Însemnătatea ținuturilor de peste Prut

Jump to navigation Jump to search
Însemnătatea ţinuturilor de peste Prut
de Nicolae Iorga
Comunicare cetită în şedinţa Academiei de la 12 mai 1912


Situaţia politică deosebită a deosebitelor ţinuturi locuite de români şi făcând parte din moştenirea lor istorică li dă, supt multe raporturi - cum am afirmat-o şi cu alt prilej tot aici, - o fizionomie deosebită, făcându-le astfel să se poată ajuta între sine pentru a da împreună icoana deplină a vieţii noastre în trecut şi a însuşirilor caracteristice ale poporului nostru în stratele lui adânci, de o veche cultură proprie.

Acesta e şi cazul pentru ţinuturile româneşti, "moldoveneşti", de peste Prut, care au căpătat, după anexarea la Rusia în 1812, numele neîndreptăţit şi tendenţios de Basarabia, aplicabil numai fostei stăpâniri "băsărăbeşti", muntene, de la gurile Dunării, mai târziu sălaş de tatari, apoi pustiu deschis tuturor imigrărilor şi colonizărilor de stat. Monumente româneşti, amintiri româneşti, ogoare româneşti, drepturi româneşti se întâlnesc la tot pasul, naţiile conlocuitoare, - rusneci din părţile Hotinului, ruşi veniţi de peste Nistru, bulgari fugiţi de peste Dunăre, de groaza turcilor pedepsitori, lipoveni exilaţi cât mai departe de pravoslavia oficială, nemţi în căutare de privilegii cu îmbogăţire repede, - neavând în mai toate cazurile decât vechimea celor o sută de ani strecuraţi de la tratatul din 16/28 mai 1812 şi însemnătatea, dreptul istoric, rostul moral ce pot să derive din prezenţa a cel mult trei generaţii pe acelaşi pământ. Două milioane de locuitori ai provinciei împărăteşti, a cării relativă autonomie pe vechile baze tradiţionale a fost de multă vreme cu totul desfiinţată, până la scoaterea limbii băştinaşilor din biserica şi şcoala de sat, se recunosc şi azi "moldoveni" şi privesc ca fiind şi al lor tot ce e în legătură cu dezvoltarea, de lupte şi silinţi culturale, timp de aproape cinci sute de ani, a ţerii Moldovei. Între ţeranul din văile Nistrului, Răutului, Bâcului, de pe malul stâng al Prutului, şi acela de pe malul drept, din văile Siretului, Moldovei, Bistriţei, nu e în nici o altă privinţă decât a formelor de stat şi de cultură superioară, vreo deosebire. Românitatea lor etnică primordială şi "moldovenia" lor istorică sunt întocmai aceleaşi. Pe când în Ardeal şi Ungaria administraţia pătrunde pănă şi în cea mai depărtată comună rurală, urmărind cu stăruinţă scopuri cunoscute, pe când fiecare colţ de pământ din Bucovina e supus celei mai străbătătoare înrâuriri oficiale, viaţa patriarhală rusească a atins neasemănat mai puţin străvechiul fond primitiv. Pănă şi în târguri împrejurările şi stările de spirit ale "vechiului regim" moldovenesc se întâlnesc aproape neatinse, încă şi astăzi, printr-un ciudat fenomen de imobilizare, de încremenire a condiţiilor de viaţă pentru o parte a unui popor, pe când alte părţi, supt îndemnuri şi influenţe care nu se întâlnesc aici, au mers mai departe, mult mai departe, într-o dezvoltare grabnică, pripită chiar, nervoasă, permiţând astfel contrastele cele mai pline de învăţături cu cea dintăi.

Dar nu numai supt raportul arătat, această regiune a vieţii noastre naţionale interesează în cel mai înalt grad pe simplul curios, ca şi pe cugetător, pe cercetătorul ştiinţific. Şi în trecut, aceste locuri, contribuind puternic la viaţa moldovenească deplină, la viaţa românească întreagă, pot alcătui un capitol special din procesul nostru politic, dacă nu şi cultural.

I

Din Apus a plecat viaţa noastră toată, tinzând să cucerească Răsăritul, - unde fusese totdeauna baza noastră etnică, a tracilor geţi şi daci, aborigeni, - pentru idei şi forme apusene. Din Apus a plecat, prin anume momente în regatul Ungariei mai ales, întemeierea, fără "descălecători", a principatului muntean; din Apus a venit, printr-o descălecare, în clipa când se stabilea noua legătură de comerţ între Caffa genoveză şi oraşele germane ale Galiţiei, înjghebarea ţerii Moldovei ca principat românesc deosebit, în stare să oprească răpedea înaintare cuceritoare a domnilor din Argeş, - mare pagubă în ceea ce priveşte unitatea, aşa de necesară, a vieţii politice româneşti, mare folos dacă se consideră vigoarea mai mare a apărării în alcătuiri de stat cu caracterul local mai bine rostit, cu hotare naturale mai sigure. Nu mai pe încetul capitalele celor două ţeri s-au mutat către răsărit: la munteni de la Argeş la Târgovişte, de la Târgovişte la Bucureşti; la moldoveni de la Baia la Suceava şi Siret, iar apoi de aici la Iaşi.

Deci voievodatul, îndată autonom, neatârnat, al lui Bogdan pribeagul, ridicat pe ruinele provinciei ungureşti voievodale a lui Sas fiul lui Dragoş, stăpânitor în calea tatarilor a căror vastă împărăţie se desfăcea, a cuprins pe rând cursul râului Moldova, de unde i-a venit şi numele - aşa cum, dincoace, de la Jiu şi Olt, de la Argeş, Dâmboviţa şi Ialomiţa au venit numele judeţelor, unele din ele voievodale, ce s-au contopit în Ţara Românească -, apoi al Sucevei şi Siretului, iar al Prutului, atins la Cernăuţi şi trecut chiar încă supt Alexandru cel Bun, numai ceva mai târziu. Dacă Vasluiul, Bârladul şi Tecuciul, în "insula" dintre Siret şi Prut, sunt vechi, în legătură desigur cu vămile tătăreşti din vremurile lui Nogai, domnul împărătesc al Dunării în a doua jumătate a veacului al XIII-lea, toate celelalte aşezări orăşeneşti sunt ceva mai nouă; Ştefăneştii, poate din vremea lui Ştefan cel Mare, când se ridică prin curţi domneşti de vânătoare, judecată şi petreceri, Hârlăul şi Botoşanii (Botăşanii), Iaşii, simplu popas de negustori încă la începutul veacului al XV-lea, târgul Săratei, mai vechi decât Huşul - care nu poate avea nici o legătură cu husiţii, - şi Fălciul - tot din timpul crizei celei mari a luptei cu tatarii (Galaţul ajungând la oarecare însemnătate numai după 1 500).

Cetăţi lipsesc în această parte, pe când, de la Ţeţina, prin Suceava, Roman, Bacău, Crăciuna, Siretul întreg era întărit pentru împotrivirea faţă de unguri. La Prut nu se întâlneau însă duşmani, înaintea cărora să trebuiască a se trage un zăgaz. Dincolo de această apă domnii cari în jumătate de veac putură face dintr-o strajă săracă şi ameninţată o ţară mare şi sigură, aproape cu totul gata în margenile ei naturale încă înainte de Ştefan cel Mare, găsiră o altă lume decât aceea de pănă aici. Între munte şi tăietura adâncă a Siretului erau oraşele nemţilor trecuţi din Galiţia şi Polonia (Siret, Suceava), ale saşilor (Baia sau Baia Moldovei, cu anexele sale Sasca ş.a.), stânele mocanilor din Neamţ, - fără închipuita cetate teutonică a "nemţilor", cari nu erau nemţi pentru popor, ci cruciaţi, "crijaci" - ocnele regale din târgul de şalgăi sau ceangăi careşi păstrează încă numele, sentinelele de propagandă ale franciscanilor din Ciuc şi ţeranii de limbă maghiară din Agiud şi Sascut (în ungureşte: Fântâna Sasului). Între Siret şi Prut, vechile sate rutene, care se pot recunoaşte prin finala -ăuţi (v. şi Rădăuţi), ce-i dreptul întrebuinţată mai târziu, prin obicei, şi în legătură cu radicale româneşti -, erau de mult şi total deznaţionalizate, dar, amintiri şi, întâmplător, pretenţii litvano-ruseşti, din care a ieşit apoi uzurparea fără viitor a lui Iurg Coriatovici, mai dăinuiau încă, şi din părţile Brăilei muntene venea un curent politic de alipire la principatul mai vechi, şi încă mai tare, al domnilor din Argeş. Peste Prut, până la apa largă a Nistrului curgând liniştită între stânci goale şi codri ce tăinuiau o viaţă primejdioasă pentru străinul ce-şi furişa piciorul într-înşii, era, fără vreo înrâurire sau încălcare, viaţă de ţerani liberi. Târgurile, legate totdeauna în originea lor cu o colonizare străină, sunt ori crescute pe urmă, în umbra cetăţilor, ori dezvoltate pe încetul, încă mai târziu, din sate de plugari, - afară doar de cele două porturi: unul în gurile Dunării, celalt deasupra limanului Nistrului, cu largă dominaţie asupra Mării, care ni-au fost o preţioasă moştenire de la bizantini şi coloniştii italieni, genovezi, cari-i înlocuiră după întemeierea Caffei şi stabilirea asupra Mării Negre a hegemoniei steagului de negoţ al Sfântului Gheorghe: Chilia-Licostomo şi Cetatea Albă-Moncastro. Încolo, înaintea cetăţilor puternice, trăitoare şi astăzi, mai sus de ruine mai nouă, ale apărării moldoveneşti, nu erau decât cele două vaduri ale comerţului dintre Galiţia, depozitară de mărfuri germane şi Caffa aducătoare de produse naturale şi industriale răsăritene, tătăreşti, "saracine" sau "ultramarine", "indiene": Hotinul şi Tighinea, care se pare a fi fost numită întăi, cum îi ziceau polonii mai târziu, Tehin, - două nume asemănătoare, care trebuie puse în legătură cu Sniatyn, Rohatin, Bendzin şi alte nume galiţiene şi polone. Vămi litvane, vămi tătăreşti, cu poporaţie fireşte amestecată, li dăduseră naştere. "Podgradurile" cu "posade" sau cârciume, cu prăvălii, zise mai târziu turceşte, dugheni, cu câte o curte de boieri având sate în apropiere, ca şi nevoile fireşte ale vămilor şi trecătorilor alcătuiră apoi târgurile, la Hotin ca şi la Tighinea, dar şi la Soroca (cf. Holboca etc.) mai nouă, şi la Orhei (târgul lui Orhei întemeietorul), ca şi la aşezările, în mare parte locuite tot de moldoveni, de pe celalt mal, podolic: Otacul, Mohilăul, Dubăsarii (după aceia cari treceau Nistrul pe dubasele vechi cât lumea). Bâlciuri, iarmaroace se ţineau şi în toate aceste locuri; altele însă creară târgurile din veacul al XVII-lea şi al XVIIIlea, Chişinăul, Troianul, Telineştii, Crăulenii, Căuşanii, Buţcanii, precum rosturi militare turceşti făcură Ismailul (Smil pentru moldoveni), Cartalul, şi vecinătatea, de la 1600 înainte, a nogailor chemă la viaţă Cahulul şi Han-Câşla, iar rosturi pescăreşti ridicară la oarecare însemnătate Renii, zis de turci Tomarova, pe care Despot-Vodă îl cerceta după 1560, şi întrun târziu şi Vâlcovul.

Prin ele însele, aceste oraşe, târguri, târguşoare, nouă şi numai în parte româneşti, nu dau nici pe departe caracterul ei acestei părţi a românimii. El izvorăşte întreg din viaţa muncitoare, energică, vitează şi voioasă a ţerănimii, care se pare a nu fi cunoscut vreodată nici măcar oblăduirea cruţătoare a voievozilor şi juzilor tradiţionali - cari în general lipsesc în Moldova cu puterea pe care o au în părţile muntene şi ungurene -, având în fruntea lor pe bătrâni şi căpitani de luptă, călăuzi de război.

Afară de "pustiu", pe care trebuie să-l înţelegem şi aici numai relativ, aşezându-l în regiunea, bine mărgenită geografic, a stepei, domnia n-a dăruit, - n-a îndrăznit şi n-a putut să dăruiască aice. Nu i s-a cerut măcar o întărire, după care umblau totdeauna boierii sau cei ridicaţi la boierie, cu cumpărături sau schimburi mai nouă, dar care sătenilor, puţin bucuroşi de a plăti sumele îndătinate diecilor de la Curte, li era mai mult sau mai puţin indiferentă, dacă nu chiar cu totul străină. Numărul actelor de danie domnească pentru locul între Prut şi Nistru e foarte mic: o pot spune după străbaterea întregului material tipărit aproape, în vederea cărţii Basarabia noastră, menită a fixa pe sigure dovezi documentare toate drepturile noastre naţionale şi istorice în anul centenarului anexării, când publicaţii ruseşti apar pentru a le tăgădui sau micşora. Aici, în această lume patriarhală, fiecare rămânea cum fusese, şi nimeni nu venea să schimbe vechile împrejurări, între altele şi pentru că primejdia războaielor prădalnice, mai ales din partea polonilor, era aşa de mare şi pentru că pădurea trebuia să fie dată jos înainte de a se trezi pofta bogatului, a puternicului, a nobilului de a stăpâni locul lăzuit prin munca grea a săracului. Şi păduri ca ale Rezinei, vestite odată, ca ale Orheiului şi Sorocei pănă azi, ni spun îndeajuns ce a putut să fie pe aici! Să nu uităm nici aceea că pe atunci păşunea era din punct de vedere economic importantă, lanurile acoperind în fiecare an numai o foarte mică parte a ţerii, şi aceasta în Moldova cu mult mai mult decât în părţile, vecine cu stăpânirea turcească şi mărgenite curând de cetăţi împărăteşti, ale principatului muntean.

De aceşti ţerani fără stăpân domnia avea nevoie. Dincolo de Prut boierul cu oamenii lui nu putea să alerge în ajutorul cetăţii, întru apărarea vadului. Locuitorii satelor şi-au urmat astfel şi după ce se întăriră, pe rând, supt Alexandru cel Bun şi supt Ştefan cel Mare, vadurile, apoi, ca la Orhei, şi câte un loc de a doua linie în dosul lor, străvechea datină ostăşească. Mai târziu, în alcătuirea lor a întrat ceva şi din obiceiurile luptătoare mai nouă ale cazacilor, cari, de alminterea, atunci când se ziceau, în veacul al XVI-lea, Nizovii şi aveau în frunte pe un Dimitrie Vişnievieţchi, coborâtor din fata lui Ştefan însuşi, înainte de a fi zaporojenii "de la praguri", supt căpetenii populare ruseşti, nu erau numai ruşi, ci pribegi, vagabonzi, aventurieri din toate ţările vecine şi adesea - o spun documentele - moldoveni, cum moldoveni au fost "domnişorii", un lung şir de la voinicul Nicoară, zis Potcoavă, pănă la Lobodă, ajutătorul lui Aron-Vodă, pe cari cazacii îi ajutau să-şi ia în stăpânire "scaunul părintesc" mai mult sau mai puţin îndoielnic. S-ar putea zice chiar fără primejdie de a greşi că mulţi din aceşti cazaci moldoveni nu erau decât ţerani de la Nistru, cari, de când Chilia şi Cetatea Albă erau pierdute (1484), de când ienicerii se aşezaseră în Tighinea ajunsă Benderul lui Soliman cel Măreţ (1538), de când urmaşii lui Ştefan nu mai aveau voie să poarte războaie, trebuiau să-şi cheltuiască aiurea energia prin care supt marele domn, supt fiii săi Bogdan şi Petru Rareş, supt nepoţii săi de fiu Ştefăniţă şi Ioan cel Cumplit, dacă nu şi supt Alexandru care fu poreclit Lăpuşneanul fiindcă era fiul Anastasiei din Lăpuşna, îngropată la Râşca, şi al lui Bogdan, ei îşi făcuseră datoria prevăzută printr-o veche danie din vremea lui Gangur pârcălabul de Orhei şi a "Gănguroaii celei bătrâne": apărarea ţerii de tatarii Hoardei de Aur şi de tatarii Crâmului.

Apoi, când şi zilele de plean şi glorie ale cazacilor trecură, aceşti căpitani şi stegari, aceşti ţerani înarmaţi, din străvechi neamuri cu nume ciudate şi neînţelese, unele de o superbă spontaneitate de limbă, se făcură opoziţia, totdeauna nemulţămită, adesea îndârjită, pornită pe răscoală, ridicată în oaste revoluţionară împotriva domnului. Lăpuşnenii, orheienii, sorocenii, mai târziu codrenii de la Prut, se ridicară astfel împotriva celor din urmă Movileşti, împotriva lui Gaşpar Gratiani, a lui Radu Mihnea şi, la capăt, împotriva lui Duca-Vodă, supt acel Hâncul care a dat încă un proverb politic, de o deasă întrebuinţare, înţelepciunii populare: "Vodă vra şi Hâncul ba".

Hotinenii păstrează în schimb liniştea. De fapt ei se găseau mai aproape de Suceava, alcătuind cu acest vechi scaun de domnie şi cu acel nou al Iaşilor un triunghi perfect, în care se cuprind moşiile, cumpărate cu preţ mare, ale boierilor cari aveau nevoie de Curtea Măriei sale, până la acei Stroiceşti cari ar fi putut fi domni, pănă la Movileştii cari purtară schiptrul voievozilor şi la aşa de bogata lor rudă, Isac Balica, frate după mamă al lui Vodă Ieremia şi Vodă Simion, moştenitor al unei părţi largi din averea acestei "doamne" Maria, înrudită cu Alexandru Lăpuşneanu. Prin Băcioc, a cărui fată Tudosca luă pe vornicul Lupu, menit să fie Vasile-Vodă, şi această nouă dinastie ajunse a se răzima cu deosebire pe moşii basarabene.

După căderea ei, vin alţi stăpâni de pământ, grecii cu bani mulţi, începând cu Cantacuzinii. Încetul cu încetul, şi încheind cu averea imobilă uriaşă pe care un Costachi Ghica şio făcu peste Prut, ei distruseră viaţa ţerănească neatârnată, grămădind pe cei din urmă răzeşi, totuşi mulţi, în cei din urmă mari codri: al Chigheciului la apus, al Orheiului la răsărit. Neamurile cele vechi, cari căpătaseră o dată cu pământ moşnenesc şi datinile de luptă ale celor dintăi stăpânitori, emigrară pentru a-şi putea întrebuinţa armele, mai ales împotriva vechiului duşman, tatarul, turcul. Astfel familiile Hăjdău, înrudită prin femei cu Vodă Ştefan Petriceicu, Murguleţ ş.a. trecură în oştile lui Sobieski, ale lui Petru cel Mare (Apostol Chigheciu), mai târziu în oştile năvălitoare conduse de generalii împărăteselor "liberatoare" Ana şi Ecaterina. Partidul războinic deschise în fiecare dată porţile ruşilor, fiindcă erau creştini şi fiindcă nu-şi închipuiau că din crucea de binecuvântare a lui Hristos se poate face o unealtă de sfâşiere şi silă.

Hârtiile răzeşilor din Moldova, ale moşnenilor din Ţara Românească se găsesc azi în parte prin arhivele grefelor, şi ar fi o datorie pentru Academie să intervie pentru ca ele să fie scoase din aceste depozite întâmplătoare, unde se pot şi strica sau distruge şi unde, oricum, ele nu pot fi decât excepţional întrebuinţate, pentru a le reuni la colecţiile ei. Foarte multe acte sunt păstrate de bieţii oameni cu o frică uşoară* de înţeles când se gândeşte cineva la numărul aşa de mare de încălcări viclene sau brutale la care pământul lor de străveche moştenire şi de sfânt drept, câştigat cu sabia şi cu plugul, a fost supus pănă astăzi. Ce poate ieşi din cercetarea lor mai întinsă pentru istoria unui ţinut o dovedeşte îndeajuns şirul de lucrări preţioase ale răposatului Ştefulescu asupra Gorjului. În părţile de peste Prut, n-a fost introducerea codurilor franceze care să îngăduie nesfârşite dezbateri judecătoreşti asupra pământului şi, se ştie, judecata costă acolo ceva mai scump decât la noi. Suntem îndreptăţiţi a crede că marile sate răzeşeşti, pline încă de bogăţie şi de o mândră conştiinţă de sine - acum câţiva ani un băieţel cu oile, pe care-l întrebam a'cui sunt, îmi răspundea cu un ton de mare siguranţă: A'mele! -, în căsuţele de cea mai veche datină, cu înalte coperişuri de stuh, ochiuri mărunte de fereastră şi prispe de sfat şi odihnă, se păstrează mii şi mii de acte "moldoveneşti", care ne-ar ajuta desigur a cunoaşte mai bine neamuri bătrâne, schimbări teritoriale cu însemnătate şi poate chiar, cuprinse în ţesătura vreunei hotărâri de moşie, evenimente istorice.

Adaug, în legătură cu această informaţie încă ascunsă, că, dintre neamurile boiereşti care au rămas, la anexare, supt stăpânirea rusească, - şi între care, pe lângă răzeşii ridicaţi în ranguri sau seminţii decăzute, se află şi în număr destul de însemnat de familii mari, - nu toate şi-au înstreinat pământul pentru a se pierde în lumea cinovnicilor sau cheltuitorilor de bani moşteniţi din imensa Împărăţie. Într-un frumos roman istoric, Pribegi în ţară răpită, venerabilul domn D.C. Moruzi din Iaşi zugrăveşte, pe temeiul amintirilor sale, ca unul ce şi-a petrecut copilăria şi o parte din tinereţă în Basarabia, viaţa la ţară, între sătenii de limba lor, a celor dintăi generaţii despărţite, printr-un hotar ce nu se putea trece uşor, de ai lor rămaşi în vechea Moldovă "turcească", pe jertfa căreia s-a clădit România unitară şi neatârnată de astăzi. Mai sunt şi azi nobili de sânge moldovenesc ca aceia, şi de mai multe ori am văzut venind de acolo doamne de o distinsă cultură, cu o cunoştinţă neaşteptată a istoriei românilor, bătrâni cari înfăţişau o spiţă de neam glorioasă, tineri în cari părea că începe a se mişca o conştiinţă a datoriei naţionale, pentru a vorbi cu noi, cei de aici, despre timpurile când înaintaşii noştri şi ai lor au trăit împreună, luând parte la aceleaşi sfaturi ale domnilor din Iaşi, la aceleaşi afaceri de pace şi război ale vechii Moldove, patrie comună. Ştiu bine că mulţi au colecţii frumoase de documente, la care ţin şi din punctul de vedere, de altfel totdeauna respectabil, ca o formă nobilă de solidaritate omenească, al mândriei de familie. Cât mai curând trebuie să ştim ce se cuprinde în aceste arhive private, şi oameni cu ştiinţă şi tact n-ar putea fi opriţi de nimeni în cercetările lor, care folosesc supt toate raporturile şi tuturora. Putem nădăjdui chiar că de acolo ni-ar veni arhive de familie complecte, ceea ce se află foarte rar aici, doar, întru câtva, pentru Cantacuzini în Muntenia şi, în Moldova, prin arhivele, care mi s-a descris ca fiind aşa de bogate, de la Stânca, pentru Ruseteşti.

E încă vremea în care se pot urmări uşor legături de familie cu străinii, care au făcut să treacă moşii moldoveneşti în mâna ruşilor şi altor neamuri conlocuitoare. Dacă s-ar face lucrul acesta mai târziu, ar fi poate, în atâtea cazuri, zădarnic.

Acum mulţi ani, un membru al Academiei Române, Gheorghe Sion, aducea din Basarabia vestea comorii de ştiri cu privire la Moldova între anii 1806 şi 1812 care se află la Chişinău, în aşa-numită Arhivă a Senatorilor, după titlul oblăduitorilor civili supremi ai Moldovei în aceşti ani de ocupaţie, premergătoare anexării pentru ţinuturile ei răsăritene. De atunci un harnic român basarabean, care scrie însă, şi pentru că e funcţionar, în ruseşte, a dat ştiri bogate, regeste amănunţite în acea operă a sa, Lucrări ale comisiunii arheologice din Basarabia, care, după ce făcuse cunoscut aşa de interesantele acte ale Chişinăului, s-a oprit, din nenorocire, prea răpede. Pe baza acestor lămuriri d. Radu Rosetti a scos copii şi a redactat rezumate, care, publicate în volumul XXXII din "Analele" noastre, aruncă o aşa de puternică lumină asupra regimului rusesc în toată Moldova pe o vreme când puţini ar fi crezut, după anexarea, formală, a amânduror Principatele, recunoscută şi de Napoleon, arbitru general al răpirilor, că va fi cândva o Românie şi un viitor naţional pentru acest neam.

Ni trebuie însă nu numai prelucrări şi indicaţii, ci culegeri integrale, care ar fi de cel mai mare folos pentru istoria culturală, ca şi pentru studiile de limbă. În arhivele Basarabiei şi în partea basarabeană din Arhivele Imperiului s-ar găsi un imens material, nu numai pentru această vreme, dar şi pentru toată epoca următoare, destul de întinsă, în care afară de un guvernator cu Curtea lui şi de o armată de ocupaţie plus câţiva aventurieri, totul rămăsese curat românesc, ca suflet şi grai, în ţinuturile anexate.

Se ştie că, în Bucovina, noi, cei din Regat, n-am lucrat mai nimic, iar fraţii noştri de acolo au lăsat pe sasul Zieglauer să cerceteze arhivele ţerii pentru vremea nouă, pe germanul Kaindl să dea istoria ducatului şi a capitalei sale Cernăuţul, pe ruteanul Kozak, duşman hotărât al nostru, care caută să ne izgonească şi din drepturile istorice, să publice inscripţiile de pe mormintele lui Ştefan cel Mare şi ale neamului său, ca şi ale boierilor şi negustorilor din vremuri, fără a mai pomeni dezgroparea ruinelor Sucevei prin Romstorfor şi studierea câmpiilor de luptă, a monedelor prin ofiţerul de jandarmerie Fischer. Nu vom lăsa, cred, azi, când avem o şcoală istorică şi când averi mari au fost puse la dispoziţia Academiei de oameni de bine, nu numai pentru bună păstrare şi fructificare printr-o excelentă administraţie birocratică, ci şi pentru propăşirea ştiinţifică, ca, după rusificatul Nakko, după imigraţii Batiuşkov, rus, şi Zaşciuk, rutean, cari au deschis calea pentru ai lor în asemenea cercetări şi alţi străini să vie pentru a ni spune din trecutul nostru ce-i interesează numai pe dânşii şi ce li foloseşte numai lor.

II

Mai uşoară şi mai plină de roade ar fi munca folcloristului, adunător de cântece, de poveşti, de zicale, de farmece, de datine, de artă populară în aceste locuri pe care nici un hotar nu le poate despărţi de iubirea noastră ca şi de interesul nostru, tot mai viu.

Se ştie că, afară de câte un Constantin Stolnicul Cantacuzino, căutător în vechile balade ale unor lămuriri istorice precise, care desigur că nu pot să rămâie acolo neatinse, afară de câte un Văcărescu, a cărui ureche se încânta de ritmul viu sau trist, de melodia săltăreaţă sau plângătoare, a doinelor şi horelor, în care găsea poate asemănări cu acea poezie populară italiană care, după marele liric sicilian dialectal Meli, nu mai putea fi ignorată, poezia populară românească a fost strânsă întăi de doi străini, sârbul Vuk Karadic, care-şi încredinţă culegerea lui Asachi, în casa din Iaşi a căruia ea arse fără să fie publicată, şi cutare medic ieşan, Laskaris, prieten al cercetătorului vieţii sârbeşti Possart, prin care ni s-a păstrat ştirea. Numai peste câteva decenii erau să vie la lucru, de dragul ţerii, dar şi de al originalităţii romantice, gata să forţeze în reproducere şi nota dezmierdătoare şi nota tragică, Alecu Russo, un basarabean, plin încă de farmecul codrilor şi şesurilor de peste Prut, şi Vasile Alecsandri.

Măcar ca un semn de mulţămită faţă de memoria celui dintăi, frumoasă minte, îndemnată de emoţii totdeauna sincere şi nobile, s-ar fi cuvenit să întrebăm mai de curând, mai des şi cu mai mult folos pe ţeranii români din locul lui de naştere. Viaţa răzeşească, aproape neatinsă pănă azi, cu serbătorile ei tradiţionale, cu obiceiurile ei străvechi, trebuie să fi păstrat mai bine decât orice alt strat popular românesc cântecul naţional, cu ariile fără de care numai cărturarii, deprinşi în abstracţii, şi-l pot închipui. Nu se poate să fi pierit de acolo lungile bocete tânguitoare, solemnele oraţii de nuntă - din care dădeam cutare, foarte frumoasă, după una din trecătoarele foi româneşti basarabene apărute la începutul erei constituţionale, în "Floarea darurilor", I -, vioaiele urări de Crăciun şi de Anul Nou, cântecele de iubire şi de dor, isteţele chiuituri de horă sigure de lovitura lor. Pe teritoriul Codrului, unde se prădau şi armele, calul tatarului şi oile mocanului în trecere pe şesuri, a înflorit odată acel cântec de haiducie anonimă, înaintea marilor haiduci cu nume vestite, cântec pe care-l ştie azi, pănă în munte, unde l-a cules învăţătorul Vasiliu din Tătăruşi, Moldova toată: acolo tocmai să se fi pierdut el în sărăcie şi înstrăinare? Ceva mai jos, unde a răsărit din închipuirea unui popor viteaz icoana epică a lui Grue biruitorul hanului, acest ciclu de lupte să se fi dus el cu totul din amintirea poporului? N-o putem crede.

Poezia populară basarabeană n-a putut fi înrâurită, - cum a fost a noastră de aici, şi tot mai mult, în fond şi formă din nenorocire - de limba stricată cu franţuzeşte a oficialităţii jandarmului şi perceptorului, de cunoştinţele, de cele mai multe ori confuze, ale şcolii, de legi şi forme administrative apusene. Precum Hotinul e şi azi, cu tărăbile de lemn negru ce se prind sus în cârlige, cu străzile înguste şi murdare, cu strălucita cetate roşie ca de sânge de deasupra măreţului Nistru larg, un târg din 1812, precum Soroca n-a pierdut o piatră din împrejmuirea ei de piatră, precum în toate colţurile trecutul îţi răsare întreg, ca o mângâiere pentru stările de azi, dar şi ca o prigonire dureroasă, astfel gând, simţire, ritm, rimă, arie au rămas în cântecul basarabean cu totul neschimbate şi absolut autentice.

Şi acest cântec s-a îmbogăţit prin expresia mişcată a două sentimente: unul e, dacă nu durerea pentru viaţa politică pierdută, dacă nu râvnirea după patria moldovenească desfiinţată aici, măcar jalea ruperii de la fraţii ceilalţi, care a făcut un "râu blăstămat", osândit să sece ca pedeapsă, din cursul prăpăstuit al Prutului. E singurul hotar asupra căruia apasă şi pentru popor un blăstăm. Şi, al doilea, pe urma ispitei şi silei care a dus mii de săteni români să moară de foame, de frig, de bolile rele ale străinătăţii, de la "Capcasul îngheţat" pănă la pustiul manciurian al Amurului, s-a ridicat un alt plânset, de o tragică duioşie, de o supremă deznădejde fără păreche în exprimarea durerii unui popor fără noroc.

Această poezie a cules-o în treacăt, pentru observaţii fonetice, d. Weigand din Leipzig şi un român, unul singur, Gheorghe Madan, care, pentru a fi în nota cuvenită, s-a făcut cenzor contra literaturii şi cugetării româneşti la Chişinău.

Ca şi trecutul românesc, cântecul neamului şi, alături cu el, tot ce alcătuieşte cultura îndătinată a poporului, ne aşteaptă peste Prut. Să nu zăbovim! Un popor care se întăreşte prin cultură de la toate izvoarele lui de viaţă morală nu poate pieri în veci, şi nici pe unul din locurile pe care le-a fructificat munca sa şi conştiinţa sa le-a făcut vii.