Însura-m-aș

Jump to navigation Jump to search
Însura-m-aș[1]

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri


Însura-m-aș, însura,
Nu știu soacra ce mi-a da?
Coșarca cu fusele,
Costrețul cu mâțele?
Însura-m-aș, însura,
Nu știu ce fată-aș lua
Să fie de om bogat,
Rău mi-e teamă de-un păcat!
Ea mi-a cere lumea toată
Făr-a se gândi la plată,
Și mi-a cere piei de zmeu
Să-ncalțe piciorul său,
Că de capră
Lesne crapă.
Și de oaie
Se despoaie
Și de țap
Îți sare-n cap!
Aș lua-o de Bărgău,
Mă tem c-a fi lucru rău.
Oi lua o sărmăncuță
Care poartă opincuță
Și cămașă cu altiță,
Și pe șolduri o catrință.

  1. Însurătorile pentru români sunt un prilej de mari veselii, căci nunțile țin mai multe zile și bancheturile nu contenesc. Obiceiurile sunt păzite cu rigurozitate de la moși-strămoși în asemenea ceremonii de familie și sunt foarte interesante de observat. Iată, de pildă, datina împletirii cum se practică în munții Vrancei. Vornicelul, ținând o năframă cusută în mână, merge întovărășit de alți doi oameni la părinții fetei și zice: „Buna vreme la cinstita adunare! și la cinstiți socri mari! cum trăiți? cum vă aflați?" Socrii răspund: „Mila Domnului, ne aflăm bine; dar și dumneavoastră seama vă dați: pe la noi ce căutați?" Vornicul se închină și zice: „Noi cum umblăm și ce căutăm, seama bine ne dăm, frica nimănui nu purtăm. De unde venim știm, și unde mergem cunoaștem, că noi suntem soli împărătești, oameni buni, dumnezeiești, și avem poruncă împărătească, nimeni să nu ne oprească. Deci dvoastră sunteți rugați bine să ne ascultați, când vom cuvânta și seama ne-om da. Al nostru tânăr împărat de cu seară ne-a chemat și această poruncă ne-a dat: sa strângeți cete de voinici, cu topoare mari și mici, ca să fac o vânătoare, de păsări gălbioare, de blânde căprioare. Noi cu toții ne-am supus, la vânătoare ne-am dus. Iar împăratul îndeseară zări o urmă ușoară de sprintenă fiară. Unii ziseră că-i urmă de pasăre de rai, să fie împăratului bună de trai. Alții ziseră ca-i urmă de zână, să fie împăratului grădină, de frumoase roduri plină. Atunci tânărul nostru împărat în scări de aur s-a ridicat, peste mândra oaste a cătat și a zis: Cine-a fi în stare să prindă o fiară și pe urmă-i să se ducă și răspuns apoi s-aducă? Atunci noi ne-am ales și pe loc am purces din urmă în urmă, ca păstorul după turmă. Și venind noi trei voinici, și ajungând pe aici cu suflarea vântului, pe fața pământului, am zărit căzând pe casă o stea mândră, luminoasă, ș-am mai văzut o floricea mai mândră decât o stea, care-n flori înflorește, dar de rodit nu rodește. Împăratul nostru o vrea și ne-a trimis după ea, ca să i-o ducem mireasă, sa și-o facă-mpărăteasă!