Însemnătatea ținuturilor de peste Prut
| Însemnătatea ținuturilor de peste Prut de Nicolae Iorga |
| Comunicare cetită în ședința Academiei de la 12 mai 1912 |
Situația politică deosebită a deosebitelor ținuturi locuite de români și făcând parte din moștenirea lor istorică li dă, supt multe raporturi - cum am afirmat-o și cu alt prilej tot aici, - o fizionomie deosebită, făcându-le astfel să se poată ajuta între sine pentru a da împreună icoana deplină a vieții noastre în trecut și a însușirilor caracteristice ale poporului nostru în stratele lui adânci, de o veche cultură proprie.
Acesta e și cazul pentru ținuturile românești, "moldovenești", de peste Prut, care au căpătat, după anexarea la Rusia în 1812, numele neîndreptățit și tendențios de Basarabia, aplicabil numai fostei stăpâniri "băsărăbești", muntene, de la gurile Dunării, mai târziu sălaș de tatari, apoi pustiu deschis tuturor imigrărilor și colonizărilor de stat. Monumente românești, amintiri românești, ogoare românești, drepturi românești se întâlnesc la tot pasul, națiile conlocuitoare, - rusneci din părțile Hotinului, ruși veniți de peste Nistru, bulgari fugiți de peste Dunăre, de groaza turcilor pedepsitori, lipoveni exilați cât mai departe de pravoslavia oficială, nemți în căutare de privilegii cu îmbogățire repede, - neavând în mai toate cazurile decât vechimea celor o sută de ani strecurați de la tratatul din 16/28 mai 1812 și însemnătatea, dreptul istoric, rostul moral ce pot să derive din prezența a cel mult trei generații pe același pământ. Două milioane de locuitori ai provinciei împărătești, a cării relativă autonomie pe vechile baze tradiționale a fost de multă vreme cu totul desființată, până la scoaterea limbii băștinașilor din biserica și școala de sat, se recunosc și azi "moldoveni" și privesc ca fiind și al lor tot ce e în legătură cu dezvoltarea, de lupte și silinți culturale, timp de aproape cinci sute de ani, a țerii Moldovei. Între țeranul din văile Nistrului, Răutului, Bâcului, de pe malul stâng al Prutului, și acela de pe malul drept, din văile Siretului, Moldovei, Bistriței, nu e în nici o altă privință decât a formelor de stat și de cultură superioară, vreo deosebire. Românitatea lor etnică primordială și "moldovenia" lor istorică sunt întocmai aceleași. Pe când în Ardeal și Ungaria administrația pătrunde pănă și în cea mai depărtată comună rurală, urmărind cu stăruință scopuri cunoscute, pe când fiecare colț de pământ din Bucovina e supus celei mai străbătătoare înrâuriri oficiale, viața patriarhală rusească a atins neasemănat mai puțin străvechiul fond primitiv. Pănă și în târguri împrejurările și stările de spirit ale "vechiului regim" moldovenesc se întâlnesc aproape neatinse, încă și astăzi, printr-un ciudat fenomen de imobilizare, de încremenire a condițiilor de viață pentru o parte a unui popor, pe când alte părți, supt îndemnuri și influențe care nu se întâlnesc aici, au mers mai departe, mult mai departe, într-o dezvoltare grabnică, pripită chiar, nervoasă, permițând astfel contrastele cele mai pline de învățături cu cea dintăi.
Dar nu numai supt raportul arătat, această regiune a vieții noastre naționale interesează în cel mai înalt grad pe simplul curios, ca și pe cugetător, pe cercetătorul științific. Și în trecut, aceste locuri, contribuind puternic la viața moldovenească deplină, la viața românească întreagă, pot alcătui un capitol special din procesul nostru politic, dacă nu și cultural.
I
Din Apus a plecat viața noastră toată, tinzând să cucerească Răsăritul, - unde fusese totdeauna baza noastră etnică, a tracilor geți și daci, aborigeni, - pentru idei și forme apusene. Din Apus a plecat, prin anume momente în regatul Ungariei mai ales, întemeierea, fără "descălecători", a principatului muntean; din Apus a venit, printr-o descălecare, în clipa când se stabilea noua legătură de comerț între Caffa genoveză și orașele germane ale Galiției, înjghebarea țerii Moldovei ca principat românesc deosebit, în stare să oprească răpedea înaintare cuceritoare a domnilor din Argeș, - mare pagubă în ceea ce privește unitatea, așa de necesară, a vieții politice românești, mare folos dacă se consideră vigoarea mai mare a apărării în alcătuiri de stat cu caracterul local mai bine rostit, cu hotare naturale mai sigure. Nu mai pe încetul capitalele celor două țeri s-au mutat către răsărit: la munteni de la Argeș la Târgoviște, de la Târgoviște la București; la moldoveni de la Baia la Suceava și Siret, iar apoi de aici la Iași.
Deci voievodatul, îndată autonom, neatârnat, al lui Bogdan pribeagul, ridicat pe ruinele provinciei ungurești voievodale a lui Sas fiul lui Dragoș, stăpânitor în calea tatarilor a căror vastă împărăție se desfăcea, a cuprins pe rând cursul râului Moldova, de unde i-a venit și numele - așa cum, dincoace, de la Jiu și Olt, de la Argeș, Dâmbovița și Ialomița au venit numele județelor, unele din ele voievodale, ce s-au contopit în Țara Românească -, apoi al Sucevei și Siretului, iar al Prutului, atins la Cernăuți și trecut chiar încă supt Alexandru cel Bun, numai ceva mai târziu. Dacă Vasluiul, Bârladul și Tecuciul, în "insula" dintre Siret și Prut, sunt vechi, în legătură desigur cu vămile tătărești din vremurile lui Nogai, domnul împărătesc al Dunării în a doua jumătate a veacului al XIII-lea, toate celelalte așezări orășenești sunt ceva mai nouă; Ștefăneștii, poate din vremea lui Ștefan cel Mare, când se ridică prin curți domnești de vânătoare, judecată și petreceri, Hârlăul și Botoșanii (Botășanii), Iașii, simplu popas de negustori încă la începutul veacului al XV-lea, târgul Săratei, mai vechi decât Hușul - care nu poate avea nici o legătură cu husiții, - și Fălciul - tot din timpul crizei celei mari a luptei cu tatarii (Galațul ajungând la oarecare însemnătate numai după 1 500).
Cetăți lipsesc în această parte, pe când, de la Țețina, prin Suceava, Roman, Bacău, Crăciuna, Siretul întreg era întărit pentru împotrivirea față de unguri. La Prut nu se întâlneau însă dușmani, înaintea cărora să trebuiască a se trage un zăgaz. Dincolo de această apă domnii cari în jumătate de veac putură face dintr-o strajă săracă și amenințată o țară mare și sigură, aproape cu totul gata în margenile ei naturale încă înainte de Ștefan cel Mare, găsiră o altă lume decât aceea de pănă aici. Între munte și tăietura adâncă a Siretului erau orașele nemților trecuți din Galiția și Polonia (Siret, Suceava), ale sașilor (Baia sau Baia Moldovei, cu anexele sale Sasca ș.a.), stânele mocanilor din Neamț, - fără închipuita cetate teutonică a "nemților", cari nu erau nemți pentru popor, ci cruciați, "crijaci" - ocnele regale din târgul de șalgăi sau ceangăi careși păstrează încă numele, sentinelele de propagandă ale franciscanilor din Ciuc și țeranii de limbă maghiară din Agiud și Sascut (în ungurește: Fântâna Sasului). Între Siret și Prut, vechile sate rutene, care se pot recunoaște prin finala -ăuți (v. și Rădăuți), ce-i dreptul întrebuințată mai târziu, prin obicei, și în legătură cu radicale românești -, erau de mult și total deznaționalizate, dar, amintiri și, întâmplător, pretenții litvano-rusești, din care a ieșit apoi uzurparea fără viitor a lui Iurg Coriatovici, mai dăinuiau încă, și din părțile Brăilei muntene venea un curent politic de alipire la principatul mai vechi, și încă mai tare, al domnilor din Argeș. Peste Prut, până la apa largă a Nistrului curgând liniștită între stânci goale și codri ce tăinuiau o viață primejdioasă pentru străinul ce-și furișa piciorul într-înșii, era, fără vreo înrâurire sau încălcare, viață de țerani liberi. Târgurile, legate totdeauna în originea lor cu o colonizare străină, sunt ori crescute pe urmă, în umbra cetăților, ori dezvoltate pe încetul, încă mai târziu, din sate de plugari, - afară doar de cele două porturi: unul în gurile Dunării, celalt deasupra limanului Nistrului, cu largă dominație asupra Mării, care ni-au fost o prețioasă moștenire de la bizantini și coloniștii italieni, genovezi, cari-i înlocuiră după întemeierea Caffei și stabilirea asupra Mării Negre a hegemoniei steagului de negoț al Sfântului Gheorghe: Chilia-Licostomo și Cetatea Albă-Moncastro. Încolo, înaintea cetăților puternice, trăitoare și astăzi, mai sus de ruine mai nouă, ale apărării moldovenești, nu erau decât cele două vaduri ale comerțului dintre Galiția, depozitară de mărfuri germane și Caffa aducătoare de produse naturale și industriale răsăritene, tătărești, "saracine" sau "ultramarine", "indiene": Hotinul și Tighinea, care se pare a fi fost numită întăi, cum îi ziceau polonii mai târziu, Tehin, - două nume asemănătoare, care trebuie puse în legătură cu Sniatyn, Rohatin, Bendzin și alte nume galițiene și polone. Vămi litvane, vămi tătărești, cu poporație firește amestecată, li dăduseră naștere. "Podgradurile" cu "posade" sau cârciume, cu prăvălii, zise mai târziu turcește, dugheni, cu câte o curte de boieri având sate în apropiere, ca și nevoile firește ale vămilor și trecătorilor alcătuiră apoi târgurile, la Hotin ca și la Tighinea, dar și la Soroca (cf. Holboca etc.) mai nouă, și la Orhei (târgul lui Orhei întemeietorul), ca și la așezările, în mare parte locuite tot de moldoveni, de pe celalt mal, podolic: Otacul, Mohilăul, Dubăsarii (după aceia cari treceau Nistrul pe dubasele vechi cât lumea). Bâlciuri, iarmaroace se țineau și în toate aceste locuri; altele însă creară târgurile din veacul al XVII-lea și al XVIIIlea, Chișinăul, Troianul, Telineștii, Crăulenii, Căușanii, Buțcanii, precum rosturi militare turcești făcură Ismailul (Smil pentru moldoveni), Cartalul, și vecinătatea, de la 1600 înainte, a nogailor chemă la viață Cahulul și Han-Câșla, iar rosturi pescărești ridicară la oarecare însemnătate Renii, zis de turci Tomarova, pe care Despot-Vodă îl cerceta după 1560, și întrun târziu și Vâlcovul.
Prin ele însele, aceste orașe, târguri, târgușoare, nouă și numai în parte românești, nu dau nici pe departe caracterul ei acestei părți a românimii. El izvorăște întreg din viața muncitoare, energică, vitează și voioasă a țerănimii, care se pare a nu fi cunoscut vreodată nici măcar oblăduirea cruțătoare a voievozilor și juzilor tradiționali - cari în general lipsesc în Moldova cu puterea pe care o au în părțile muntene și ungurene -, având în fruntea lor pe bătrâni și căpitani de luptă, călăuzi de război.
Afară de "pustiu", pe care trebuie să-l înțelegem și aici numai relativ, așezându-l în regiunea, bine mărgenită geografic, a stepei, domnia n-a dăruit, - n-a îndrăznit și n-a putut să dăruiască aice. Nu i s-a cerut măcar o întărire, după care umblau totdeauna boierii sau cei ridicați la boierie, cu cumpărături sau schimburi mai nouă, dar care sătenilor, puțin bucuroși de a plăti sumele îndătinate diecilor de la Curte, li era mai mult sau mai puțin indiferentă, dacă nu chiar cu totul străină. Numărul actelor de danie domnească pentru locul între Prut și Nistru e foarte mic: o pot spune după străbaterea întregului material tipărit aproape, în vederea cărții Basarabia noastră, menită a fixa pe sigure dovezi documentare toate drepturile noastre naționale și istorice în anul centenarului anexării, când publicații rusești apar pentru a le tăgădui sau micșora. Aici, în această lume patriarhală, fiecare rămânea cum fusese, și nimeni nu venea să schimbe vechile împrejurări, între altele și pentru că primejdia războaielor prădalnice, mai ales din partea polonilor, era așa de mare și pentru că pădurea trebuia să fie dată jos înainte de a se trezi pofta bogatului, a puternicului, a nobilului de a stăpâni locul lăzuit prin munca grea a săracului. Și păduri ca ale Rezinei, vestite odată, ca ale Orheiului și Sorocei pănă azi, ni spun îndeajuns ce a putut să fie pe aici! Să nu uităm nici aceea că pe atunci pășunea era din punct de vedere economic importantă, lanurile acoperind în fiecare an numai o foarte mică parte a țerii, și aceasta în Moldova cu mult mai mult decât în părțile, vecine cu stăpânirea turcească și mărgenite curând de cetăți împărătești, ale principatului muntean.
De acești țerani fără stăpân domnia avea nevoie. Dincolo de Prut boierul cu oamenii lui nu putea să alerge în ajutorul cetății, întru apărarea vadului. Locuitorii satelor și-au urmat astfel și după ce se întăriră, pe rând, supt Alexandru cel Bun și supt Ștefan cel Mare, vadurile, apoi, ca la Orhei, și câte un loc de a doua linie în dosul lor, străvechea datină ostășească. Mai târziu, în alcătuirea lor a întrat ceva și din obiceiurile luptătoare mai nouă ale cazacilor, cari, de alminterea, atunci când se ziceau, în veacul al XVI-lea, Nizovii și aveau în frunte pe un Dimitrie Vișnieviețchi, coborâtor din fata lui Ștefan însuși, înainte de a fi zaporojenii "de la praguri", supt căpetenii populare rusești, nu erau numai ruși, ci pribegi, vagabonzi, aventurieri din toate țările vecine și adesea - o spun documentele - moldoveni, cum moldoveni au fost "domnișorii", un lung șir de la voinicul Nicoară, zis Potcoavă, pănă la Lobodă, ajutătorul lui Aron-Vodă, pe cari cazacii îi ajutau să-și ia în stăpânire "scaunul părintesc" mai mult sau mai puțin îndoielnic. S-ar putea zice chiar fără primejdie de a greși că mulți din acești cazaci moldoveni nu erau decât țerani de la Nistru, cari, de când Chilia și Cetatea Albă erau pierdute (1484), de când ienicerii se așezaseră în Tighinea ajunsă Benderul lui Soliman cel Măreț (1538), de când urmașii lui Ștefan nu mai aveau voie să poarte războaie, trebuiau să-și cheltuiască aiurea energia prin care supt marele domn, supt fiii săi Bogdan și Petru Rareș, supt nepoții săi de fiu Ștefăniță și Ioan cel Cumplit, dacă nu și supt Alexandru care fu poreclit Lăpușneanul fiindcă era fiul Anastasiei din Lăpușna, îngropată la Râșca, și al lui Bogdan, ei își făcuseră datoria prevăzută printr-o veche danie din vremea lui Gangur pârcălabul de Orhei și a "Gănguroaii celei bătrâne": apărarea țerii de tatarii Hoardei de Aur și de tatarii Crâmului.
Apoi, când și zilele de plean și glorie ale cazacilor trecură, acești căpitani și stegari, acești țerani înarmați, din străvechi neamuri cu nume ciudate și neînțelese, unele de o superbă spontaneitate de limbă, se făcură opoziția, totdeauna nemulțămită, adesea îndârjită, pornită pe răscoală, ridicată în oaste revoluționară împotriva domnului. Lăpușnenii, orheienii, sorocenii, mai târziu codrenii de la Prut, se ridicară astfel împotriva celor din urmă Movilești, împotriva lui Gașpar Gratiani, a lui Radu Mihnea și, la capăt, împotriva lui Duca-Vodă, supt acel Hâncul care a dat încă un proverb politic, de o deasă întrebuințare, înțelepciunii populare: "Vodă vra și Hâncul ba".
Hotinenii păstrează în schimb liniștea. De fapt ei se găseau mai aproape de Suceava, alcătuind cu acest vechi scaun de domnie și cu acel nou al Iașilor un triunghi perfect, în care se cuprind moșiile, cumpărate cu preț mare, ale boierilor cari aveau nevoie de Curtea Măriei sale, până la acei Stroicești cari ar fi putut fi domni, pănă la Movileștii cari purtară schiptrul voievozilor și la așa de bogata lor rudă, Isac Balica, frate după mamă al lui Vodă Ieremia și Vodă Simion, moștenitor al unei părți largi din averea acestei "doamne" Maria, înrudită cu Alexandru Lăpușneanu. Prin Băcioc, a cărui fată Tudosca luă pe vornicul Lupu, menit să fie Vasile-Vodă, și această nouă dinastie ajunse a se răzima cu deosebire pe moșii basarabene.
După căderea ei, vin alți stăpâni de pământ, grecii cu bani mulți, începând cu Cantacuzinii. Încetul cu încetul, și încheind cu averea imobilă uriașă pe care un Costachi Ghica șio făcu peste Prut, ei distruseră viața țerănească neatârnată, grămădind pe cei din urmă răzeși, totuși mulți, în cei din urmă mari codri: al Chigheciului la apus, al Orheiului la răsărit. Neamurile cele vechi, cari căpătaseră o dată cu pământ moșnenesc și datinile de luptă ale celor dintăi stăpânitori, emigrară pentru a-și putea întrebuința armele, mai ales împotriva vechiului dușman, tatarul, turcul. Astfel familiile Hăjdău, înrudită prin femei cu Vodă Ștefan Petriceicu, Murguleț ș.a. trecură în oștile lui Sobieski, ale lui Petru cel Mare (Apostol Chigheciu), mai târziu în oștile năvălitoare conduse de generalii împărăteselor "liberatoare" Ana și Ecaterina. Partidul războinic deschise în fiecare dată porțile rușilor, fiindcă erau creștini și fiindcă nu-și închipuiau că din crucea de binecuvântare a lui Hristos se poate face o unealtă de sfâșiere și silă.
Hârtiile răzeșilor din Moldova, ale moșnenilor din Țara Românească se găsesc azi în parte prin arhivele grefelor, și ar fi o datorie pentru Academie să intervie pentru ca ele să fie scoase din aceste depozite întâmplătoare, unde se pot și strica sau distruge și unde, oricum, ele nu pot fi decât excepțional întrebuințate, pentru a le reuni la colecțiile ei. Foarte multe acte sunt păstrate de bieții oameni cu o frică ușoară* de înțeles când se gândește cineva la numărul așa de mare de încălcări viclene sau brutale la care pământul lor de străveche moștenire și de sfânt drept, câștigat cu sabia și cu plugul, a fost supus pănă astăzi. Ce poate ieși din cercetarea lor mai întinsă pentru istoria unui ținut o dovedește îndeajuns șirul de lucrări prețioase ale răposatului Ștefulescu asupra Gorjului. În părțile de peste Prut, n-a fost introducerea codurilor franceze care să îngăduie nesfârșite dezbateri judecătorești asupra pământului și, se știe, judecata costă acolo ceva mai scump decât la noi. Suntem îndreptățiți a crede că marile sate răzeșești, pline încă de bogăție și de o mândră conștiință de sine - acum câțiva ani un băiețel cu oile, pe care-l întrebam a'cui sunt, îmi răspundea cu un ton de mare siguranță: A'mele! -, în căsuțele de cea mai veche datină, cu înalte coperișuri de stuh, ochiuri mărunte de fereastră și prispe de sfat și odihnă, se păstrează mii și mii de acte "moldovenești", care ne-ar ajuta desigur a cunoaște mai bine neamuri bătrâne, schimbări teritoriale cu însemnătate și poate chiar, cuprinse în țesătura vreunei hotărâri de moșie, evenimente istorice.
Adaug, în legătură cu această informație încă ascunsă, că, dintre neamurile boierești care au rămas, la anexare, supt stăpânirea rusească, - și între care, pe lângă răzeșii ridicați în ranguri sau seminții decăzute, se află și în număr destul de însemnat de familii mari, - nu toate și-au înstreinat pământul pentru a se pierde în lumea cinovnicilor sau cheltuitorilor de bani moșteniți din imensa Împărăție. Într-un frumos roman istoric, Pribegi în țară răpită, venerabilul domn D.C. Moruzi din Iași zugrăvește, pe temeiul amintirilor sale, ca unul ce și-a petrecut copilăria și o parte din tinereță în Basarabia, viața la țară, între sătenii de limba lor, a celor dintăi generații despărțite, printr-un hotar ce nu se putea trece ușor, de ai lor rămași în vechea Moldovă "turcească", pe jertfa căreia s-a clădit România unitară și neatârnată de astăzi. Mai sunt și azi nobili de sânge moldovenesc ca aceia, și de mai multe ori am văzut venind de acolo doamne de o distinsă cultură, cu o cunoștință neașteptată a istoriei românilor, bătrâni cari înfățișau o spiță de neam glorioasă, tineri în cari părea că începe a se mișca o conștiință a datoriei naționale, pentru a vorbi cu noi, cei de aici, despre timpurile când înaintașii noștri și ai lor au trăit împreună, luând parte la aceleași sfaturi ale domnilor din Iași, la aceleași afaceri de pace și război ale vechii Moldove, patrie comună. Știu bine că mulți au colecții frumoase de documente, la care țin și din punctul de vedere, de altfel totdeauna respectabil, ca o formă nobilă de solidaritate omenească, al mândriei de familie. Cât mai curând trebuie să știm ce se cuprinde în aceste arhive private, și oameni cu știință și tact n-ar putea fi opriți de nimeni în cercetările lor, care folosesc supt toate raporturile și tuturora. Putem nădăjdui chiar că de acolo ni-ar veni arhive de familie complecte, ceea ce se află foarte rar aici, doar, întru câtva, pentru Cantacuzini în Muntenia și, în Moldova, prin arhivele, care mi s-a descris ca fiind așa de bogate, de la Stânca, pentru Rusetești.
E încă vremea în care se pot urmări ușor legături de familie cu străinii, care au făcut să treacă moșii moldovenești în mâna rușilor și altor neamuri conlocuitoare. Dacă s-ar face lucrul acesta mai târziu, ar fi poate, în atâtea cazuri, zădarnic.
Acum mulți ani, un membru al Academiei Române, Gheorghe Sion, aducea din Basarabia vestea comorii de știri cu privire la Moldova între anii 1806 și 1812 care se află la Chișinău, în așa-numită Arhivă a Senatorilor, după titlul oblăduitorilor civili supremi ai Moldovei în acești ani de ocupație, premergătoare anexării pentru ținuturile ei răsăritene. De atunci un harnic român basarabean, care scrie însă, și pentru că e funcționar, în rusește, a dat știri bogate, regeste amănunțite în acea operă a sa, Lucrări ale comisiunii arheologice din Basarabia, care, după ce făcuse cunoscut așa de interesantele acte ale Chișinăului, s-a oprit, din nenorocire, prea răpede. Pe baza acestor lămuriri d. Radu Rosetti a scos copii și a redactat rezumate, care, publicate în volumul XXXII din "Analele" noastre, aruncă o așa de puternică lumină asupra regimului rusesc în toată Moldova pe o vreme când puțini ar fi crezut, după anexarea, formală, a amânduror Principatele, recunoscută și de Napoleon, arbitru general al răpirilor, că va fi cândva o Românie și un viitor național pentru acest neam.
Ni trebuie însă nu numai prelucrări și indicații, ci culegeri integrale, care ar fi de cel mai mare folos pentru istoria culturală, ca și pentru studiile de limbă. În arhivele Basarabiei și în partea basarabeană din Arhivele Imperiului s-ar găsi un imens material, nu numai pentru această vreme, dar și pentru toată epoca următoare, destul de întinsă, în care afară de un guvernator cu Curtea lui și de o armată de ocupație plus câțiva aventurieri, totul rămăsese curat românesc, ca suflet și grai, în ținuturile anexate.
Se știe că, în Bucovina, noi, cei din Regat, n-am lucrat mai nimic, iar frații noștri de acolo au lăsat pe sasul Zieglauer să cerceteze arhivele țerii pentru vremea nouă, pe germanul Kaindl să dea istoria ducatului și a capitalei sale Cernăuțul, pe ruteanul Kozak, dușman hotărât al nostru, care caută să ne izgonească și din drepturile istorice, să publice inscripțiile de pe mormintele lui Ștefan cel Mare și ale neamului său, ca și ale boierilor și negustorilor din vremuri, fără a mai pomeni dezgroparea ruinelor Sucevei prin Romstorfor și studierea câmpiilor de luptă, a monedelor prin ofițerul de jandarmerie Fischer. Nu vom lăsa, cred, azi, când avem o școală istorică și când averi mari au fost puse la dispoziția Academiei de oameni de bine, nu numai pentru bună păstrare și fructificare printr-o excelentă administrație birocratică, ci și pentru propășirea științifică, ca, după rusificatul Nakko, după imigrații Batiușkov, rus, și Zașciuk, rutean, cari au deschis calea pentru ai lor în asemenea cercetări și alți străini să vie pentru a ni spune din trecutul nostru ce-i interesează numai pe dânșii și ce li folosește numai lor.
II
Mai ușoară și mai plină de roade ar fi munca folcloristului, adunător de cântece, de povești, de zicale, de farmece, de datine, de artă populară în aceste locuri pe care nici un hotar nu le poate despărți de iubirea noastră ca și de interesul nostru, tot mai viu.
Se știe că, afară de câte un Constantin Stolnicul Cantacuzino, căutător în vechile balade ale unor lămuriri istorice precise, care desigur că nu pot să rămâie acolo neatinse, afară de câte un Văcărescu, a cărui ureche se încânta de ritmul viu sau trist, de melodia săltăreață sau plângătoare, a doinelor și horelor, în care găsea poate asemănări cu acea poezie populară italiană care, după marele liric sicilian dialectal Meli, nu mai putea fi ignorată, poezia populară românească a fost strânsă întăi de doi străini, sârbul Vuk Karadic, care-și încredință culegerea lui Asachi, în casa din Iași a căruia ea arse fără să fie publicată, și cutare medic ieșan, Laskaris, prieten al cercetătorului vieții sârbești Possart, prin care ni s-a păstrat știrea. Numai peste câteva decenii erau să vie la lucru, de dragul țerii, dar și de al originalității romantice, gata să forțeze în reproducere și nota dezmierdătoare și nota tragică, Alecu Russo, un basarabean, plin încă de farmecul codrilor și șesurilor de peste Prut, și Vasile Alecsandri.
Măcar ca un semn de mulțămită față de memoria celui dintăi, frumoasă minte, îndemnată de emoții totdeauna sincere și nobile, s-ar fi cuvenit să întrebăm mai de curând, mai des și cu mai mult folos pe țeranii români din locul lui de naștere. Viața răzeșească, aproape neatinsă pănă azi, cu serbătorile ei tradiționale, cu obiceiurile ei străvechi, trebuie să fi păstrat mai bine decât orice alt strat popular românesc cântecul național, cu ariile fără de care numai cărturarii, deprinși în abstracții, și-l pot închipui. Nu se poate să fi pierit de acolo lungile bocete tânguitoare, solemnele orații de nuntă - din care dădeam cutare, foarte frumoasă, după una din trecătoarele foi românești basarabene apărute la începutul erei constituționale, în "Floarea darurilor", I -, vioaiele urări de Crăciun și de Anul Nou, cântecele de iubire și de dor, istețele chiuituri de horă sigure de lovitura lor. Pe teritoriul Codrului, unde se prădau și armele, calul tatarului și oile mocanului în trecere pe șesuri, a înflorit odată acel cântec de haiducie anonimă, înaintea marilor haiduci cu nume vestite, cântec pe care-l știe azi, pănă în munte, unde l-a cules învățătorul Vasiliu din Tătăruși, Moldova toată: acolo tocmai să se fi pierdut el în sărăcie și înstrăinare? Ceva mai jos, unde a răsărit din închipuirea unui popor viteaz icoana epică a lui Grue biruitorul hanului, acest ciclu de lupte să se fi dus el cu totul din amintirea poporului? N-o putem crede.
Poezia populară basarabeană n-a putut fi înrâurită, - cum a fost a noastră de aici, și tot mai mult, în fond și formă din nenorocire - de limba stricată cu franțuzește a oficialității jandarmului și perceptorului, de cunoștințele, de cele mai multe ori confuze, ale școlii, de legi și forme administrative apusene. Precum Hotinul e și azi, cu tărăbile de lemn negru ce se prind sus în cârlige, cu străzile înguste și murdare, cu strălucita cetate roșie ca de sânge de deasupra mărețului Nistru larg, un târg din 1812, precum Soroca n-a pierdut o piatră din împrejmuirea ei de piatră, precum în toate colțurile trecutul îți răsare întreg, ca o mângâiere pentru stările de azi, dar și ca o prigonire dureroasă, astfel gând, simțire, ritm, rimă, arie au rămas în cântecul basarabean cu totul neschimbate și absolut autentice.
Și acest cântec s-a îmbogățit prin expresia mișcată a două sentimente: unul e, dacă nu durerea pentru viața politică pierdută, dacă nu râvnirea după patria moldovenească desființată aici, măcar jalea ruperii de la frații ceilalți, care a făcut un "râu blăstămat", osândit să sece ca pedeapsă, din cursul prăpăstuit al Prutului. E singurul hotar asupra căruia apasă și pentru popor un blăstăm. Și, al doilea, pe urma ispitei și silei care a dus mii de săteni români să moară de foame, de frig, de bolile rele ale străinătății, de la "Capcasul înghețat" pănă la pustiul manciurian al Amurului, s-a ridicat un alt plânset, de o tragică duioșie, de o supremă deznădejde fără păreche în exprimarea durerii unui popor fără noroc.
Această poezie a cules-o în treacăt, pentru observații fonetice, d. Weigand din Leipzig și un român, unul singur, Gheorghe Madan, care, pentru a fi în nota cuvenită, s-a făcut cenzor contra literaturii și cugetării românești la Chișinău.
Ca și trecutul românesc, cântecul neamului și, alături cu el, tot ce alcătuiește cultura îndătinată a poporului, ne așteaptă peste Prut. Să nu zăbovim! Un popor care se întărește prin cultură de la toate izvoarele lui de viață morală nu poate pieri în veci, și nici pe unul din locurile pe care le-a fructificat munca sa și conștiința sa le-a făcut vii.