ei de vis, înfășurînd trunchiurile în scutece de hîrtie argintată. Glogovan avu impresia copilărească că i se desface dinainte o imensă pădure cu pomi de Crăciun.

— Luna! șopti doamna Glogovan fermecată.

Lumina se mări și acoperi totul în aur topit; stelele într-o clipă se urcară pe ramurile copacului infinit și dispărură în mușuroaiele lor. Doar cele mai mari, mai greoaie, n-avură timp și rămaseră locului, pălite de lumina hipnotică.

Caii se înveseliră. În plină goană, se uitară cu înțeles unul la altul, înclinară rînd pe rînd din cap și izbucniră într-un nechezat zgomotos și puternic de rîs.

Acum drumul drept se lămurea pînă hăt-departe, în lungul lui. Și nimic, nimic neobișnuit nu se vedea într-acolo, pînă puteai cuprinde cu ochii.

Glogovan prinse să fluiere ușor printre dinți un refren favorit. Lumina umplea tot mai mult șleahul, ca și cînd ar fi vărsat-o cineva cu găleata. Dar îndată inima lui se poticni în piept. Colo, drept, sub un copac izbit în plin de luna ce se și ridicase deasupra pădurii, văzu o fantasmă nemișcată, ceva cu seamăn de om.

Pădurea se lăsa aci puțin în clin și caii o porniseră nebunește. Tropotul lor era neregulat acum, pașii li se amestecase. Din cînd în cînd păreau că-și mai spun cîte ceva la ureche, aprobînd din cap sau ridicînd repetat botul rînjitor în semn de negare.

Glogovan le privea nepăsarea liniștitoare cu un singur ochi, iar cu celălalt sfredelea îngrijat depărtarea. Și omul de-acolo creștea necontenit și stătea tot așa de nemișcat. Se apropiaseră bine de el: părea împietrit în ploaia razelor și de sub suman îi ieșea un capăt vînjos de bîtă. Cînd Glogovan văzu acest amănunt, nu se mai putu stăpîni: cuvintele se smuciră singure din gîtlej:

— Fantoșa, un om…

Fantoșa, întreruptă din visuri, privi nedumerită spre el. Și trăsura trecu ca un vîrtej pe lîngă omul galben și nemișcat.

Cînd fură departe de tot, Glogovan simți că trebuie să-și lămurească exclamația.

— Ai văzut cît de nemișcat și cît de galben era? Parcă nici nu ne-a auzit…

— Probabil că era surd. Abia cînd ne-am apropiat de tot a întors capul.

— Da, a întors? Curios. Parcă era o păpușă de ceară…

Tăcură. Apoi peste puțin înălțară amîndoi capetele, instinctiv. Parcă li se ridicase ceva apăsător de deasupra. Codrul se rărise deodată. Și după puțin timp încetă. Glogovan respiră adînc.

Cerul se desfășura acum imens, căptușit de țesătura subtilă a luminei pale. Luna suia încet la deal, ca un paianjen săturat și dolofan, spre două-trei musculițe de lumină ce se zbăteau să scape din împletitura vicleană; în urma ei, searbăzi și nemișcați, fără nici o izbucnire de viață, doi planeți rămîneau fixați de rigiditatea morții în colbul de aur.

— Fantoșa, acum trebuie să-ți spun. Am trecut printr-un mare pericol. Știi de ce am exclamat adineauri?…

— Tot omul ăla, frate?… Lasă acum… făcu ea plictisită.

— Ei, nu așa… Îmi pare rău… ascultă colea, știi ce am auzit alaltăieri la oraș? Că o bandă de hoți s-a pripășit iar în codrul Colibașului.

Ea-l privi lung, întrebătoare. Dar cînd Glogovan vru să continuie, izbucni într-un rîs atît de puternic, că el rămase cu totul uimit.

— Atunci, de-aia te-ai speriat așa?… spuse ea abia inteligibil prin cascadarea de neoprit a hohotelor. Vai, ce mai bărbat am!…

Glogovan dădu plictisit din cap; ea tăcu și-i privi serioasă:

— O bandă de hoți, zici? Aveai revolverul la tine?

— Fără îndoială. Dar ce faci cu un revolver contra unei bande de tîlhari

— Cum? știi că sunt tîlhari în pădure și pleci noaptea la oraș?…

— Uitasem. De dimineață am auzit pe Năstase al Maricăi. Dar de atunci nimeni nu mi-a spus nimic. Și știi pe Năstase… Abia pe la mijlocul codrului mi-am adus aminte, cînd am văzut că nu mai iese luna…

Ea rămase pe gînduri. Deodată începu să zîmbească și se întoarse spre dînsul.

— Ei bine, dacă ne-ar fi atacat?…

Se scutură ca de un fior. Departe, drept înainte, luminile orășelului se înmulțeau în constelații regulate; Fantoșei îi părea o bucată de cer peste care luna nu pusese încă stăpînire. Apropierea orașului îi dădu chef de vorbă:

— Ei bine, închipuiește-ți că ne-ar fi atacat… tu cum m-ai fi apărat, viteazul meu Mihai?…

Glogovan mișcă buzele fără să răspundă. Ea rămase iarăși pe gînduri.

— În definitiv, adăugă la urmă, dacă erau mulți, la ce ne-am mai fi apărat? Le-am fi dat tot ce ne cereau și basta…

— Da, dar dacă ne luau docarul…

— Mergeam pe jos…

Și după o nouă reflecție:

— I-aș fi rugat frumos: „Domnilor tîlhari, sunteți buni să ne conduceți cu docarul pînă la marginea p’ădurii și pe urmă puteți să-l luați…”

— Hm, parcă stau ei să se uite la grațiile tale!

— Eu cred că da…

El întoarse brusc capul spre dînsa, dar ea, fără să-i observe mișcarea, își sfîrși gîndul:

— Ar fi fost o aventură nostimă. Dar păcat de docar. Aveam însă ce povesti…

Glogovan privea neînțelegător la dînsa.

— Fantoșa, dar tu nu știi ce vorbești…

— Am spus, păcat de docar. Dar mă rog, spune ce ar fi fost de făcut altceva? Cînd curajosul meu soț mă ia prin pădurea de tîlhari, noaptea, și numai cu un pistol la dînsul…

— Și ai fi făcut grații unor brute?

— Viața înainte de toate…

Apoi schimbînd tonul numaidecît:

— Ia nu mă mai plictisi, te rog; iar ai început cu prostiile tale? Nu cumva ești gelos și de hoții de drumul mare?…

— Și dacă ei ar fi devenit mai… mai exigenți…

— Cum mai exigenți?…

El nu răspunse. Ea păru că gîndește. Apoi, deodată:

— Vai, ce bădăran. Dar asta e cu neputință. În sfîrșit, să lăsăm. Cu unu… un… ca tine este imposibil de glumit…

Tăcură amîndoi. Pe întinsul cîmpiei, case răzlețe surîdeau prietenos prin ferestrele roșii. De undeva, de departe, venea larma potolită a unui cor bărbătesc. Glogovan lăsă caii la pas. Părea cu totul preocupat de un gînd îndărătnic, căci încremenise cu ochii pe biciușca înfiptă în toc, subțire și lungă, parcă o închipuire.

Deodată se întoarse spre dînsa:

— Ei bine, și dacă totuși…

Ea nu răspunse.

— Admitem că ne-ar fi atacat, reluă el încăpățînat. Și că le făceai grații, cum spui. Și ei puneau ochii… Și pe mine mă dezarmau, mă imobilizau…

— Dar încetează, pentru numele lui Dumnezeu! strigă ea scoasă din sărite. Ai cîteodată… parcă n-ai fi crescut cu oameni…

— Ci ia răspunde, frate! strigă el la rîndu-i, ațîțat de o invincibilă curiozitate. Mă rog, s-ar fi întîmplat… vorbim și noi…

— Alt subiect de conversație nu găsești? Ei bine, m-aș fi împotrivit, firește, ce mă tot întrebi?…

Dar atît nu putea liniști pe Glogovan, în care închipuirea acum fierbea.

— Da, te-ai fi împotrivit? Chiar asta ar fi mai trebuit, nici măcar să nu te împotrivești. Dar, fetițo, aceia-s bandiți, ar fi fost mai puternici, te-ar fi învins.

— Ce-aș fi putut să fac? răspunse ea neliniștită.

— Sigur! urlă el atunci scos de tot din țîțîni. Îi ațîți, și pe urmă ce-ai fi putut să faci? N-ai fi făcut nimic, desigur. Ar fi fost o aventură și nimic mai mult, hai? Am fi avut ce povesti, hai?

— Dar ce ai, dragă, de țipi așa? Doar nu s-a întîmplat nimic.

— Aha, nu s-a întîmplat nimic, cu asta scapi dumneata; dar gîndul, gîndul…

— Ce gînd, ce ți-a venit? Pentru Dumnezeu, nu mai țipa, te rog…

Glogovan prefăcu vocea într-un scrîșnet de răutate:

— Va să zică așa, o aventură, nu? Și nimic alt decît o aventură… ar avea ce povesti dumneaei cînd hoții ar… ar…

— Dar încetează odată, sau… Și crezînd că-l îmblînzește, muie tonul: …Cum poți să-ți închipui că aș putea povesti ceva, dacă lucrurile ar ajunge pînă acolo?

— Ah…

A fost atît de puternic răgetul acesta al lui Glogovan, că ea s-a ferit îngrozită în lături.

— Aha, sforăi el apoi înfundat, cu ochii bulbucați de cea mai nemărginită indignare… Care va să zică n-ai spune nimic, ha?… am păstra amîndoi secretul… dacă lucrurile ar ajunge pînă… pînă acolo… Foarte simplu, nu? Ce simple sunt toate pentru ea… dar eu… eu… ce m-aș face cu acest secret?… toată viața…

— Taci odată, ai înnebunit? Uite, am intrat în oraș, ne facem de rîs.

Docarul trecea acum linia ferată. Fantoșa privea, aiurită de această neașteptată izbucnire, spre stînga, unde felinarele gării, invizibile, ascunse după o dumbravă de tufe, scăldau într-o lumină vie șinele multiplicate în curioase figuri geometrice și se proiectau searbede pe un colț ponosit de magazie. Alături, în penumbră, gheara imensă a unei macarale se ridica fantastică și amenințătoare.

Glogovan, amețit de asemeni, privea spre dreapta și era privit la rîndu-i de departe, de undeva, din întunericul profund, de un ochi sîngeros și dușman.

Îndată copitele începură să izbească mai repede, iar roatele prinseră să duruie pe piatră. Casele, la început grămezi sure-alburii, se deslușeau tot mai bine din întuneric, mai mari și mai luminoase.

Glogovan tăcea ostentativ. O tăcere întreruptă de mîrîieli surde, de tuse seci, prefăcute, Fantoșa zîmbea dulceag. Lumina prietenoasă a ferestrelor îi alungase supărarea și-i umpluse sufletul de bunătate.

— Tot mai ești necăjit pe mine?

Îi răspunse o violentă scuturare din umeri și un bombănit neînțeles. Ea prinse a rîde ușurel: dinții îi luciră în negură. Apoi, cînd docarul apucă pe strada casei părintești, spuse deodată:

— Ei bine, poftim, m-aș fi omorît, na, ești mulțumit acum? Și într-o pufnire veselă, sugrumată îndată: Ca la cinematograf…

Glogovan tresări mînios, privi spre ea mestecînd între dinți o ripostă drastică; apoi renunță și lăsă scîrbit capul în piept.

Cînd se întoarseră peste cîteva zile la moșie, Glogovan avea la el două revolvere și un pumnal, iar Fantoșa un revolver mic și delicat, dar în stare să facă minuni, ascuns în poșetă. Rezemată de tăblia din față a docarului, o pușcă uriașă își scotea țevile în văzul tuturor, așa că, de la prima aruncătură de ochi, orice hoț ar fi putut pricepe că are a face cu un docar armat.

La oraș, venirea lor provocase o zarvă nemaipomenită. Tatăl Fantoșei se supărase foc. Numai cu o noapte înainte, trei trăsuri fuseseră atacate și doi călători, cari nu se lăsaseră jefuiți, împușcați. Se ceruse învoirea guvernului ca să se aducă armată. Glogovan trebui să aștepte pînă ce pădurea fu curățată; abia după ce compania de soldați părăsi orașul, primi și el îngăduirea să se întoarcă.

Acum înaintau în trap repejor pe sub bolțile uriașe ale pădurii. Deasupra, printre vîrfurile copacilor, ca printre două maluri dantelate, fîșia albastră a cerului curgea ca un pîrîu curat și adînc de munte. Ici-colo, frunzișul crengilor se împreuna astupînd albia de cristal. Dar îndată rîul își relua cursul, se lărgea, făcea un lac imens de azur, se îngusta iarăși, șiroia înainte, conducînd parcă după mersul lui trăsura, ca un drum de ziuă al robilor.

Cu ochii țintă la el, Fantoșa îi urmărea sinuozitățile capricioase. Glogovan privea galbenul drumului bătătorit, crescînd ca undele în cercuri tot mai largi și revărsîndu-se pe sub roate. De cum intrase în codru, vorba Fantoșei se împlîntase iarăși în coșul sufletului ca o lamă rece, chinuitoare:

„O aventură și nimic mai mult, aveam ce povesti!”

Și ca la un semn atunci, aminitirile care îl necăjeau obișnuit năvăliră buluc în minte-i. Cum, atît de des, o surprindea privind puțin mai îndelungat decît se cuvine în ochii convorbitorilor mai dezghețați și mai buni de gură. Cum, ori de cîte ori o descoperea cercetînd cu grijă prin dantelăria perdelelor lăsate, trecerea mai asiduă a vreunuia din foștii lui tovarăși de petrecere prin fața caselor. Și era parcă un făcut cu trecătorii ăștia tineri! Nu era unul care să nu întoarcă ochii și să nu treacă în revistă ferestrele. În dosul privirilor scormonitoare, Glogovan le citea lămurit gîndul: „Aci stă ea!” Și o ură oarbă îl cuprindea pe toți acești iscoditori ai fericirii lui. Le hotăra în gînd răzbunare, pe care o împlinea prin nepoliteți afectate, prin porniri vehemente în discuțiunile de cafenea, prin disprețul profund ce-l lăsa să se întrevadă ori de cîte ori vorbea prin saloane despre unii din ei. Și nu arare i se răspunsese pe acelaș ton, nu arare se văzuse stricînd prietenii, pe care le socotise de nedesfăcut înainte, sau ajungea să se descopere singur nedrept și să regrete unele gesturi pripite.

De multe ori avusese explicații violente cu Fantoșa și, totdeodată, după ele, ajunsese la convingerea că e un biet caraghios.

Cînd o surprindea spionînd la ferestre, înainte ca el s-o întrebe, Fantoșa mărturisea:

— A trecut Jan, amicul tău. Ca întotdeauna, afectat și foarte impresionat de propria lui persoană. Îmi place mult să urmăresc pe imbecilul ăsta…

Glogovan îi căuta atunci atît de atent, atît de adînc în ochi și în cuvînt, că-i venea să se creadă un cîine care vrea să ghicească gîndul stăpînului. Cît de ascuns îi părea sufletul ăsta, cît de învăluit în atîtea valuri de mister, că o viață întreagă i-ar fi trebuit să le desfășure, unul după altul, fără să ajungă a-l dezgoli vreodată. Vedea așa de bine cum îl minte acest suflet, cum își rîde de dînsul, cum îl înșeală sub ochii lui. Și sta, neputincios, în fața grozăviei acesteia, zîmbind prostește, rîzînd singur, fricos, galben, fals, în vreme ce ea se prăpădea de rîsul ei clar, sonor, rău, sănătos, văzîndu-l atît de „comic”.

„Ar fi fost o aventură nostimă, am fi avut ce povesti.”

Nu mai încape nici o îndoială că ea ar fi dorit această aventură, își spunea înfiorat acum Glogovan. Dar cînd gîndul începea să îmbrățișeze scena care ar fi putut să se petreacă în întregimea, în brutalitatea ei, își părea lui însuși mai stupid ca niciodată: „Trebuie să fiu nebun: cum pot să-mi închipui că ar dori așa ceva?” Zîmbea atunci înseninat și-i arunca o privire prietenească. Dar era de ajuns să-i întîlnească profilul visător, pierdut în lumea străină de el, a gîndurilor, ca să-și spună numaidecît: „Dar poate ea crede că totul s-ar petrece așa frumos, ca-n romanele ei”.

„Cum m-ai fi apărat atunci, Mihai, viteazul meu?” O, asta vrea ea să vadă, asta o muncea pe dînsa! Și închipuirea lui Glogovan îl purta în lupte groaznice cu bandiții fioroși, îl vîra în cele mai teribile impasuri, îl dobora sîngerînd la pămînt, ca de-acolo să vadă, în chinul ultimelor clipe, desfrîul cel mai nemernic, să audă rugăciunile cele mai lașe ale unei femei fără rușine, care cerea, în schimbul oricărei ticăloșii, grația să se întoarcă, să aibă ce povesti în saloanele orășelului, în privirele de lăcomie și de admirație ale imbecilului de Jan și ale celorlalți imbecili.

Aproape să-și plîngă de milă, Glogovan făcu sforțări desperate să scape de nemiloasele imagini.

— Curios, spuse el tare, după ce privi înaintea și în urma docarului. De un ceas de cînd mergem prin codru și nu ne-am întîlnit cu nici un car, cu nici o căruță…

— Nu sunt toți curagioși ca noi, îi răspunse Fantoșa, privindu-l glumeț.

— Rîzi, și totuși să nu ți se pară curios, scumpă doamnă, că am putea avea și azi oarecare surprize.

Armata a plecat ieri, și nu e exclus ca să găsim și azi ceva de povestit…

Ea îl privi zîmbitoare, cu buzele strînse, cu bărbia mică tremurînd, gata parcă de răspuns, dar păstrînd vorbele pentru mai tîrziu, după ce el va fi spus tot ce mai avea în gînd.

Cum Glogovan tăcea însă, ea privi poznașe în lungul drumului.

— Mihai, un om! strigă apoi deodată, imitînd exclamațiunea lui din noaptea aventurii.

Glogovan se prefăcu că nu-i ia în seamă cuvîntul, temîndu-se de vreo păcăleală. Ridică totuși ochii pe furiș și observă într-adevăr, foarte departe, chiar la îmbucătura drumeagului de cară, o pată albă, nemișcată, ceva ca o cămașe de copil întinsă pe o cruce de speriat ciorile.

— Și e nemișcat, șopti ea.

Ciudat, lui Glogovan i se păru că îngrijorarea din vorbele ei nu mai avea accentul, glumeț și prefăcut, dintîi.

— Sunteți foarte neliniștită, nu? întrebă el răutăcios. Vă simțiți, desigur, în pragul aventurii pe care o visați atît…

— Se mișcă…

— Ce?

— A dispărut…

Glogovan ridică privirea și văzu cămașa țărănească zdrențuindu-se printre copaci, apoi pierind cu totul.

Figura ei, care pentru moment se întunecase, deveni iarăși vioaie.

— Cum vezi, spuse ea, n-am noroc, n-am parte de aventură.

— Văd, ești foarte dispusă, Fantoșa. Și crezi că cu spiritele tale vei da o nuanță de glumă unor cuvinte care ți-au venit în suflet, fără voia ta. Dar te înșeli…

Ea-l privi lung prin întrețesătura genelor. Apoi izbucni într-un rîs sonor și silit.

— Cum, dragă, crezi tu oare cu tot dinadinsul că aș dori o aventură de aceste, că aș dori să fim atacați de hoți?… Pesemne că nu ești întreg, iubitul meu…

Îl privea înainte, lung și stăruitor, și fața i se însuflețise de mult drag.

— Și pe urmă, de unde știi cum m-aș purta într-o astfel de împrejurare? De vreme ce nu s-a întîmplat nimic…

— Nu s-a întîmplat nimic, desigur, îi rupse atunci îndată vorba Glogovan, plesnind nervos frînele. Asta-i marele noroc, marele ascunzător al nepătrunsului. Dar dacă întîmplarea n-are de lucru, și într-o bună zi dezvăluie totul pe neașteptate, atunci te sperii de ce-ți arată. Nu s-a întîmplat nimic, zici? Degeaba… a fost de ajuns să-ți aud vorbele, ca să știu cum te-ai fi purtat… atunci.

Și în ureche păru că-i răsună, cu sonoritatea de cristal a glasului ei, riposta aceea care îl făcuse cu cîteva seri înainte să tresară de indignare și groază:

„Ce aș fi putut să fac?”

Le auzea și acum atît de clare cuvintele acestea, așa cum auzea tropotul cailor și rostogolișul roților, și ele îi plesneau timpanele cu răutatea lor triumfătoare.

Într-adevăr, ce ar fi putut face în fața împrejurării irezistibile, mai tare decît voința și puterile ei? Glogovan nu găsea nici un răspuns la această întrebare, care îi părea uneori atît de stupidă și atît de nefirească și care îl muncea totuși cu stăruința ei neîmpăcată și corosivă

„Ce aș putea să fac atunci?” I se părea că în vorbele acestea ea a învăluit o bucurie ascunsă, curiozitatea vagă de a-l vedea zdrobit de furie neputincioasă, în fața neprevăzutului teribil, înaintea căruia nu există putință de opunere.

Fantoșa îl privea, zîmbind compătimitoare, lăsîndu-și trupul legănat de hurducăturile și destinderile arcurilor.

— Cît de copil ești, spuse ea la urmă, ridicînd din umeri cu un aer neînțelegător. Ne certăm pe închipuiri! Apoi, urmărind cu atenție pe spinarea calului din față împletitura frînelor, murmură pe gînduri: Ai, desigur, mare dreptate. Întîmplarea le dezvăluie într-adevăr pe toate. Dar pe noi ne-a cruțat pînă acum. Și pînă cînd nu va veni să ne îmbrîncească, haină și neînduplecată, pe unul. de lîngă celălalt… nu ne e îngăduit să… Cine știe, poate atunci cel care se arată mai plin de virtuți acum se va purta mai nedemn… și tocmai cel care se arată mai voinic va fi mai laș… Dar numai atunci ne vom putea încerca puterile.

Micșoră ochii, concentrîndu-i în aer, într-un punct fix, care se porni, modulîndu-și goana după mersul cailor.

— Vom fi eroi? Vom sucomba în fața teribilei împrejurări? Cine știe? E cutremurător și într-un caz și într-altul. Și iată de ce trebuie să ne bucurăm că suntem departe de ea…

— Să ne bucurăm, așadar, strigă el, și hățurile plesniră din nou deasupra spinărilor mobile ale celor doi cai. Să ne bucurăm de marea fericire că nu știm ce ascundem fiecare în pielea noastră. Ura! Trăiască! Vino să te sărut, iubita mea, înainte de a te cunoaște…

— Poți să fii ironic cît vei vrea. Așa e, cum spun eu. Dacă Dumnezeu va fi bun cu noi, ne va ajuta să nu ne întîlnim niciodată cu ea, ne va ajuta să trăim ascunși unul de altul. Deunăzi, numai am trecut pe aproape și tot… și totuși…

Fantoșa tăcu deodată și ochii i se holbară.

— Uite-l, șopti ea înfiorată.

Glogovan ridică privirile. Un soldat scurt, dar grozav de pieptos, ieșise chiar din îmbucătura drumului de cară și aștepta liniștit docarul.

— Întîmplarea! șopti în glumă Glogovan, dar simți cuvintele ce mai avea de spus topindu-i-se în gît și pipăi revolverul. Zîmbi totuși, cînd văzu pe Fantoșa strecurînd îngrijată mîna în poșetă.

— Stați, strigă soldatul ridicînd mînile în sus.

Era descins și pușca din spate-i nu prea părea militărească.

Glogovan încetini mersul cailor.

— Oprește, boierule. Cine sunteți dumneavoastră și unde vă duceți?

— Dar dumneata cine ești? întrebă el autoritar, trăgînd totuși de hățuri.

Soldatul răspunse cît se poate de prietenește:

— Apoi eu sînt post fix aici, c-avem ordin…

Și pentru că Glogovan îi examina bănuitor îmbrăcămintea suspectă și pușca de vînătoare din spate:

— Sîntem milițieni, din sat, de la Merușeni. Ne-a luat de la muncă, boierule, și ne-au pusără prin codru să vedem cine trece.

— Eu credeam că ești întîmplarea, glumi Glogovan cu jumătate de voce, privind încurajator la Fantoșa. Eu sunt proprietar aici la Glogovani, mă băiete. Ai fi putut înțelege doar de la început cu cine ai a face…

— Așa ne-a dat ordin domnu plutonier de jandari, boierule, nu trebuie să vă supărați. Oricine-o trece, fie cine-o fi, să arate dovadă precum că cine este.

Glogovan îl examină încă o dată de sus pînă jos. I se păru că ochii militarului alunecă de sub privirile lui. Avea însă arma în bandulieră și mîinile îi erau goale. Lăsă deci frîul și începu să-și cerceteze buzunarele.

— Păi, ce să-ți arăt eu dumitale? Vreo scrisoare… ceva…

Soldatul se apropiase de tot de docar. Glogovan despăturea o hîrtie timbrată, un act pe care-l încheiase cu omul lui de afaceri.

— Să iertați, săru’mîna coconiță, se adresă postul fix Fantoșei, cu o lucire stranie în ochi. S-a întors lumea pe dos de la război încoace. Hoți, tîlhari, în toate părțile. Mișună ca lighioanele…

Gura i se lărgi rînjitor și ochii o măsurară fugitiv.

— Uite aici, mă băiete! Îl întrerupse Glogovan. Asta e uri act, cum să-ți spun… un zapis…

Soldatul căută cercetător hîrtia desfăcută, întinzînd liniștit mînile spre ea. Și dintr-o dată, dintr-o mișcare bruscă și sigură, încleștă degetele voinice pe brațele lui Glogovan. Îl tîrî jos dintr-o smuncitură. Căzutul simți numaidecît genunchiul banditului strivindu-i pîntecele sub o apăsare de neîndurat.

O șuierătură scurtă; vreascurile pîrîiră parcă speriate. Apoi răsună o detunătură slabă, ca pocnetul unui pistol de copil. Glogovan înțelese că Fantoșa se apără de celălalt, de vlăjganul uriaș, îmbrăcat țărănește, care țîșnise pe neașteptate din tufiș. Un capăt de frînghie îi zvîcni dinaintea ochilor, în vreme ce un pumn al soldatului îi cotrobăia pe dedesubt. Frînghia îl încolăci îndată peste brațe, peste pîntece, peste picioare, ca pe un pachet.

Fu trîntit în fundul docarului, care porni aproape în aceeași clipă. Și tot în aceeași clipă banditul care îl legase se aruncă dintr-un avînt asupră-i, căzînd peste el ca o pasăre de pradă.

— Vă dăm tot ce avem, și cal și trăsură, gîlgîi Glogovan înăbușit. Ce mai aveți cu noi?

Banditul nu răspunse. Docarul fugea cu o repeziciune uimitoare, hurducîndu-se pe hîrtoape, pîrîind și plesnind din încheieturi ca o haraba, lovind cu putere amețitoare pe Glogovan în moalele capului. De sub picioarele hoțului, care-i sfîrșise de golit buzunarele, vedea nuiele lungi, înfrunzite, plecîndu-se deasupră-i rînduri-rînduri, înălțîndu-se apoi cu aceeași grabă. Sus de tot, în nepătrunsul albastru, un nor alburiu părea că fierbe, învîrtindu-se pe loc.

Un singur gînd mai dăinuia acum în capul lui Glogovan: „De ce nu m-au ucis de îndată, dacă aveau gînd să mă omoare?”

Dar la o cotitură scurtă, capul îi fu izbit cu atîta putere de scîndura docarului, că și gîndul acesta îi porni în vîrtej, ca și norul de deasupra. Loviturile începură să urmeze apoi cu nemiluita, din ce în ce mai puternice, mai îngrozitoare, alungîndu-i orice gînd nou. Glogovan încercă zadarnic să se miște din poziția ucigătoare: banditul îl ținea strîns în cleștele genunchilor.

Abia într-un tîrziu strînsoarea de fier se destinse.

— Acum poți să te duci dracului! auzi el mormăind pe soldat.

Și înainte ca să apuce să se înspăimînte, fu repezit peste muchea docarului. Căzu pe spate, într-o groapă de bulgări sfărîmați, tari ca molozul. Cu puțin n-a fost să-i apuce piciorul roata din urmă.

Rămase cîtva înghemuit în groapa de bulgări aspri care i se înfigeau în piele. Privea uimit cerul nemaivăzut de albastru, pe care nourașul învîrtitor se potolise și se destrăma ușor în fire de tort, ce se topeau în amețitoarea nesfîrșire. Asculta cum tîmplele i se potoleau; scîndura docarului parcă-l pălea încă, din ce în ce mai slab, mai alinător. Avea impresia unui ecou care se pierde necontenit prin sine însuși în prăpăstii.

Cu cele din urmă zvîcneli ale capului, o fericire neînțeleasă îl năpădi deodată, de-a valma cu toate gîndurile care îi rămăseseră acățate pe privazul cugetului, cînd scîndura docarului îl izbise.

Asta a fost tot. A scăpat!

Frînghia cu care era legat nu fusese înnodată; își aduce bine aminte. O va putea desface așadar la prima mișcare. Bandiții îl aruncaseră aici, atît de departe de drumul mare, ca să-l încurce prin codru. Pînă să dea acum de veste c-a fost jefuit, aveau destul timp să ajungă la bîlci, la Rîureni.

O mînă izbuti în sfîrșit să se descurce de sub împletitura frînghiei, restul fu treabă de un minut.

— Fantoșa! strigă el biruitor, fiind sigur că ea trebuie să se afle aruncată la fel, pe undeva, pe aproape. Niște hoți așa de grăbiți și de metodici, cari n-avuseseră nici timp să-i omoare, numai de dragoste n-ar fi putut sta, fără îndoială.

„Aștia-s hoți deștepți, care își înțeleg meseria” gîndi Glogovan admirativ, vroind să înlăture orice posibilitate de replică cugetului său, întotdeauna nesuferit de îndoielnic.

„Dar dacă o fi aruncat-o în urmă?”

Spre stînga, de unde veniseră, drumul se desfăcea în două: la dreapta cotea pe după troiene verzi de tufă.

Glogovan se lumină: fără îndoială, Fantoșa trebuie să fie chiar după acest tufiș.

Înainte de a sfîrși gîndul, a și ajuns la cotitură, iar buzele îi frămîntau cuvintele de întîmpinare:

— Întîmplarea, Fantoșa, ai văzut-o? Ea a fost…

Dar abia acum se dumeri bine de ce hoții l-au adus pînă aci. Se trezi într-un fel de luminiș, lunguieț și umflat într-o parte, pe care se înnodau sumedenie de drumeacuri, poteci și potecuțe. Și toate dispăreau de la prima aruncătură de ochi, ascunzîndu-se printre tufărișuri sălbatece și abundente.

El strigă din toate puterile și pădurea îi duse strigătul pînă în depărtări. Dar nici un răspuns nu veni de nicăieri. Porni aiurit pe drumul care i se păru mai larg.

Trecuse mai bine poate de un ceas de mers. Și iată, i s-a părut sau a văzut într-adevăr un vestmînt alb ferindu-se pe după un dos de copac.

— Fantoșa, strigă din toate puterile pieptului.

Nici un răspuns. O clipă, două: nici un răspuns.

— Fantoșa!

Și iarăși nici un răspuns. Nu poate fi ea. Doar distanța pînă la copac e destul de mică. Și cu toată vocea lui stîlcită, a strigat destul de lămurit, cum strigă și acum:

— Fan-toșa! Și nimic, nici un răspuns.

Totuși e cineva acolo, cineva care poate spune dacă docarul a trecut pe aci, ori nu. Glogovan ezită să se urnească, dar vestmîntul alb apare iarăși de după copac. Stă cîtva nemișcat, ascuns pe jumătate, apoi pornește. Și inima lui se zbate acum ca un cîine sălbatec în lanț, la vederea zdrențelor care înaintează.

O recunoaște. Și înțelege totul. Era de înțeles totul, dcaltminteri, numai din șovăiala ei de a se arăta.

Hainele sfîșiate de pe dînsa și zgîrieturile adînci de pe față spun de-a fir-a-păr ce se întîmplase. Ea vine cu pas tot mai grăbit, de ce se apropie de dînsul. Și la oarecare distanță, se oprește, izbucnind într-un plîns zgomotos, puternic.

O fixează cu ochi măriți, nemișcați, strivit de grozăvia, de elocvența spectacolului. Pieptul îi fierbe în clocot, dinele din inimă se frămîntă să smulgă cușca din temelie. E gata să izbucnească, și buzele pe care le strîngea cu desperare se mișcă necontenit, ca unui copil căruia îi vine să plîngă. Dar nu poate articula un sunet, iar ochii căscați descopăr pe gîtul înalt și alb o vînătaie adîncă. Se apropie. Se cunoaște perfect tiparul unui deget gros și scurt, cu unghie voinică. Pe buza de deasupra, urma unui colț de fiară mustește roșie întunecată ca o picătură de vin negru.

Și lupta îndîrjită, inegală, între o femeie și cele două sălbăticiuni de pădure, i se limpezește deplină, amănunțită. Un fir îl scutură ca destinderea înfrigurată a clipei din urmă. Iar zbuciumul plînsului ei e atît de puternic, și atît de sincer e accentul suspinelor! Subțire și firavă, o biată coardă omenească, tremurînd sub apăsarea întîmplării de nerostit. Furișe și stîngace, Glogovan simte toropeala milei încropindu-i ușor-ușor sufletul.

Mîna lui o cuprinde mîngîietor, vorbe de alintare îi scapă nedibace printre dinții încă strînși. Cu cel dintîi cuvînt al lui, suspinele o năpădesc și mai furioase, se îngrămădesc fără noimă în fărîma de trup, o înăbușe.

Apoi se opresc deodată; ea îl privește mirată, neînțelegătoare, uimită, prin ceața lacrimilor. Vorbele lui sunt atît de bune acum, sunt ale unui părinte bun care își mîngîie copilul.

Dar în dosul lor, Glogovan simte îndată curiozitatea mușcîndu-i sufletul. O mîhnire subită îi cășunează acolo, în adînc. Ce-l privesc pe el cele întîmplate, de vreme ce ea s-a purtat astfel! Ce-a fost s-a petrecut fără voința ei, e ca și cînd n-ar fi fost nimic.

Și totuș e ceva, acolo, înăuntru, care vrea să știe totul pînă la ultimul amănunt. Poate, desigur, pentru a nu mai rămîne nici o îndoială, nici cea mai mică umbră de îndoială că voința ei a rămas curată, că e profund răzvrătită, pînă în cea din urmă fibră, împotriva împrejurării oarbe și triviale prin care a trecut. Dar atît și nimic mai mult. Întrebările pornesc așadar indiferente, ascunse în cuvintele cele mai frumoase, cele mai prietenești.

Iar răspunsurile ei se feresc la început, în ocoluri largi, concentrice, cari se strîng din ce în ce mai mult apoi, pentru a-i zugrăvi în sfîrșit totul, în cîteva semne de aprobare, în cîteva gesturi de groază.

Căci scena luptei o reface el, aducînd, din creierul răvășit de nebunie și curiozitate, bucățică cu bucățică, toate fațetele cu putință într-o astfel de împrejurare. Ea nu face decît să nege ușor din cap, sau să încuviințeze prin imobilitatea sfîșietoare a privirilor a doua oară înspăimîntate.

Pînă în clipa din urmă, cînd ghearele brutei i s-au înfipt în gît, a rezistat cu toată puterea furiei și a tinereței. Degetele apăsau însă atît de tare, intrau atît de încet și atît de sigur și de adînc în carne, că mînile ei bîjbîiau degeaba în aer. Și atunci, în fața clipei din urmă… a fost peste puterile ei… Genunchii i s-au împleticit de la sine; și, cu cel din urmă pic de cuget, a crezut că prefăcîndu-se moartă…

Aci Fantoșa s-a oprit, privindu-l rătăcită. El a înțeles însă îndată gîndul care a oprit-o. Căci povestea era ajunsă la oea din urmă răspîntie. Ea putea continua: „și astfel, banditul a renunțat atunci»…

În ochii Fantoșei scînteia stranie s-a aprins și mai mult: ei sunt acum două diamante care varsă focuri de lumini. Glogovan așteaptă înfrigurat, cu privirile legate de buzele ei.

— Ș-atunci? întrebă el.

— Atunci… răspunde ea… și izbucnește iarăși în plîns.

Sinceritatea aceasta ar trebui să-i placă lui Glogovan; el înțelege că ar trebui să-i placă și totuși figura lui exprimă acum dezgustul cel mai deplin. Ea vede și-și acoperă fața cu amîndouă mînile: mașinalicește, cuvintele de mîngîiere izvorăsc iarăși din glasul lui; dar amîndoi înțeleg bine cît sunt de nepotrivite, de falșe și abia pot să ascundă mînia surdă care se înfășoară în ele, ca într-un văl transparent și zdrențuit.

— Să lăsăm, Fantoșa, e stupid să mai continuăm. Înțelegi, e scîrbos. Tu nu strici nimic, biată femeie, și te-ai purtat cum trebuie… dar e așa dezgustător că nu mai putem continua…

Soarele apunea parcă la marginea pădurii și părea printre copaci o grămadă imensă de jărăgai topit, scăzînd pe nesimțite, ascunzîndu-se pe îndelete în pămînt.

Porniră atunci într-acolo, căci conacul era chiar la apus de codru. El mergea acum repede, stăpîn pe puteri nouă, neașteptate.

— Să lăsăm, să lăsăm, e așa de scîrbos; ce puteai la urmă să faci?… Între moarte și viață… ar trebui să fiu nebun ca să-ți pretind…

Ea se aținea după dînsul, șchiopătînd, împiedecîndu-se de buturugi, alergînd să-l ajungă și scîncind ca un copil care a fost pedepsit.

— …Vom povesti, desigur, cum am fost atacați… aruncați în mijlocul pădurii… dar încolo nimic, înțelegi… Fantoșa… absolut nimic… Numai noi doi… vom ști… ai făcut totul, tot ce se putea… dar în fața morții… oricine… dar nimeni, nimeni nu va ști și asta e de ajuns… ei vor asculta poveștile noastre înflorite… căci trebuie să povestim, să inventăm… și vor crede… ne vor crede doi eroi… și noi ne vom uita unul la altul și vom surîde…

De bună seamă trecuse demult, foarte demult de miezul nopții, căci lor li se părea vecie de cînd umblau prin întunericul de moarte. Parcă se îmbătaseră de oboseală; călcau strîmb ca doi beți, se împiedicau la fiecare pas, se izbeau unul într-altul, se răzlețeau pentru a se ciocni iarăși.

— Vom rîde că i-am înșelat… Înțelegi?… și nimeni nu va ști că mințim… așa de sfruntat, nimeni, decît tu… care-mi vei zîmbi atunci… cu zîmbetul tău, cu zîmbetul acela al tău…

Se opri deodată în loc, apucînd-o brutal de mînă. Și o privi cu toată puterea ochilor lui, în cele două pete mari pe cari le făceau ochii ei în noapte, ca două pete de cerneală…

— Și cine îmi va spune atunci… dacă tu-ți vei rîde de ei… sau… sau de cel care nu va mai ști ce să mai născocească…

Amețită cu totul, ea nu înțelegea nimic. Privea nedumerită, lipsită de orice pricepere, spre tavanul foșnitor al peșterii de frunze prin care se tîrau de atîta vreme. O zgudui cu putere:

— Ascultă, ascultă ce-ți spun…

Ea se lăsa moale în mîinile lui ca un pachet de boarfe. O împinse scîrbit și ea îngăimă plîngător, abia auzit:

— Cînd se mai sfîrșește?

— Ce să se sfîrșească? Codrul? Noaptea aceasta neagră? Ar putea oare să se sfîrșească vreodată?

— Niciodată nu vom mai ieși din pădurea asta, din noaptea asta, știi tu? Ea va ține mult, mult de tot, totdeauna, oricît s-or sfîrși copacii, oricît s-ar face ziuă…

— Înțelegi tu? de-acum va fi veșnic noapte și codru…

Dacă ar fi fost cît de puțină lumină, ea s-ar fi speriat desigur de mărimea exagerată, de privirea sticloasă a ochilor lui. Dar oricît îi despărțea[u] pentru moment gropile, rădăcinile și ierburile încîlcite, ea bîjbîia după el prin întuneric, se ghemuia într-însul înfiorată și zăpăcită. Nimic din ce vorbea Glogovan nu-i intra în urechi.

O secundă încă de apăsare și totul s-ar fi oprit aici. Tot, chiar și zîmbetul acela al ei, zîmbetul acela al cărui înțeles adevărat numai el îl va ști… totdeauna, toată viața…

— O secundă numai, Fantoșa… dar tu, tu n-ai avut tăria să mergi pînă la capăt… singură n-ai avut tăria…

Rămase iarăș locului, tremurînd, apucînd-o de mînă.

Ce înseamnă învălmășeala asta în gîndurile lui? O pădure… docar… hoți… ea a fost… a fost siluită… de ce nu și…? cine ar putea ști dacă… hoții sau…

Glogovan nu mai poate asculta mai departe glasul acesta sălbatec, revoltător, care îi șoptește de-acolo, dinlăuntru. El scutură din cap cu energie. Așa ceva e cu neputință! Doar ea a făcut totul…

Tot corpul îi tremură apucat de friguri… Trebuie să fie curat nebun… Dar e monstruos… dar voința ei a fost fără prihană, fără pic de prihană… dar ea a rezistat pînă la cea din urmă clipă… o singură clipă mai mult de apăsare și totul, totul ar fi fost stins, orice zîmbet… și pe gît stă încă urma degetului scurt și gros și noaptea e neagră… codrul… cine ar putea bănui…

— Du-te, Fantoșa, fugi…

Dar ea se înfige într-însul, i-e frică de codrul negru cu miros muced de peșteră, și atingerea lui numai îi mai aduce aminte de viață…

O împinge înainte, și grumazul ei alb parcă strălucește. În ochii lui e atît de strălucitor, că-l orbește și distinge perfect urmele degetelor patrate. Uite, și pe ceafă… Cine ar bănui în împletitura aceasta de degete, de vînătăi… Și gîtul strălucește ca un zîmbet… neînțăles, viclean, rău… toată viața…

Mîna i se întinde, dar tremură așa de tare și e așa de grea… cu neputință s-o ridice. Și degetele, cum îi tremură!…

„…ca o leoaică… a luptat ca o… șuieră acum ascuțit vocea lui înfiorată și prelungă ca un vînt ce trece pe departe, dar astea toate nu pot șterge colțul… colțul fiarei pe buză… acolo… Ei nu vor ști nimic, dar eu… Semnul… mic și groaznic…»

— Fantoșa, ce-ai făcut? Auzi, ce-ai făcut?… izbucni în cele din urmă, cu toată puterea glasului, izbutind, în sfîrșit, să frîngă în coate cele două mîni, amorțite parcă de ger… Cum ai lăsat…

Și tot în aceeași clipă, ea strigă, oprindu-se deodată:

— Mihai, ai văzut…

În oprirea-i bruscă, el s-a izbit cu putere de dînsa, împingînd-o cîțiva pași înainte…

— Mihai… o vezi?… lumina…

— Ce-ai făcut cu mine, cu liniștea mea? bolborosește Glogovan greoi, neștiind ce să facă cu mîinile care i se bălăbănesc în aer fără rost.

Și deodată ea dă un țipăt lung, sfredelitor, un chiot nesfîrșit de bucurie.

— E chiar la noi, Mihai, conacul, uite!… lumina din turn… uite ferestrele noastre…

S-a năpustit oarbă, înainte: zadarnic îi pun piedici împletiturile de ierburi, zadarnic crengi tinere i se pun de-a curmezișul, zadarnic tufișuri ghimpoase o trag de haine înapoi. El o urmează mașinal, zdrobit; mîinile i-au căzut de-a lungul corpului și acum el e copilul care o urmărește docil, biruit.

— Suntem la noi, Mihai, la cuibul nostru…

Au ieșit la lumină. Căci față cu noaptea neagră în care au bîjbîit pînă acuma, lumina stelelor e o adevărată feerie. Între cele două brațe ale codrului, negre, greoaie, întinse la nemărginire, catapeteasma cerului strălucește de podoabe, și Glogovan privește aiurit risipa de candele pe bolta giganticului templu.

Ochii lui caută uimiți la Fantoșa. I se distinge așa de bine figura! Ea merge cu pași mari, regulați, siguri și din ce în ce mai grăbiți. Și s-a făcut atît de înaltă acum! O privește lung; pe fața ei e cea mai deplină seninătate… Dumnezeule, ea zîmbește…

Codrul e în urmă de tot. Pe fondul nopții, conacul cu acareturile lui se desemnează ca o turmă somnoroasă de bivoli antediluvieni. Două ferestre strălucesc prietenoase pe silueta unui turn: e camera lor de culcare…

Dar ochii lui Glogovan clipesc acum străini de orice înțălegere: acolo, înăuntru, el bîjbîie necontenit în noaptea înfiorătoare a codrului nesfîrșit. Iar dinainte-i, zîmbetul vesel al Fantoșei, ce se tot întoarce să-l îmbie, parcă sare din loc, în zboruri scurte, amăgitor și zglobiu, ca o libelulă.