Înrâurirea artei

Jump to navigation Jump to search
Înrâurirea artei
de Garabet Ibrăileanu


Că arta are înrâurire, asta nici nu se poate discuta. Că arta poate avea și o înrâurire rea, ca și una bună, asta iarăși nu mai are nevoie de dovadă. Este însă chestia: care-i înrâurirea artei?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să avem în vedere ce este un artist. Un artist este un om care, din pricina organizației sale nervoase, simte mai mult decât noi și are și puterea de a întrupa în forme alese și sugestive simțirea sa.

Artistul, prin urmare, ne sugerează simțirea sa. Este întrebarea: artistul poate sugera, poate captiva pe oricine? Poate avea înrâurire asupra oricui? Desigur că nu, căci pentru ca să-ți sugereze simțirile sale trebuie ca tu însuți să fii sugestibil de aceste simțiri, adică să ai o stare sufletească asemănătoare cu a artistului. De aicea nu urmează că trebuie să ai o stare sufletească identică, căci atunci un artist n-ar avea înrâurire asupra nimănui, căci nu sunt doi oameni cu o identică stare sufletească, precum nu sunt doi oameni cu o figură identică. A avea aceeași stare sufletească însemnează a avea același fel general de a simți, gândi și voi.

Însă cine poate fi sugestibil de simțirile unui artist, cine, cu alte cuvinte, are o viață asemănătoare sufletească cu a lui? Desigur acei care au trăit și s-au dezvoltat în și prin aceleași împrejurări sociale ca și dânsul. Prin urmare, va înrâuri asupra celor din clasa sa, căci numai aceștia vor fi sugestibili de simțirea sa. Se înțelege că aicea nu-i vorba de aparținerea, de fapt numai, la o clasă oarecare, dar e destul ca artistul să reprezinte interesele unei clase și să le întrupeze.

Am văzut asupra cui poate înrâuri un artist și am ajuns la concluzia că el înrâurește asupra celor cu aceeași simțire ca și dânsul. Să luăm câteva exemple.

Eminescu place păturii culte. Chipul cum privește el amorul, femeia, de pildă, este chipul cum o privește această pătură. El, ca și pătura cultă, dorește o femeie molatecă, frumoasă, eterică, cu care să steie "pe prispa cea de brazde", cu care să se consoleze de decepțiile vieții. Închipuiți-vă acuma un țăran, destul de cult ca să înțeleagă arta, care muncește pământul 16 ceasuri pe zi și care nu poate ține slugi acasă. El va admira pe acel artist care va avea ca ideal o femeie voinică, harnică, muncitoare, gospodină.

Alt exemplu: Zola, ale cărui romane, în mare parte, sunt cantaridă tipărită, va plăcea, va fermeca pe burghezi, cari din pricina trândăviei și a bogăției, făcând abuzuri sexuale, sunt storși, dar care totuși voiesc cu orice preț să mai jertfească Venerei -- căci trebuie să petreacă; și nu va fermeca, nu va avea o influență sugestivă asupra unui muncitor care nu-i nici scurs, nici enervat, căci n-a făcut nici abuzuri și nici nu duce o viață trândavă și pentru care relațiile sexuale nu-s singura ocupație, dar ceva secundar.

Dar arta e o armă admirabilă în lupta de clase, și ca atare înrâurirea ei este foarte însemnată, de aceea voi mai aduce câteva pilde.

Așa, aceste romane ale lui Zola sunt, chiar fără s-o vrea el, o armă teribilă împotriva burgheziei, căci, contribuind la putrezirea și degradarea ei morală și chiar fiziologică, îi grăbește pieirea: burghezii înșiși contribuie la căderea lor, lucru dealtmintrelea simplu și întocmai ca în domeniul economic, unde tot ei își apropie pieirea prin concentrarea bogățiilor și perfecționarea mașinismului.

Alt exemplu: un artist socialist, un proletar, dând o formă sugestivă simțirilor și dorințelor proletare, va îmbărbăta pe tovarășii săi și va contribui la apropierea țelului.

Prin urmare, arta e o armă de clasă și anume:

Arta unei clase care piere e o armă contra sa însăși, căci îi grăbește descompunerea morală.

Arta unei clase care se ridică mărește forța și încrederea acestei clase, pe de o parte, iar pe de alta, vâră groază în inima clasei care piere.

Căci nu degeaba toate căile duc la Roma.

["Evenimentul literar", nr. 9, 1894, p.]