Înmormîntarea lui Urcan bătrînul

Jump to navigation Jump to search
Înmormîntarea lui Urcan bătrînul
de Pavel Dan
Lui Ion Chinezu


I[modifică]

Într-o marți spre seară, Urcan bătrînul se întoarse acasă mai degrabă ca alte dăți. Ca totdeauna nimeni nu știa de unde vine: din Turda, din Luduș ori de mai departe. De multe ori se cobora de pe dealurile Cîmpiei pînă în șesurile din Valea Mureșului, ori chiar mai la vale, spre Tîrnave. Cu cît era mai departe de satul lui, cu atît oamenii erau mai temători de Dumnezeu, adecă mai darnici.

Îl cunoșteau pesemne mai puțin. De altfel, și depărtările își aveau capcanele și ochiurile lor; omul nebăgător de seamă poate oricînd cădea în ele. Chiar el a pățit-o de cîteva ori. Odată, într-un sat depărtat din părțile Bistriței, nimerînd la casa unui creștin — așa zdrențos cum umbla el prin lume, cu opinci ferfenițite, căciula spartă, de-i ieșea părul prin găuri, cioarecii și haina numai petece, cu străițile de cerșetor în spate, obosit și colbăit de drum — omul la care nimerise, recunoscîndu-l căci l-a mai fost văzut la un tîrg vînzînd niște boi, îi zise:

– Ce-i, bade Urcane? Umbli a cere, dumneata, om bogat. Pesemne s-a întors lumea pe dos: săracii stau acasă, și bogații bat drumurile cu străițile în spate.

Ba unul de prin părțile Reghinului, prieten din cătănie cu Simion, feciorul lui, nu l-a lăsat, ca pe cerșetori, să stea afară pînă au cinat, ci l-a poftit la masă, l-a omenit împărătește, lăsîndu-l să spună că l-au prăpădit apele și i-a ars casa; l-a culcat în pat cu țol nou și perină pe picioare ca pe un ginere, iar a doua zi i-a dat o cupă de grîu și un ou de găină, zicîndu-i:

– Astea, bade Urcane, să le duci lui Simion să-și prăsească și el grîu; oul să-l pună sub cloșcă ca să prindă coadă de pasăre în ogradă. Apoi, cînd va ajunge la bine, să nu mai îngăduie pe tatăl său să umble a cere prin lume. Mai mare rușinea…

Noroc că întîmplările astea erau ca marțile norocoase: rare. Bătrînul nici nu le lua în seamă; știa el că orice meșteșug își are supărarea lui. Lucrul de căpetenie e să știi s-o înconjuri și din toată întîmplarea să tragi o învățătură pe care s-o poți folosi la strîmtoare.

Cînd într-un sat cineva îl privea mai altfel decît ceilalți, încrețind fruntea și lăsînd pleoapele pe ochi, de ai fi crezut că nici nu vede, Urcan își vira gîtul în guler, făcîndu-se mic; se uita pe furiș încotro ar putea-o apuca mai repede. În satul acela nu mai intra la altă casă. Cotind pe un pîrleaz, ieșea în cîmp hărțuit de trei-patru cîini și „înconjurînd plugurile și lucrătorii, trecea hotarul în alt sat.

„Oameni răi, își zicea după ce scăpa de primejdie. E plin pămîntul de ei; mînce-i ciuma!”

Sudalmă mai grea n-avea; din fire era om bun și nu dorea rău nimănui.

Astfel umbla zile și săptămîni din sat în sat, de la casă la casă. Dormea unde îl apuca noaptea: în pădure, pe frunze uscate, legănat de vuietul crengilor bătute de vînt, de cîntecul paserilor, în nopțile liniștite; dormea în cîmpul întins, cu capul pe un răzor, sub larga boltă înstelată, în casă de om credincios și sărac, jos, lîngă vatră, pe un braț de paie.

De primit, primea de toate: ouă, făină de grîu și de porumb, bani. Cînd i se umpleau străițile, se abătea pe la un ovrei și vindea marfa după învoială. Bătrînul, ca să-i dea Dumnezeu noroc și de aci înainte, lăsa să picure de la el ceva mai mult. Ovreiul îl cinstea pe deasupra cu cîteva pahare de rachiu. La plecare bătrînul își lua străițile puse după ușă, bîta lungă și, pipăindu-și banii ascunși în cusăturile hainei, zicea,-rîzînd vesel:

– Rămîi cu bine, jupîne.

– Să ai noroc, bade Urcane. Cînd mai treci pe aici să nu ne înconjori.

– Nda … daa …

Ovreiul, văzîndu-l cum își tîrăște opincile prin praful din fața dughenii, își freca mînile albe, moi, cu degete scurte și pline ca perinuțele; apoi, înăbușindu-și un val înecăcios de bucurie, trimetea o bezea balabustei cu perucă, slabă și chioară, cocoțată la o masă, după ușă.

După umblet de săptămîni, Urcan se întorcea acasă tot pe jos, așa cum plecase. În carul de foc, cum îi zicea el trenului, n-a pus piciorul în viață; cînd îl întîlnea pe neașteptate la cotitura unui deal, își făcea cruce, scuipînd ca de dracu. Tronul îi plătea cu aceeași măsură: pe unde se oprea, lăsa puzderie de jandarmi ori alte dihănii cu haine domnești, care oricînd îl puteau întreba: „Cine ești și unde te duci?” Nu-i plăceau nici drumurile mari de țară. Pe drumeagurile .singuratice de cîmp se simțea în largul lui; totdeauna întîlnea cîte un creștin de omenie, care-l lua în căruță și pentru un „mulțam, Dumnezeu să-ți țină vitele”, îl trecea dintr-un hotar într-altul.

Se întorcea acasă cu desagii plini: o cămașă mîndră luată de pe un gard, o jucărie strălucitoare din preajma unui copil de domn, o năframă, o cutie de tinichea… După ce intra în odaie, Urcăneasa încuia ușa pe dinăuntru, punea cîte o perină în cele două ferești: „să nu se mai uite coada asta de oaie”,, adică noru-sa, Ludovica; luînd desagii de fund, îi golea pe masă.

– Ce de lucruri ai adus! se mira bătrîna, bătînd din palme.

Urcan se așeza pe butucul din fața vetrei și nu răspundea la nici una din întrebările ei. Își desfăcea curelele opincilor, gemînd ușor; vorbea cu nojițele uscate și strîmtate, cu mîța mare, albă, care, sărind de pe vatră, plină de cenușă, se freca de el vîrîndu-i coada în gură. Bătrîna cîntărea în mînă fiecare lucru, apropiindu-l și depărtîndu-l de ochi, ca să-l vadă mai bine.

– Năframa asta cu flori o s-o dăm Mărioarei, nepoatei din Țicud; ciupagul i s-ar potrivi Ludovichii, e pentru muieri mai în vîrstă. Dar nu i-l dăm. Motorașul ăsta o să-l dăm lui Aurel, nepoțelului. Bine i-a părea. Uite cum stau domnii în el, mînce-i stropșeala! Crezi că-s vii. Multe bunătăți mai au alții. Ei… ei… ăștia n-ar mai vrea să moară niciodată! …

Lua apoi la rînd haina lui Urcan, haină zdrențoasă, sfîșiată și petecită în zeci de locuri, așa ca să arate omul mai sărac și descosea cu vîrful cuțitului un petec, dintr-un loc pe care îl știa ea.

– Cît ai strîns?

– Urcan tăcea. Bătrîna număra banii cu grijă — îi cunoștea după formă și după mărime — apoi, învăluindu-i într-o cîrpă, îi punea la adăpost în groapa săpată în fața casei, sub piciorul patului. Lucrurile celelalte le ascundea în paiele din pat, după icoane, pe fundul lăzii.

După ce da bătrînului de mîncare, îl lăsa să doarmă; ea, luîndu-și, furca, ieșea afară și se așeza iar la tors, în colțul casei, alături de noru-sa.

Ludovica nu era tocmai atît de înaltă pe cît părea; poate arăta mai mult din pricina faptului că se ținea dreaptă, cu capul în sus; sub fruntea-i îngustă, pe care atîrna o șuviță de păr brumat, sclipeau ochii vii, scăpărători ca de pisică sălbatecă. Avea fălci puternice, gura mare, cu buzele veșnic umede, buze lipicioase de animal sugător. Cum era îmbrăcată în negru, cu năframa trasă tare înainte, aducea cu un vultur pleșuv, bătrîn, cu penele spălăcite, smulse pe ici, pe colo. Văzîndu-și soacra, pe care n-o putea suferi — dar nu se arăta —, Ludovica învîrtea fusul de sfîrîia cumplit și scuipa cîte o gură de cîlți.

– Cine a zbiciulat cînepa asta pare că n-a mai zbiciulat altă cînepă în viața ei. Ptiu … Seca-i-ar picioarele!

– Draga mea, se tînguia la rîndul ei bătrîna, iar mi-a dat gata o pereche de opinci. Nu știu ce să mă mai fac cu el. Acum pe ce să-și cumpere altele? N-avem nici un ban la casă și nici de unde lua împrumut; dacă nu cumva ni-ți da voi o sută, două de lei. Opinci nouă prăpădite; hainele rupte, bumbii pierduți. Numai pagubă și sărăcie.

– Lasă, mamă, nu te mai căina. O fi adunat dumnealui de o cămașă pe unde a umblat… Și așa spune lumea că Urcan a cîștigat moșia cu străițile.

– Dă-i în freanț să-i mînce pe ăi cari spun așa! Nu-i crede, draga mea …

În marțea aceea bătrîna nu-l aștepta pe Urcan. Plecase de acasă de-abia de o săptămînă. Trebuia să meargă pe la Valea-Florilor, pe la Cojocna și prin părțile Clujului și apoi, peste trei săptămîni, să se întoarcă pe drumul Feleacului la Turda, de unde avea să-l aducă acasă Simion cu căruța.

„De ce o fi venind așa degrabă? se întrebă femeia. Hm!” Căscă lung, cu zgomot. Socotînd că așa cum vine el, încet, șoltîc-soltîc, mai este vreme pînă ajunge acasă, își adună întîi încet firul pe fus. Bătrînul era încă în deal, departe.

De cîțiva ani Urcănesii nu-i mai bătea inima cînd îl vedea întorcîndu-se, după o lipsă de săptămîni. Mai căscă o dată, apoi împlîntă fusul în furcă.

„Oare el e, ori numai seamănă?” Duse mîna streașină la ochi și se uită stăruitor în zarea drumului. Pe alții nu i-ar fi cunoscut de la o zvîrlită, căci îmbătrînind, nu mai vedea departe ca în tinerețe, dar pe Urcan îl recunoștea de cum se ivea în deal.

„El e, dară. Cine să fie? vorbi ea singură. Ce-i, de vine atît de repede?”

Se desprinse cu greu de pe scaun, căci de șederea îndelungată o dureau oasele. Șchiopătînd, intră în casă. În ziua aceea nu făcuse nimic de mîncare; nu-și aștepta omul, și pentru ea, o gură de muiere, nu făcea cine știe ce mîncăruri, rar ceva fiertură cu mămăligă; de cele mai multe ori se mulțumea cu o bucată de pîine dumicată în lapte. Acum, luînd smîntîna de pe o oală cu lapte acru, ca să aibă ce-i da omului de mîncare, ochiul stîng începu iar să i se bată. De cîteva zile se bătea mereu. O să i se întîmple ceva? După asta nu se poate lua: înseamnă și bani, și nenorocire.

Astă-noapte a visat… Ce a visat? Aa… da… A visat că umbla prin tină pînă în genunchi și își pierduse năframa. Noroiul înseamnă boală și pierderea năfrănaii ori pălăriei — moarte. Tot așa e cînd visezi că îți cade un dinte … Dar ce temei mai poți pune și pe visuri? Cînd trupul omului doarme, sufletul se desparte de el și umblă prin lume. Vede și aude multe; unele se potrivesc, e drept. Sunt și visuri de la Dumnezeu, de astea trebuie să ții seamă… ei… ei… Gîndul sări în urmă cu ani mulți, ca un ceasornic stricat, care țăcănind scurt sare trei ceasuri deodată… Era măritată de cîțiva ani. Simion era mic, încerca să umble.

Urcan era plecat în lume, tot pe drumurile de pe care se întorcea acum, prin părțile Clujului. Cum era nevastă tînără, își isprăvea lucrul de cu ziuă și se retrăgea în casă, încuind ușile și culcîndu-se devreme. Într-o noapte… și bătrîna Urcăneasă cea de șaptezeci și unu de ani dispare, în locul ei se ivește o nevastă rumenă, cu basma roșie și sînul bogat de nu-l cuprindea cămașa. Nevasta e singură în odaie, numai copilul îi doarme în leagăn. Femeia s-a dezbrăcat să se culce. E în mijlocul odăii, sub lampa atîrnată de grindă, sus. Își desface cămașa la gît, o cămașă albă înflorită cu negru pe alb, a mîncat-o azi ceva și vrea să se uite la guler. Vreun purece, de nu se va fi suit cumva vreun cîrcel de iarbă. Dar nu e nimic. Prin gura cămeșii își aruncă ochii în jos, spre sînii plini și mai în jos, spre coapsele tari ca de fată mare. Deodată tresare, strîngînd speriată cămașa la gît. Cineva bate la fereastră:

„Tu Anică, deschide!”

Recunoaște fața lui Urcan, lipită de geam. Dar glasul îi e schimbat, parcă ar fi al altuia. Speriată încă, deschide ușa și bărbatul tînăr, sprinten intră hoțește. E palid, plin de noroi și zgîriat pe față … A adus atunci o jumătate de moșie…

Ceasul cel stricat țăcăne, mutîndu-și iar” arătătoarele la anul șaptezeci și unu. Urcăneșii, bătrînei, cum e singură în odaia întunecoasă, i se pare că aude la fereastră glasul de altădată:

„Tu Anică, deschide…”

„Ei hei, suspină femeia din adîncul pieptului. Adorm cu oala în poală. Bătrînețe… bătrînețe.” Abia acum își dete seama că visează trează, cu oala de lapte acru în poală’, cu blidul de smîntînă alături.

Ieși afară. Omul trebuia să fie la poartă, de cumva nu va fi intrat în curte și ea stă în casă și nici nu iese să-i ieie desagii din spate.

El însă nu sosise, era tot departe de casă, la cîțiva pași mai încoace de locul unde-l zărise întîi. Ședea pe țelina din marginea șanțului, fără nici o grijă, se părea.

Pe bătrînă o apucă ciuda.

„Da ce trăsnet, își zise ea, amu l-a apucat hodina?”

În tinerețe, cînd știa că trebuie să se întoarcă acasă Urcan, n-avea un pic de astîmpăr, se uita în calea lui pînă i se strîmba gîtul. Cu vremea s-a potolit, ieșea înaintea omului la poartă, îi lua desagii. Poate că puțin tot îi bătea ei inima … Acum duse iar mîna la ochi și mînioasă, văzîndu-l cît de liniștit șade pe șanț, îi făcu semn cu mîna:

– Vină odată!

Omul se ridică anevoie de parcă ar fi ridicat o greutate imensă, și porni încet spre casă. Femeia îi ieși înainte, zicîndu-i:

– Dar tu? De ce te oprești la marginea drumurilor de cred oamenii că ești de aceia cari umblă cu ferești de vîndut?

Urcan nu răspunse. Se opri. Proptindu-se în bîtă cu amîndouă mînile, tremura din tot trupul, gata să cadă.

– Ce-i cu tine?

Cînd omul duse mîna la frunte, s-o șteargă de sudoare, începu să se clatine și bîta lungă în care se sprijinea.

– Îs beteag, zise el, atît de încet, că femeia mai mult ghici înțelesul decît ii auzi sunetul.

Îi luă desagii din spate, apoi, sprijtnindu-l de braț. Îl ajută să urce pieptișul din fața porții. După ce intrară în odaie, nu închise ușa pe dinăuntru, nici nu puse perină în fereastră; azvîrli doar desagii sub pat. Își îmbie omul cu mîncare, dar acestuia nu-i trebui nici lapte acru, rece, pe care l-ar fi mîncat pe călduri de astea și în ziua de Paști. După ce îl desculță și îi dete cămașă curată, îl ajută să se urce în pat. Bătrînul, de cînd sosise, parcă era și mai bolnav, era aprins la față, ardea ca focul și nu mai putea de frig. Urcăneasa îl acoperi cu bunda, îi puse perină pe picioare. Toate astea le făcu hotărîtă, repede, ca și cum ar fi fost încredințată că atîta îi mai trebuie omului spre a se face deplin sănătos.

– Amu dormi. Să asuzi una bună, și îți trece beteșugul.

ÎI știu eu. Ai beut undeva apă rece, ostenit.

Bătrînul însă nu era tocmai așa de sigur că se va face bine. Zise gemînd:

– A … am cre … crezut că n-oi mai ajunge niciodată acasă.

Seara, cînd se întoarse de la lucrul cîmpului, veni în căsuța bătrînilor Simion, feciorul lor, om trecut bine de patruzeci de ani. Din cauza secetei, gurguiurile opincilor de piele de porc se încovoiaseră în sus, întărindu-se ca fierul; era în izmene — așa cum se umblă vara pe Cîmpie — legate pe sub genunchi cu iarbă răsucită, mîna stîngă îi era înfășurată în obiele, să nu-i taie spicele cămașa.

Era om de statură mijlocie; cu tot negrul presărat de soarele de vară pe chipu-i brăzdat de cute adînci, ochii albaștri, sclipitori arătau că odată fusese un steag de fecior.

De cîțiva ani încoace îmbătrînea văzînd cu ochii. O astmă îndrăcită îl chinuia amarnic cînd se schimba vremea.

Intră fără să zică bună seara.

Bătrînii locuiau în casa veche, care stătuse o grămadă de ani nelocuită; o căsulie de bîrne, acoperită cu stuf, aplecată într-o parte și intrată în pămînt. Cuptorul bătrînesc de cahale umplea a patra parte din încăpere; odaia — singura de altfel — era joasă, cu grinzile înnegrite, ramele celor două ferestre erau mici, de abia ar fi încăput prin deschizătura lor un cap de om voinic; după ușă era un pat înalt, plinde perini și țoale. Bătrînul se culcase toată viața jos, pe bundă, cu un sac ori altă haină la cap și numai în zile mari, o perină. În fruntea odăii se afla o masă veche, alungată din casa lui Simion; avea un picior mai scurt: sub el era așezată o cărămidă. Între cuptorul de cahale și capătul patului se aflau totdeauna coceni, lemne, buruieni, balegi uscate și alte lucruri cu care țăranii de pe Cîmpie, lipsiți de lemne, fac foc. Păreții erau strîmbi, cojiți, pe sub pojghița desprinsă a varului se simțeau coastele puternice ale bîrnelor. În fruntea odăii, atîrnată de perete, era o icoană mare, cu doi sfinți enormi — stau să ieie rama în cap — ținînd în mîni o biserică mică. Aveau capetele rotunde, guri mari de mîncăi și brațe ca niște crengi uriașe. Pe picioare le era scris rău, țărănește, de parcă ar fi fost scris cu degetul muiat în cerneală: „Sf-ții Petru și Pavel”.

Intrînd, Simion se aplecă, de teamă să nu se lovească cu capul de pragul de deasupra; înăuntru, fața casei era mai joasă ca bătătura.

– Ce-i cu dumneata, tată?

– Da’ ce să fie? Nu vrea să mînce nimic, răspunse bătrîna supărată.

De cînd nu o mai îngăduia noru-sa, Ludovica, să-și facă mîncarea în bucătăria de vară, gătea tot aici în casă, iarna, vara. Acum însă nu făcuse foc atât pentru mîncare, cît pentru bătrîn, care se plîngea mereu de frig. Îngrămădise pe el tot ce avea mai călduros în casă: perini, țoale, bunda. Dar cu toate că curgea apa vale de pe el, bătrînul se plîngea mereu că-i e frig cînd la un picior, cînd la spate.

Bătrîna ședea în fața focului, pe butucul care ținea loc de scaun. Focul ardea încet, mocnit. În odaie era întunerec. Cîte o limbă de flacără albă tresărea pîlpăind, lingea cu raza-i palidă obrazul zbîrcit al bătrînei, apoi se stingea, înecînd totul în umbră. Femeia tăcea; mîna ei muta în neștire vătraiul dintr-un loc într-altul, în vreme ce privirea dusă sfredelea întunerecul.

– Ce te doare? întrebă Simion.

– Pe dinăuntru. Pe sub coaste. Ard… ard tot, răspunse Urcan, trudindu-se să se desfacă din movila de haine și să se ridice.

Ajutîndu-l, Simion îi potrivi perina la spate; dar abia stete astfel câteva clipe, că se culcă iar, gemînd mai tare:

– Mă… mă dor și unghiile de la picioare.

– Hm! Asta nu-i bine. Ar trebui să mînci, să te întărești.

– Dar eu ce-i tot zic? Crezi că vrea să mă asculte? Bătrîna învîrtea necontenit vătraiul și nu se uita spre bolnav.

– Nu-i deochiat?

– Nu-i. I-am stins cărbuni.

– Ar fi bine să-l freci cu spirt pe spate, pe piept și peste tot locul.

– Noi n-avem și nu mă pot duce acum pînă în sat să-i aduc. Nu văd noaptea. Du-te tu ori trimite pe Valer, dragul mamii.

Afară noaptea se îngroșase. Din bucătăria de vară curgea în bătătură o apăraie de lumină sîngerie. În zarea ei, pe talpa tîrnațului, ședea Valer, feciorul mai mare al lui Simion și Ana, nevasta lui. Ana, de cînd bătrînul destabulase locul de pe ea și de pe Valer, întabulîndu-l iar pe Simion, nu-l avea la inimă; între ai casei mai scotea cîte un „moșule”, spus cu jumătate de gură, dar între străini moșul era „Urcan străițerul”, „cerșetorul”; cum auzi de mersul în sat, se desprinse de pe tîrnaț și își făcu de lucru prin curte, vorbind singură:

– Îi vremea să crape. A făcut multe.

– Du-te, măi Valer, dragul tatii, stărui Simion. Ți-a fi și pomană. Ia glaja ceea lată de pe poliță. Treci peste deal de-a dreptul, și pînă fierbe mămăliga, te întorci.

Valer, un haiduc de om cu mustața neagră, răsucită ungurește, cu spatele cît ușa, se ridică și el din locu-i de pe tîrnaț și merse cîțiva pași cu mina în șale, văietîndu-se:

– Dumneata nu vezi că mă dor șalele de abia mă pot ține pe picioare? Vai… au … cum mă dor! …

– Unde să mai meargă amu, noaptea… zise Ana din mijlocul curții. Las’, că știu că n-a muri pînă dimineață. Am mai fost și noi betegi și n-am sculat satul în cap de noapte.

Simion fu chemat de Ludovica să-i ajute la treabă și își uită și el de bătrîni.

Întunerecul serii de vară învăluise cerul și pămîntul într-o apă adîncă, albăstrie, la suprafața căreia, colo, sus de tot, scînteiau stelele. Pe dealul Tăurenilor se vedea bobotaia focurilor de la tîrlă. În zarea ei apăreau umbre de ciobani; unul cînta din fluier. Peste cîmpul acoperit de noapte, picăturile cîntecului cădeau limpezi, neregulat, ca atunci cînd se învață cineva să cînte. Dinspre sat, pe fundul apei de întunerec venea un car încărcat: se auzeau scîrțîituri, îndemnuri la vite. Apoi carul apucă la loc oblu, vitele se ușurară și omul începu să cînte și el. Sub bolta cerului cîntecul lui părea rostogolirea unui ban de argint pe fundul unei căldări de aramă.

În curtea Urcăneștilor, prin întunerec, Ana umbla de ici, colo, pipăind și căutînd prin locurile pe unde știa ca că se culcă găinile, pe frăgari, pe streașina casei, ori chiar pe pălantul dinspre drum, de unde ușor pot fi prinse de cineva, de vulpe chiar. Simion isprăvi cu vitele. Aflînd în curte o furcă răsturnată în coarnele căreia ușor se putea împunge cineva, o ridică proptind-o de tîrnaț; se împiedică apoi de un scaun și se mînie:

– Vine omul ostenit de la cîmp și în loc să steie undeva să se hodinească, trebuie să adune lucrurile pe care le împrăștiați voi. Pare că n-ați fi acasă un car de muieri…

Tîrziu — așa era obiceiul Ludovichii — Valer luă ceaunul de pe foc, îl puse între opinci și mestecă mămăliga. După ce o răsturnă pe masă și se uitară cum se rupe în două, ceea ce însemna drum lung, Valer arse una cu palma lui Traian, fratele mai mic, care adormise în pătucul de după ușă:

– Sus, la mămăligă!

Băiatul sări ca fript, scîncindu-se, dar nu mult, fiindcă după întîia putea veni și a doua arsură.

Simion își puse pe pat pălăria de paie, și cu glas tare începu Tatăl nostru. Ludovica nu conteni nici în timpul rugăciunii de a pune blide, de a tăia mămăliga în felii.

– Doamne, iartă-ne! zise ea la sfîrșit, făcîndu-și cruce o dată cu ceilalți; Ne-a bate’Dumnezeu că nu stăm în loc nici în vremea rugăciunii.

Mîncau în bucătăria de vară, pe o măsuță de brad, lîngă foc. Lampă nu aprindeau, căci, zicea Ludovica, petrolul e scump, și fiecare știe unde i-e gura. Ea mînca pe vatră, cu blidul în poală; mai punea cîte un șomoiog de paie pe foc. Valer și Ana mîncau, ca soții tineri, dîntr-un blid. Copiii, Traian și Mărioara, își puneau blidul cu mîncare pe un scăuneș,-iar ei ședeau pe prag. În spatele lor, afară, sta cîinele Burcuș, urmărindu-le fiecare îmbucătură de la blid pînă la gură. Era un cîine negru, cu picioarele subțiri și privirea inteligentă, pe care Simion îl aflase în Turda. La început a fost gras și cu blană curată, netedă, ca unsă, dar acum era slab și jigărit: avea parte de mai multă bătaie decît de mîncare. Ludovica nu putea suferi cînii, pisicile ori altă jigodie care nu-i aducea nici un folos. Cîînele își vira adesea capul printre cei doi copii și lua din blidul lor bucăți de carne, mămăligă. Era atît de flămînd, că de pumnii lui Traian nu-i păsa. După ce izbutea să fure carnea, o rupea la fugă prin curte și nu se oprea pînă sub coșar, de unde băiatul nu-l putea scoate. Ai casei făceau mare haz de aceste războaie ale copilului cu cîinele.

Cina ținea mult. Fiecare își spunea pățăniile de peste zi. Cu cine s-a întîlnit, ori ce a zis cutare despre cutare. Vorbele se potriveau cu vremurile: primăvara se vorbea despre cum se ară pămîntul, despre lipsa de nutreț. Acum vorbeau despre greutatea snopului de grîu, despre cîte clăi vor avea și cam cîte mierțe va da fiecare claie. Vorbeau despre mocanii pe care îi aveau la secere. Nu erau atît de harnici ca cei din anul trecut; dormeau la amiazi, și dimineața așteptau mult pînă se zvînta holda. Aveau mai ales un păcat acești mocani: mîncau. Mîncau, lua-i-ar dracul, pita clicoasă și neagră ca pămîntul, așa cum o făcea Ludovica să nu se treacă; mîncau, pe vremea secerii, fiertură de fasole din anul trecut.

Din pricina asta, poate, la masa Urcăneștilor acum firul vorbei era subțire, se rupea adesea.

– Ce face tata? întrebă Ludovica, neridicîndu-și ochii din blid.

Tăcerea, care păru că a stat pînă acum la pîndă, îi înghiți pe toți în apa-i cristalină. Copiii o tulburară, hîrjonindu-se.

Simion se răsti la ei cu pumnul ridicat, gata să-i lovească.

– Stați în loc, că vă dau una de tot de-a dura vă duceți!

– Asta ne-ar mai trebui, zise Ana, sucind firul gîndului comun, să moară acum, în toiul secerii…

– Ne-ar mînca o săptămînă de lucru.

– Săptămînă ca săptămînă, mai sunt ele, dar grîul se scutură, și paiul se rupe de nu-l mai poți nici strînge de pe cîmp.

– Hei… hei… suspină Ludovica. Voi atîta știți. Ce vom face de comîndare? Fasolea încă nu s-a făcut, cartofi n-avem, numai din cei de an. Unsoarea se isprăvește, și așa va trebui să mai cumpărăm. Voi atîta știți: să mîncați. Și tu, bate-te, muiere, cu capul de piatră … hei… hei…

– L-am îngropa în zi de post, zise Traian de la ușă.

Ludovica suspîni iar.

Mărioara, sătulă, îl stropi pe Traian cu lapte, zicîn-du-i:

– Vai, prost ești, mă, în zi de post nu se îngroapă morții.

Trei zile boli Urcan bătrînul, îmbolmojit în cojoc, cu perină pe picioare și cărămidă caldă la spate. Trei zile mari de vară, lungi cît trei nopți de iarnă. Afară de apa descîntată de deochi în pămînt n-a mai luat nimic în gură. Nici un pahar de vinars. Și doar bătrîna l-a făcut bun, îndoindu-l cu zahăr, l-a dres cu chimin și cu ce mai știa ea, de, gustîndu-l, ți se prindeau buzele deolaltă. Bătrînul nici n-a vrut să se uite la el. Și îi plăcea în vremurile cele bune! I-a fript slănină cu ouă, i-a copt plăcinte și i-a făcut și mîncarea lui: urechiuși cu borș. Dar bătrînul tot n-a mîncat. S-a întors numai cu fața spre bătrînă, suflînd îndelung și din adînc, ca și cum ar fi lăsat de pe umeri o povară grea.

Ochii i-au căzut întîi pe cuierul înflorit, de care atîrna cureaua lui mărginenească cu bumbi galbeni și ținte — o avea din feciorie — au trecut peste masă și s-au prins de o șuviță albă, atîrnînd de sub năframă pe obrazul bătrînei.

– Ce te uiți? a întrebat femeia, care ședea lîngă vatră, fără să-și ridice privirea din pămînt.

– Iacă, mă uit… a răspuns bătrînul.

Amîndoi au tăcut.

Cînd bătrîna s-a întors spre Urcan, a văzut cum din ochii-i aprinși se rostogolesc pe fața fiartă de boală boabe mari de lacrimi. Și femeia a întrebat domol:

– De ce plîngi tu, Urcane?

Omul nu răspunse îndată. A dus mai întîi dosul mînii noduroase la ochi, apoi, tîrziu, a zis:

– Mă gîndeam … Sunt cincizeci și doi de ani de cînd ne-am luat.

– Atâția chiar. S-au împlinit în primăvara asta.

Acum a început să plîngă și bătrîna. Trei zile au trăit astfel în căsuța lor de la poartă, necercetați și neîntrebați de nimeni, vorbind de oamenii și de tinerețea lor de odinioară. Afară soarele fierbinte de vară prăjea grîul, și feciorul lor trebuia să țină sacul. N-avea vreme să vină pe la ei.

În ziua a patra, pe la hodina amiezii, Urcan a început să arate cu mîna poarta raiului.

Neamurile Urcăneștilor auziseră vestea de dimineață și unul cîte unul porniră într-acolo. Cele două case se umplură de veri și de vere, nepoate și fini. Ludovica trimise după Simion, care era în Zăpodie cu lucrătorii, la secere. Omul lăsă mocanii în grija celui care venise după el și iuți pasul. I se făcu loc printre oamenii îngrămădiți la intrare.

– Ce-i cu dumneata, tată?

Bolnavul era întins pe pat, cu ochii închiși; fața îi era acoperită de aripa morții. În colțul gurii se umfla și scădea o brumă de spumă albă-cărămizie, pe care bătrîna o ștergea cu colțul șurțului murdar, zicînd:

– Dragul meu drag…

Bolnavul clipi din gene:

– Popa!

Simion nu înțelegea. Un țăran de lîngă el prinse vorba și o strigă spre curte:

– Să meargă careva după popă.

Simion ieși; credea că fără el nu se face nici o treabă.

– La ce să mai meargă? … Îl întîmpină unul. Popa nu-i acasă. Îi dus pe ospăț la socri.

Simion începu să suduie. Un creștin care fusese servitor la Mitropolia din Blaj îl sfătui să facă o suplică la consistor.

– Ba ce să mai mîzgălești hîrtia și să mai lipești pe ea și bani… Își dete altul părerea. Să-l păzești mai bine într-o seară colea, sub Cobor, și să-l pocnești o dată cu furca. Numai o dată. I-i destul, și te ține minte toată viața.

Pînă să se sfătuiască ei, Urcan își pierdu răbdarea; strîmbîndu-se, încremeni cu ochii zgîiți la noru-sa, ca și cum, de dragă ce i-a fost, ar fi vrut să-i ducă chipul cu el pe lumea cealaltă.

– Vai de mine, moare fără lumînare!

Bătrîna, urcată pe un scaun, căuta un capăt de lumînare pe poliță, la grindă, între pile vechi, ciocane și tot felul de fierărie. Dîndu-se jos de pe scaun, luă lampa și o puse în mîna mortului, închizîndu-i degetele moi, calde încă, pe rama de sîrmă.

Nu găseau acum chibriturile. Mortul se răcea cînd în odaie se ivi para fantomatică a lămpii, mirată că a fost trezită prea devreme.

– A murit fără popă.

– A murit, draga mea, zise bătînd din palme altă femeie. Mare păcat!…

– Nu i-a mai trebuit popă, a fost curat ca un înger.

Bătrîna își aplecă fruntea pe picioarele mortului și începu să se bocească în gura mare.

I se alătură îndată o vară, tot din cele cu părul alb și fără dinți, apoi alta, și iar alta, pînă cînd toate bătrînele din odaie se puseră pe bocit. Cîntecul era același, puțin schimbat pe alocurea. Uneori nu se potriveau cuvintele, alteori însă, cîte una crezînd că numai ea știe cîntecul, o lua înainte, cu gîndul că celelalte să se ieie după ea. Totuși, glasurile pițigăiate, rupte, bătrânești se întîlneau la cotiturile cîntecului cum se întîlnesc pîraiele pustiitoare de pe dealurile Cîmpiei în șivoiul adînc, clocotitor al Mureșului.

Cu doi saci goi atîrnați pe umere se ducea Simion în șură. Voia să-i umple de grîu, să se pregătească de moară. Cum mergea aplecat puțin înainte, cu gîtul intrat în trup, ștergîndu-și nasul, părea ghebos, îmbătrînit.

Pînă în gura șurii se opri de cîteva ori, apoi mergea și într-o parte, cînd prea repede, cînd încet de tot, ca omul beat, căruia îi fuge pămîntul de sub picioare. Umplu sacii, scuturîndu-i voinicește, oarecum mînios; după ce îi legă la gură și îi rezimă de hambar, se așeză pe ruda carului, cu capul în palme. Cînd îl află Ludovica, îl înăbușise plînsul.

– Tu ce stai aici singur ca un sfînt? Noi nu ne mai ve dem capul de treburi, și tu stai… stai…

Omul nu răspunse. Fiind și înspre seară, și din pricin că porțile șurii erau închise — Simion intrase pe ușiță Ludovica nu văzu în clipa dintîi sacii plini. Cînd îi zări, tresări ca mușcată de șarpe.

– De ce ai scos din hambar atîta grîu?

– Să-l ducem la moară, răspunse Simion neridicîndu-și capul din palme; se uita mereu în pămînt.

Ochii femeii, înroșiți de frecatul îndelung, ca să-și arate părerea de rău după socrul pe care nu l-a putut vedea, scăpărară.

– Pesemne vrei să ne mîncăm tot ce avem la casă cu îngropăciunea asta? Ție ce-ți pasă? Tu nu te gîndești că abia ai început să seceri, și pînă vine mașina de îmblătit a mai curge multă apă pe pîrîu.

Simion tot nu-și ridică privirea din pămînt. Știa că Ludovica nu l-a avut prea drag pe bătrîn, dar fiindcă se îngăduiseră totuși, nu i-o lua în nume de rău.

Așa e lumea: ginerii se uită urît la soacre, și nurorile la socri. Poate că ea se gîndise numai la binele copiilor. De aceea îi răspunse mulcomitor:

– Dacă nu ne va ajunge grîul, de foame tot nu vom muri noi. La nevoie ducem și îmblătim o claie, două de grîu; avem de unde. Să-i facem și noi o îngropăciune creștinească, cu colaci și cu beutură. Să nu zică lumea că Urcan, care a lăsat feciorului o moșie mare, a fost îngropat ca un om sărac. Ne-ar vorbi oamenii. Vezi și cuscrii ăștia ai lui Triloiu …

– Treaba lor. Pe mine nu mă doare capul. Cînd a muri Triloiu, îngroape-l cum vor. De ochii cuscrilor nu satur eu golanii din nouă sate. Amu nu mai face nimeni comîndări cu buți de vinars și cară de colaci, ca mai demult. Face fiecare cum poate. A trecut vremea cînd hotarul era împărțit între doi-trei bogătași. Atunci, de le murea o vacă, chemau pe popa s-o îngroape; cînd se prăpădea un copil, aduceau pe pătrupop din Turda. Le era ușor. Tot ce se aduna de pe hotarul Tritiului curgea în sacul lor. Amu a trecut baba cu colacii. Oamenii se înmulțesc într-una, și pămîntul rămîne același. Azi trebuie să știi cruța. Nu-și mai strînge omul tîrgurile pe casă la îngropăciune și la nuntă; ia, acolo, își mîntuie urechea.

– E și vară. Ar fi bine să-l îngropăm duminecă.

– Asta nu stă scris nicăiri. Amu nu-i atît de cald să nu-l poți ținea și o săptămînă. Cu cît ții mortul pe laviță mai mult, cu atît înseamnă că îi dai cinste mai mare. Numai țiganii se îngroapă a doua zi.

– Tot ar fi bine să-i facem o îngropăciune mai cumsecade și să-l îngropăm duminecă. A spus popa la biserică că vara nu e îngăduit să ții mortul în casă mai mult de trei zile; te pedepsește legea. A treia zi e luni. Luni ori duminecă, totuna e, și nu mai pierdem nici o zi de secere.

– Asta nu-i treaba popii. El să-și îngroape pe tatăl său cînd a vrea; eu îl îngrop cînd pot și cum pot.

Simion nu mai răspunse. Cum stătea pe ruda carului, ghemuit, cu capul în palme, scufundîndu-se din ce în ce mai mult în întunerec, părea o slugă pocăită, îngenuncheată la picioarele unei strigoaice înfuriate.

I-a fost destul de greu lui Valer pînă să se hotărască să meargă la popa. Dar cum zicea el încălțîndu-se: ce nu face omul cînd nevasta ți-e Ana, fata lui Triloiu, și mama, Ludovica, fata lui Pițuș.

Simion s-a dus la Turda și, cu o cale, și la moară. Ai casei erau de părere că îngropăciunea să fie cît mai mare, mai arătoasă. Ludovica n-avea nimic împotrivă, dar — spunea ea — de ce să-și spurce casa cu un car de popi; destul e și unul. Cinstea tot atîta rămîne. La moară încă nu l-a lăsat pe Simion să ducă cine știe cît: un sac, doi e destul — „mai avern puțină făină din măcinișul din rîndul trecut” — și de nu le va ajunge vor cere împrumut de la Dumitru Diacului.

Cînd a plecat Simion la Turda, cu toată noaptea tîrzie, l-a petrecut pe jos, alături de căruță, ținîndu-se cu mîna de loitră, pînă departe de casă, sfătuindu-l cum să aleagă cununa, pe care o voia mare, cu flori multe, albe și roșii, dar mai ales ieftină. Acest lucru nu trebuia să-l uite omul, căci azi banii se cîștigă atît de greu. De s-or fi scumpit sicriele, să le lase în foc și să nu cumpere, că numai văpseaua-i de ele; să aducă trei scînduri groase, fără noduri, că vorbește ea cu Ionele lemnarul, nepotul ei, care i-a face un sicriu împodobit cu flori de poți îngropa în el și un judecător de pace. Cinstea nu e legată de colacii cu care s-ar hrăni unul și altul, nici de sicriul de tîrg ori de cunună, ci de omenia ce a pus-o ea pe bătrîn pînă a fost în viață.

În sfîrșit, cîne-cînește, cîrîit de muiere și suduit de muma-sa, Valer își atîrnă de brațul stîng bîta de corn și, cu pălăria pe o ureche, cum îi șade bine omului supărat, porni spre sat. Cînd era copil și ai casei voiau să-l sperie, îi spuneau că vine popa. Mai tîrziu s-a obișnuit cu domnii, de cînd făcuse milităria se simțea chiar bine între ei, dar cînd avea de a face cu popa, îl cuprindea un fel de neliniște, ca atunci cînd te-ai răcit și ți-ai stricat stomacul; de față cu popa îi pierea tot curajul, i se încîlceau uneori vorbele, i se risipeau gîndurile. Își da seama că asta e o prostie, dar cu cît se trudea mai mult să se dezbare de fiorii ce-i avea din copilărie, cu atît se simțea mai neliniștit, mai nelalocul lui.

Mergînd spre sat, pe cărare lovea cu bîta spinii de pe margine; de la o vreme, urîndu-i-se de asta, începu să fluiere un marș cătănesc. De cum intră în sat, își înțepeni gîtul, scoase înainte pieptul. Pe bătrîni îi saluta în silă, de cei de seama lui aștepta să fie salutat el întîi.

Casele parohiale erau tot acolo unde sunt și acum — pustii — pe culmea celui mai înalt deal din sat. Le-a clădit acolo popa Masca, bătrînul. Om sfînt și de omenie. Ținea la casă cîte douăzeci de mîțe, una cu blana mai mîndră ca alta, mai rele de gură cînd erau flămînde și mai leneșe la prinsul șoarecilor. Încolo, nici coadă de dobitoc ori picior de muiere n-a văzut nimeni în casa părintelui. Spun moșnegii că popa cela era beteag, se înădușea. A clădit casele pe deal ca să aibă aer curat și să fie mai aproape de soare. E și mai bine — spunea el — ca popa să fie ceva mai presus ca ceilalți oameni.

Nu s-au gîndit însă nici bătrînii satului, nici popa la cine va să locuiască în casele parohiale după aceea. Bunul Dumnezeu a potrivit astfel lucrurile că s-au gîndit destul la popa Masca preoții care i-au urmat în parohie. Aducerea-aminte este o virtute pe care preoțimea o cultivă îndeosebi. Și o dată cu amintirea l-a blagoslovit fiecare după lumina minții lui. Unul, cel dintîi urmaș, om gras și îndesat, de prin părțile secuimii, îi pomenea numele în legătură cu Sf. Ioan, numit pe ungurește; cel de-al doilea, care a stat puțin în sat, îl stropea cu agheasmă, punîndu-l alături de consiliul de la Niceea. Asta de acum, popa Tiron, om care a învățat la facultate, care știe cîteva vorbe franțuzești, cunoaște alfabetul ebraic și declinarea întîia grecească, îl suduie cum îi vine pe limbă. Mai ales cînd trebuie să înjuge patru boi, ca să urce un car de măciniș pînă sus, la „sanator”, cum le zice el caselor parohiale.

Popa Tiron e un voinic de om, cu gît ca de taur, roșu — cum tocmai se spăla, i se descheiase cămașa — gura mare pare că i-a acățat-o cineva cu un fir de ață și o trage mai tare spre stînga, încrețind-o. Avea dinții lați, puternici, în sfîrșit, un trup care ar fi umplut de minune o tunică de plutonier; capul stîncos, cu ochii mici, vicleni, erau de popă, de popă curat.

– Șezi, îi zise el lui Valer, fără să-i răspundă la salut, fără să-l privească.

– Mulțumesc, tot am șezut.

Popa observă pe „mulțumesc” și zîmbi în sine; vorba era domnească, în sat se zicea „mulțam”.

– Nu-i nimic. Mai șezi și la noi. Am fete: să ne steie pețitorii.

Valer se așeză pe un scaun proptit cu speteaza de perete. Scaunul, care nu-l cunoștea, țipă o dată cumplit, strîmbîndu-se.

— Măi, ce oameni! se necăji popa. De cîte ori le-am spus să ducă scaunul ăsta în pod… Tot aici e. Trebuie să-i iau la rost.

Valer încercă alt scaun; ăstuia îi lipsea un picior.

– Nici ăsta nu te ține? Da’ greu mai ești! Îi fi avînd două sute de kilograme …

Valer zîmbi.

– M-a ferit Dumnezeu!

În sfîrșit, răstigni de perete ultimul din cele trei scaune și se așeză cu grijă, ținîndu-și bîta între picioare.

– De ce nu pui bîta după ușă? Te temi? N-avem cîni, și de am avea, nu-mi las eu oamenii mei, urmă popa clipind și apăsînd într-un anumit fel pe oamenii mei.

– Că n-aș prea ședea …

– Vin îndată, zise popa ieșind afară.

Se întoarse peste un ceas.

– Am un vițel la o vacă mocănească. Am cumpărat-o la tîrgul Ludușului. Nu știu ce fel de vițel e; de ăștia n-am mai avut de cînd sunt. E de o săptămînă și nici acum nu suge.

– Și noi am avut unul de acela, n-are nici pe dracu. De pe partea asta se poate face un bou…

– Așa! se miră popa. Și voi ați avut? Eu am crezut că numai al meu e așa. N-am mai avut viței de ăștia. Bine că mi-ai spus; dacă ați avut și voi, îmi iau gîndul de la el. Vezi, nici nu-mi trecea prin minte să te întreb; voi trebuia să fi avut: gazde ca voi…

Trecînd în odaia vecină, popa se întoarse cu cartea de rugăciuni, cu patrafirul după gît.

– Îngenunche, îi zise lui Valer.

– Că nu-s beteag. N-am venit să-mi citești, domnule părinte.

Popa se miră amarnic.

– Nu? De ce nu spui, omule? De cînd te țin aici? Credeam că ești beteag. Pare că mi-a spus nu știu care că ai slăbiciuni noaptea; ți se arată așa … (Popa își isprăvi fraza fâcînd un semn cu mîna în dreptul frunții, ca atunci cînd vrei să spui despre cineva că nu-i în toate doagele.)

– Guri sparte, domnule părinte… se apără Valer. Nu le crede.

– Eu nu le cred, dacă îmi spui tu. Dar m-am gîndit: necazurile umblă pe oameni. Unul trebuie să ai și tu acum, că altfel n-ai fi venit la mine. La popa și la doctor nu merge omul de dragoste. Nu v-ați învrăjbit cumva cu Ana?

— Învrăjbitu-s-a focul! Avem noi alte necazuri. A murit moșul.

– Nu mai spune! Cînd? se miră popa, care auzise vestea de două zile.

– Alaltăieri.

– Hm … hm … Numai acum sunt cîteva zile, l-am văzut pe bătrîn: era rumen, voinic. Nu mă așteptam să se prăpădească atît de degrabă. Vezi cum vine moartea… De altfel, își schimbă el gîndul, bătrînii e bine să se ducă la vreme, să nu le mai porți grijă. Ei… suspină popa, moșul tău n-a stat degeaba nici acum, bătrîn; mai cîștiga cîte ceva.

— Nu prea a fost adevărat. Numai că, vezi dumneata, gurile rele vorbesc …

– Cînd îl îngropați?

– Miercuri.

– E cam mult pînă atunci. Acum e vară, e cald, și badea Urcan a fost cam gras. Dacă vă pîrăște cineva, vă pedepsește legea.

– Legea! Cu ea ne împăcăm noi cum putem; vine și rar pe la noi. Îl ținem un pic mai mult, că am vrea să ne pregătim bine. De la noi și lumea așteaptă mai mult. Apoi ne-a fost și drag moșul.

Popa îl privi adînc, gîndindu-se: îl țin pe laviță o săptămînă, ca să-l îngroape în zi de post. Fiindcă le-a fost drag… și cu îngropăciune mare… Popa strînse din buze, de părea că de ața ceea îl trage cineva spre stînga mai tare ca de obicei. Gîndul ce-i trecu prin dosul ochilor se afundă în necunoscut. În locul lui zise cu totul altceva, ceea ce trebuia să spună ca popă:

– De bună scamă, dragul meu, se cade să-l îngropați cu cinste mare. V-a lăsat o moșie, v-a făcut oameni de frunte. Ai venit să-mi spui că vreți să dați și vinars peste copîrșeu. Vă las, vă las cu dragă inimă. Nici nu trebuie să-mi mai spui. Numai să nu dați prea mult, să se îmbete oamenii. Pe alții știți bine că i-am oprit, nu îngădui pe oricine. Cu voi se schimbă treaba: îmi am eu oamenii mei.

Valer își drese glasul. Parcă ar fi vrut să vorbească și îi sta ceva în gît. Se uita în pămînt, fără să spună nimic; părea că zîmbește trist, batjocoritor.

„Nu uită cînele de popă”, se gîndi. Își drese iar glasul. Zîmbetul de pe buze se desfăcu de tot.

„Îmi am eu oamenii mei”, îi sunară în ureche vorbele popii… Ți-i fi avînd dară.

O sudalmă cumplită i se coborî pînă în vîrful limbii, dar o opri înainte de a se desprinde de pe buze. Stînd pe scaun și privind mereu în pămînt, se părea că dă ușor din cap, dar popa, care îl privea cu ochii aproape închiși, nu era sigur dacă o face ori nu.

Povestea cu vinarsul peste copîrșeu și cu oamenii mei, de care pomenise popa, era așa: Acum vreo zece ani, cînd fusese introdus în sat popa Tiron, pe atunci subțire ca prăjina și cu fumuri de sfințenie, ca orice seminarist care crede că o să trimită în rai jumătate din poporenii săi, și la urmă sfîrșește prin a i se închide ușa în nas lui însuși, oprise satul de a mai da vinars peste sicriu la îngropăciuni. Obiceiul era vechi prin părțile acelea, de cînd lumea și pămîntul. Nu era nici atît de rău cum credea preotul, căci la jale multă nu strică un pahar, două de vinars. Numai că lucrul început cu paharul și urmat cu cîntecul se isprăvea cu bîta și cuțitul. O îngropăciune aducea după ea alte două-trei.

Popa a declarat război obiceiului chiar din ziua introducerii lui ca preot în comună, cînd, la prînzul ce i l-au dat oamenii după prima liturghie, n-a vrut în ruptul capului nici sa guste vinarsul. Cît a rămas la predică: treacă-meargă, doar și privighetoarei i-e slobod să-și arate glasul, decum popii. Duminecă de duminecă îl ascultau oamenii, mirîndu-se de știința lui și înfricoșîndu-se de pedepsele iadului, pe care el le zugrăvea crișcînd din dinți și strigînd de clipeau lumînările din biserică. În satul bogat, unde grîul crește înalt cît omul și în streașina fiecărei case se afla, dosită de agenții fiscului, cîte-o țeavă de fiert vinars, predicile lui făceau o sfîrîială ca apa rece căzută pe fierul roșu. Bărbații au început să nu mai dea pe la biserică cu anii. Popii i s-a dus vestea de om sfînt și-i veneau muieri la spovedit din toată Cîmpia Ardealului. Curatorii bisericii și alți cîțiva care sugeau un oscior din cele multe și dulci ale bisericii — un loc în arendă, bani împrumut — îl ascultau în silă. Cînd i-a pus pe unii mai slabi de înger să jure că nu vor mai bea, nici nu vor da vinars la îngropăciune, pe alții, care i-au călcat porunca, i-a lăsat fără cuvenita sfeștanie de după îngropare, ori nu i-a botezat la umblatul cu crucea, s-au aprins împotrivă-i pînă și femeile. După ce au adunat toate răutățile scornite de ei și puse în seama popii (cică pe o femeie tînără a ținut-o mult la spovedanie, o babă a murit neîmpărtășită, unei lehuze n-a vrut să-i facă molitvă…), și-au uns oamenii curelele la opinci, s-au încălțat cu obiele noi, albe și: „Hai, bădie, la vlădica de la Blaj să ne deie alt popă. Că, de nu, trecem la ortodoxie. Noi la ei, și ei la noi: așa-i cursul lumii: ce a fost la apus trebuie să ajungă la răsărit.”

De cum intrară la vlădicie, în casele vechi, cu ziduri groase de doi metri, cu bolți joase și coridoare lungi, întortocheate, lipsite de lumină, oamenilor le pieri curajul.

Tăcerea bătrînului castel metropolitan, ascuns între arbori seculari, unde totul era vechi, tăcut și trist ca în cimitir, li se strecură în suflet; deveniră tăcuți, nedumeriți ca în așteptarea unei întîmplări mari. Trecînd prin gangurile strîmte, de unde îi priveau ochii severi ai arhiereilor morți, se treziră într-o odaie mare, cufundată în umbră, cu două ferești mici, zăbrelite, cu perdele mari, negre, cu mobilă grea de stejar masiv. Camera părea mai mult din basme decît din lumea aceasta, atît era de tăcută, de moartă; nu era într-însa nici mișcare, nici bîzîit de muscă.

Într-un colț, ascuns în umbră, după un birou enorm, acoperit cu tot felul de cărți și scrisori, de pe un scaun cu speteaza înaltă aducînd a tron de voievod medieval, creștea bustul vlădicului: un trup voinic, ce părea că se risipește în toate părțile, cu gîtul scurt, fruntea masivă, înclinată puțin îndărăt și barba țepoasă, brumată de bătrînețe. Stînd nemișcat, drept, cu privirea adîncită în carte, vlădica părea mai degrabă un bust din marmură sură, pus pe scaun, după birou, în locul unui vlădică mort demult.

Intrînd delegația de săteni în frunte cu Simion, tatăl lui Valer, după cîteva clipe își ridică privirea de pe carte și se uită la oamenii speriați, la bîtele voinice pe care nu voiseră ori uitaseră să le lase afară. Apoi ceti mai departe ca și cum n-ar fi fost nimeni de față, ca și cum ar fi fost singur și se bucura de desăvîrșirea liniștii. Cînd isprăvi pagina, închise cartea și se întoarse spre săteni, zicîndu-le cu un glas care era mai mult străin decît aspru:

— Spuneți-vă necazul.

Oamenii începură pe departe, îi învățase se vede vreun nădrăgar, arătînd ce bine trăiau la ei în sat mai demult, înainte de venirea popii ăstuia, care le strică datinele, oprindu-i să dea vinars peste copîrșeu la îngropăciuni. Mai aveau de spus și alte lucruri, răutăți de-ale popii, dar vlădica, pricepînd unde e buba, îi opri:

– Așadar, ăsta e tot necazul, popa nu vă lasă să beți vinars ori altă băutură la îngropăciuni, masluri și sărbători. Acum ați venit la mine să vă dau slobozenie.

– Chiar asta e, se grăbiră să întărească sătenii. Așa au trăit părinții noștri, așa vrem să murim și noi. Ori popa ne dă pace ori, dacă nu, să ne dați alt popă.

Vlădica își aplecase puțin capul într-o parte, și cum jumătate fața îi cădea în lumina ce se strecura ca o sabie lată printre perdele, oamenii zăriră pe chipu-i pămîntiu minat de boli licărirea unui zîmbet amar.

– Și ziceți că așa au trăit și părinții voștri. (Zîmbetul îi cuprinse toată fața; în tăcerea desăvîrșită din odaie, el aducea cu ochiul soarelui, învăluit de o perdea ușoară de nor, uitîndu-se peste un cîmp pustiu de ghiață.) Dacă părinții voștri au trăit într-un păcat de moarte, voi trebuie să le urmați calea? Și ce aveți de pe urma băuturii? Pentru trup, boale, slăbiciuni, bătăi, frîngeri de oase. Pentru suflet, păcatele cele mari, omorul, furătura, sudalma. De la toate astea vă oprește preotul vostru, și voi veniți să vi le îngădui eu? Asta nu v-o pot da. Nu, nu v-o pot da nici eu și nici un alt om al bisericii…

Și le-a mai spus vlădica multe, îndemnîndu-i să se întoarcă acasă și să asculte sfaturile preotului.

Asta era întîmplarea și oamenii popii Tiron, pesemne, cei care fuseseră cu pîra la vlădicie. Cu vremea, popa s-a mai dat pe brazdă, nu-i mai ținea chiar așa de rău pe cei care dau vinars la îngropăciuni. Pe unii nu-i vedea, pe oamenii lui, pe zgîrciți îndeosebi, de care era sigur că nu vor da, îi îngăduia pe față. Venind vremuri mai grele, oamenii nu mai dau vinars, dar ca să arate cît le-a fost de drag mortul, se plîngeau că ar fi vrut să deie, numai nu i-a îngăduit popa. Valer, care avea poruncă mare de Ia Ludovica să nu-l scape cumva gura vreo vorbă despre vinars, răspunse moale:

– Noi, domnule părinte, dacă e vorba, nu suntem oameni care să ne punem de-a curmezișul căilor sfintei biserici. Vom face cum știm că e poruncă; de sat ne ținem și noi.

– Nu, Valer, fătul meu. Doamne ferește, n-aș vrea să vă stric voia! De cîțiva ani încoace am mai schimbat și eu lucrurile, știți bine. Oamenii țin mult la datina asta; caută să le dai și lor dreptate. După cum sunt și oamenii, că vezi că sunt de toate felurile. Dar voi ar fi păcat de Dumnezeu să nu dați vinars peste sicriul lui Urcan bătrînul. A fost gazdă mare și vestit.

Cu asta popa îi întinse mîna. Valer se întoarse acasă nedînd nimănui binețe, suduind pe popi, pe nevastă, pe mamă …

În ziua aceea se aduna curatoratul bisericii. Printre alte vorbe, popa spuse:

— Pe toată lumea am oprit-o să dea vinars la îngropăciune, dar pe Urcan Simion și pe Ludovica nu-i opresc. Îi las să deie cît or vrea, dacă aș ști că va curge băutura vale.

Curatorii bisericii duseră vorba în lume; unul, trecînd în dimineața următoare spre Luduș cu căruța, opri lîngă Urcănești și aruncă vorbele popii peste gard în curte …

II[modifică]

Deși miercuri, zi de post și de lucru, la îngropăciune venise lume multă. Înmormîntările se făceau după-amiaza tîrziu, înainte se îngropau doar țiganii și oamenii pustii. Sărăcimea de prin alte părți începu să curgă de cum se ridicase apa și se lucise soarele. Cu dreptul pe care îl au străinii în casa altuia la nuntă și la foc, bărbații se apucară de lucru pe afară, măturînd curtea, îngrijind de vite; femeile, în bucătăria de vară, curățau cartofi, vorbeau despre mort, de una … de alta …

Unii — și aceștia erau cei mulți — se tolăniseră pe spate la umbra salcîmilor înalți de după casă. Nepăsîndu-le de mirosul de mort ce ieșea din casă prin ferestruia deschisă în dreptul lor, cu pălăriile de paie vechi, înnegrite de vreme, puse pe ochi, dormeau fără griji. Stînd întinși, cu mînile aruncate alături, izmenele li se sufulcaseră, și între ele și obiala murdară de opincă se vedeau bucăți de picioare păroase, murdare. Cîteva muște mari, zbîrnăitoare treceau de la unul la altul, pișcîndu-i de mîni, de oriunde rămînea un petec de trup descoperit. Prin somn se clătina un umăr, se zgîrcea un gît, un picior.

Cînd trecu de amiazi și alături de muște intră în luptă foamea, se ridicau pe rînd, ici-colo, chipuri buhăite, cu ochii umflați de somn; căscînd de le pîrăiau fălcile, se uitau cu jale în drumul popii. De la venirea lui nu era mult pînă la împărțitul colacilor. Dar pe drum nici gînd de popă; cîte un om răzleț se trăgea încet spre casa Urcăneștilor. De necaz, mai căscau o dată, apoi se lăsau iar pe spate.

Corturarii din Țicud, sat vecin, cu o vestită laie de țigani, nelipsiți de la îngropăciunile și praznicele din împrejurimi, cale de cinci poște, desculți, cu piepturile goale și pletele negre, lucii, atîrnîndu-le pe gîturile tuciurii, gîdilați de mirosul mîncărilor, începură să dea tîrcoale bucătăriei. O luară întîi pe departe, micșorîndu-și cercul din ce în ce, pînă cînd se treziră în ușă:

– O țîră de pită, mă rog dumnitale. Că-s flămîndă, n-am mîncat de alaltăieri.

– Dă și o bucată de slănină, voinicule. Să-ți dea Dumnezeu noroc la porci, că faină mustață ai!

– Ptiu, ce șurț mîndru ai, fată frumoasă! scuipă, să nu o deoache, o țigancă, pe una din femeile care se învîrteau prin bucătărie. Să mă stropșească dacă am mai văzut așa pene. Ptiu! Dă țigăncii să pună ceva în gură.

Femeile mai puneau mîna pe mătură. Simion se slobozi de cîteva ori cu biciul printre ei, dar țiganii, rupți de foame, în cele din urmă rupseră zăgazurile, intrară în casă, în bucătărie, ținîndu-se scai de om. Nemaiputînd răzbi, le azvîrli o pită mucedă, din cele pe care le păstra Ludovica sub pat cu săptămînile. Balaurii o înghițiră într-o clipă, apoi începură să se joare pe penele din aripa arhanghelului Gavril, pe pragul de la poarta raiului că ei nici n-au văzut pita.

Bogații satului, cîțiva moșnegi de seama lui Urcan bătrînul, îmbrăcați cu cioareci noi de lină albă, cu sumane tivite și cusute în forme bătrînești, avînd fețele albe, curate, străbătute de vinișoare sîngerii, cu mustăți mari și plete, steteiau la o parte, sprijiniți în bîte. Vorbeau puțin și scuipau pe rînd.

Veniseră la îngropăciune toate neamurile sărace ale Urcăneștilor și mai ales cele din partea Ludovichii. Așa, se vede, e făcută lumea, ca apa mică să curgă spre cea mare. Cu mulți dintre săracii ăștia Simion și Ludovica nu se arătau neamuri, dar oamenii se făceau că nu văd și unde era lume mai multă: cuscre în sus și vară Ludovică în jos. Nici o durere de cap nu-l apuca pe Simion fără să nu vie să-l vadă cîțiva cumnați.

Acum Ludovica se uita la ei urît, cu atît mai urît cu cît oamenii se arătau mai neamuri cu ea. Îi aduceau aminte de lumea din care plecase, de copilăria chinuită, cînd primăvara, pînă nu se dezghețase pămîntul, păștea oile unuia și altuia, avînd drept merinde o bucată de mămăligă rece cu ceapă. Apoi casa lor, o hrubă vîrîtă jumătate în pămînt, în partea satului numită Țigănime. Viermuiau acolo cinci fete, dintre care ea era a treia. Pe tatăl, astmatic și cu picioarele umflate cît cofele, îl rupse întîi moartea de la mal; apoi îi căzură în apa tulbure a vieții de dincolo mama și o soră mai mică.

Celelalte au zburat de la cuib fiecare la rîndul ei. Una e slujnică în București; Nica s-a măritat cu un plutonier, și Aurelia, cea mai frumoasă, a ajuns doamnă mare. Cînd vine în sat, țăranii vorbesc de ea în șoaptă.

Ludovica a vîndut demult grădina părintească. Stăpînul nou a dărîmat hruba oblind locul și, ajutat de vreme, a șters urmele sărăciei de odinioară. Cînd în fosta lor ogradă n-a mai rămas nimic din ce să-i amintească trecutul, Ludovica s-a bucurat. Îi plăcea să creadă că s-a născut pe moșia lată a Urcăneștilor, că la nașterea ei au mugit în poiată patru boi.

Printre femeile sărace care țineau în brațe și de mîni copii storși de vlagă, cu capetele ciufulite și ochi urduroși ce se scurgeau după mîncare, femei cu ochii înroșiți de acasă, cu glasuri mieroase, compătimitoare, Ludovica umbla cu privirea în pămînt, cum i se sade omului cuprins de jale. Năpădită de treburi, nu sta de vorbă cu nimeni.

Dacă se putea dumiri că sărăntocii ăștia, de care se crezuse scăpată pentru totdeauna, veniseră la ea acasă să-i vîre în nas rudenia, nu-i ierta că au venit atîția.

„La de ai lor nu se duc cînd le moare cineva; merg numai unde le miroase a mîncare și a băutură. Dar vor mînca azi foc; eu n-am să-i satur”, își zicea.

Gîndul că a făcut numai trei cuptoare de aluat o rodea la inimă. În curte gurile flămînde trecuseră de patru sute și din patru părți a hotarului curgeau mereu.

Văzîndu-i cum vin, Ludovica se întreba deznădăjduită:

„Ce mă fac eu cu hămesiții ăștia?”

Se năpustea cu sudălmi și blesteme asupra mortului, care toată viața le-a făcut numai supărări și încurcături. Simion încă nu e ca toți bărbații, stăpîn la casa lui. Dacă n-ar fi lăsat după zisa ei, ci i-ar fi spus apăsat, așa cum trebuie să spună capul casei unei muieri proaste și neștiutoare: fă atîția și atîția colaci, ar fi făcut, și acum n-ar rămîne cu rușinea la nas. Omul ei, săracul, a fost născut să poarte rochie și năframă, nu cioareci și pălărie. Casa unde bărbatul nu știe să fie bărbat cînd trebuie, pustiasc-o focul și sufle-i vîntul cenușa în patru părți a lumii.

Mortul pînă ieri zăcuse jos, pe pămîntul rece. Acum era pus în sicriul așezat pe laviță, în fruntea odăii de către drum. Giulgi de tîrg nu i-au cumpărat, că bună e și pînza groasă de cînepă: tot putrezește în pămînt. Sicriul l-a făcut Ionele, meșterul, căruia Ludovica — ca un nepot ce îi e — o să-i dea la toamnă ori niciodată o mierță de grîu. Au cumpărat o cunună ieftină, pe care, în loc s-o lase pe sicriu, au legat-o cu o sfoară de țîțîna ferestrii, lăsînd-o să atîrne afară, spre drum. Să vadă lumea că Urcăneștii au cumpărat tatălui lor cunună înflorită de tîrg.

Drumeții clătinau din cap, zicînd:

– Sunt numai fală cît sunt.

Valer nu adăpă boii la vreme, ci tîrziu, cînd curtea forfotea de lume. Boii buieci începură să facă roate, să dea din coarne, să zvîrle cu picioarele; unul era să prăpădească pe o țigancă bătrînă, cu vederea scurtă. După ce femeia, tremurînd din tot trupul de sta să cadă, se adăposti în tîrnaț, Valer îi zise rîzînd, mîndru:

– Ce-i, Marișcă? Era să te lîngă boul. Asta înseamnă noroc.

– Lingete-ar diavolii pe lumea aialaltă, voinice…

Gazdele se uitară înadins la vite, căutîndu-le slăbiciuni.

În felul cum umblau, la gîturile juguite, în chipul cum aveau crescute coarnele. Valer spuse povestea fiecărei perechi; de unde i-au cumpărat, la care tîrg, al Sîmpetrului, ori al Sîngeorzului, cum erau atunci: unul, cel dinafară, din tînjală împungea; la perechea din rudă, cel de către om nu se lăsa prins în jug. Acum sunt blînzi ca oile; numai pe muieri nu le pot suferi; unde le văd, acolo se iau după ele.

Gazdele aveau și ei boi, dar ai lor n-aveau nici un nărav. Încolo? Erau atît de mari, cu gîturile așa de late, coarnele de ai crede că totdeauna le unge cineva cu unsoare; erau întocmai, dar întocmai așa de frumoși ca ai Urcăneștilor.

Simion, pînă azi ținut de scurt de Ludovica, se cam frecase de sticla cu vinars. De dimineață a fost de cîteva ori în sat, unde, întîlnindu-se cu oameni de o seamă, intraseră pe la făgădău. Firește, avea ceva de răfuit cu jidovul.

Cu capul descoperit și fața aprinsă de căldură, mînecile cămeșii sufulcate pînă mai sus de coate, ca la tăiatul porcului, umbla printre oameni de colo pînă colo, fără rost, dînd în gura mare porunci pe care nu le asculta nimeni. Era oarecum mîndru că la casa lui s-a strîns atîta lume, că toți se dau la o parte din cale-i, făcîndu-i loc, trudindu-se să-i înțeleagă vrerile. Niciodată în viață nu fusese el atît de mare. De aceea și vorbea puțin, spunîndu-și gîndul scurt, apăsat.

Supărarea din ziua morții îi trecuse. Bărbatului — credea el — nu trebuie să-i pese de moarte.

S-a stins omul? E bun mort. Cei rămași să se înhame în locu-i la carul vieții și… hai mai departe. De plîns și de jeluit au muierile vreme destulă. Apoi bătrînul își trăise traiul, era de șaptezeci și șase de ani. N-avea ce mai aștepta. E bine ca omul, cînd i s-a împlinit veleatul, să pună jos sapa și coasa și să nu se mai împotrivească morții. La ce să ajungă să-i scuipe nepoții în urmă, să se împiedece de praguri?…

Ludovica, Ana și alte neamuri pe potriva lor, lăsîndu-se adesea de la treabă, se abăteau pe la căpătîiul mortului, unde, podidindu-le plînsul, își cîntau în viersuri dragostea pentru răposatul Urcan. Rar cuteza să se amestece printre neamuri vreo străină săracă de pe alte sate; era totuși îngăduită dacă avea glas mîndru și știa bocete multe.

Îmbrobodite înainte, aplecate asupra sicriului, cu stînga proptindu-și bărbia și cu dreapta lipită de piept, cîntau moșia mare a Urcăneștilor, cîntau plugurile care ieșeau primăvara în brazdă, dimineața cînd cîntă ciocîrlia; cîntau viața creștinească, tihna din mijlocul cîmpului însorit și cîinoșia morții.

Pe toate le-a făcut Dumnezeu cu rînduială, numai pe una a greșit-o: slujba morții.

De ce trebuie să moară și bogatul? La casa cu zece copii, unde e așteptată cu dor, nu se duce. Pe cel strivit de car, cu oasele frînte, fără văz și fără mîni, rugîndu-se să-l primească în împărăția ei, nu-l aude. De ce?

La întrebarea asta cîntecul nu mai știa răspunde. Se învîrtea necontenit pe deasupra, apropiindu-se și depărtîndu-se, dar nu găsea pămîntul pe care să se lase, cum nu găsește pasărea, ce zboară rătăcită deasupra apelor pustii…

Cînd lui Simion i se părea că Ludovica e prea cuprinsă de jale, își făcea drum cu trudă printre oamenii înghesuiți, pînă lîngă sicriu, unde lumînările, înădușite de mirosul de mort, de acreala trupurilor asudate, clipeau ca în fundul unei peșteri și, luînd-o de mijloc, îi zicea blînd:

— Lasă, tu muiere, nu te mai supăra.

Odaia era ticsită de oameni, de n-ar mai fi încăput vreunul nici bătut cu ciocanul.

Cîntecul curgea mereu, plîngător. Moartea, ascunsă între oameni, sufla în lumînări. Lîngă sicriul tatălui său, așezat după masă, în locul obișnuit al bătrînului, firea slabă a lui Simion, cojită la suprafață de rachiu, se topea îndată. Nu era atît părerea de rău, cît un simțămînt vag, copleșitor de zădărnicie a lucrurilor omenești, simțămînt care, în fața morții, apasă totdeauna pe suflet. Cînd îți mor părinții e mai greu, căci de-acum îți vine ție rîndul. Și Simion se gîndea… Iată-l bărbat în vîrstă, îl chinuie răceala, și cînd vorbește îi sună pieptul ca o tobă; ca mîine o să-i vie și lui rîndul. Cei rămași îl vor îngropa și pe el tot astfel, cu plînset și cu lumînări. Apoi îi vor împărți pămînturile, sfădindu-se: fiecare va zice că celălalt a luat mai mult. Copiii deveniți bărbați își vor trăi viața; cînd le va albi mustața și li se vor îngreuia oasele, durîndu-i, cum îl dor acum pe el, într-o bună zi vor închide ochii. Îi vor plînge bocitoarele. Cîntecul clopotelor o să se reverse peste sat trei zile, oasele or să fie așezate în pămînt, și oamenii își vor aminti de ei din ce în ce mai rar.

Vor cădea ploi; mormintele se vor surpa, și în jur vor crește bălării, iarbă…

Sprijinindu-și soția, Simion pare că atîrnă de ea ca o pară zbîrcită de o creangă fulgerată. Ducîndu-și mîna noduroasă la ochi, își șterge lacrimile.

Ludovica vrea să rămînă lîngă socrul ei drag.

Mai bine moare decît să se despartă de el; să-i îngroape în același mormînt.

Afară, între femeile care se îmbulzeau s-o îngrijească — femei sărace — uitînd că e găzdoaie mare, se jeluia astfel:

— Socru cum a fost al meu să tot dea Dumnezeu. În toate zilele mele n-am avut cu el o vorbă legănată. La o casă mare — aici moaie glasul, lăsîndu-l numai atît cît să fie auzită — multe se petrec. Așa e lumea: unde sunt multe să se petreacă multe. Simion, că mi-e bărbat, e mai rău de gură, dar Urcan bătrînul, Dumnezeu să-l hodinească, a fost ca pînea caldă. Nu e vorbă, l-am și îngrijit eu ca pe un tată bun. Nu m-am întors niciodată de la o zi a tîrgului fără a-i aduce o turtă, o glăjuță de vinars verde. Îi plăcea — aici Ludovica parcă zîmbește — fie-i drumul înflorit, și se bucura ca un copil. Așa-s bătrînii — aici suspină…

După ce se îndepărtează, femeile, care o ascultaseră dînd din cap după fiece vorbă, își strîng cercul, vîrîndu-se unele în altele. Buzele li se lățesc, gura se mărește și ochii, miciți de abia se văd, ard vicleni. Glasurile molatice, miorlăitoare se înăspresc deodată, devenind tăioase, șuierătoare ca limbile de șerpi.

În aerul dintre ele se încrucișează icniri de rîs, capete de vorbe; apoi, liniștindu-se cînd se apropie vreunul de-ai casei, în colțul gurilor strâmbate rămîne încrustată batjocura, greaua batjocură țărănească.

Tinerimea rămînea afară, în ogradă. Bărbații și femeile în virstă intrau pe rînd în casă, ziceau: „Dumnezeu să-l ierte” și, după ce stăteau cîteva clipe în fața sicriului, ieșșau afară amețiți de aerul greu, de duhoarea mortului, a cărnii opărite. Se scurgeau la umbră, după casă. Acolo cei care veniseră demult, sătui acum de somn și flămînzi, ridicați pe jumătate, cu un picior întins și cu altul strîns la gură, cu cotul pe genunche și capul în palmă, se uitau mereu în calea popii.

– … u mai vine?

– Pîîă doarme de amiazi.

– Aaauuu … ă, că lungă-i ziua! Dormire-ar’ somnul ăl din urmă…

De necaz scuipau departe.

Bătrînii, vorbind între ei, spuneau că Urcan nici nu miroase tare. Așa, cum miroase mortul vara.

– Mai demult, cînd eram eu fată, zicea o babă șchioapă, cu glasul gros ca de buhai, nu se îngropau morții a treia zi. Se țineau pe laviță o săptămînă, ori și mai mult, după cum era vremea. Atunci să fi văzut miros; se simțea dintr-un cap într-altul al satului. Oamenii nu erau atît de subțiri la nas ca cei de azi. Cînd se duceau la îngropăciune, nu se uitau, ca oile, vara, dincotro bate vîntul și în partea aceea șă se așeze.

– Aia au fost altfel de oameni.

– Altfel, altfel… N-alegeau la mîncare; ia, acolo, borș și mămăligă; pita era de secară, neagră și clicoasă de, cînd o frămîntai, nu era modru să-ți scoți mînile din ea; se culcau toată viața pe pămîntul rece, și erau puțini care nu treceau suta. Aștia de azi la patruzeci sînt ca fripți; o su-flare.de vînt îi face cîrlig.

– Așa a fost. Dar mai demult n-aveau oamenii atîtea griji. Erau mai puțini. Vinul și vinarsul nu erau puse sub o sută de legi; bea fiecare cît putea. Și asta îi ținea în picioare.

– Ei, hei… bine a fost mai demult… suspină bătrîna.

Astfel, oamenii veneau mereu, se închinau în fața sicriului și apoi, îngroșînd numărul celor de afară, undeva, într-un colț, își rumegau vorbele.

Numai Urcăneasa sta neîntrerupt lîngă mort. Stînd nemișcată, cu privirea dusă și mînile încrucișate pe piept, gîrbovă cum era, părea crescută acolo din lutul feții căsii; crescută de mult, de sute de ani. (Toată ceremonia îngropării cu mort, lumînări, bocitoare și oameni mulți părea că durează astfel din alt veac, pe alt tărîm.) Era îmbrăcată cu hainele bune: o rochie neagră, pe care i-a cumpărat-o Urcan, acum sunt patruzeci de ani, anume pentru praznice și îngropăciuni. A îmbrăcat-o doar de două-trei ori. Ar fi fost dorit să le lase moștenire unei fete, așa cum i-a lăsat și ei mamă-sa, dar nu i-a dat Dumnezeu. De aceeași vîrstă îi sunt șorțul și năframa; pe ele o să le lase moștenire altor nepoate.

Din ochii-i storși, împrejmuiți în boțiturile pielii ca în crețele unor pungi goale, curg picături mari de lacrimi; alunecînd prin ogășiile zbîrciturilor, se scurg pe puful de sub nas, câzînd în gură — le simte gustul sărat — și după ce atîrnă o clipă în colțul bărbiei ascuțite în formă de ciocan, cad jos una după alta. Buzele i se mișcă încet; parcă spun fără glas o poveste. Așa cum i-a fost viața, văzută prin limpezimea lacrimilor, tot pare mai luminoasă, mai fără umbre. Lumină tristă de toamnă tîrzie… Pînă a fost fată, se scula dimineața cu noaptea în cap, se spăla pe obraz afară, în halău. Iarna spărgea gheața cu pumnul; odată s-a tăiat de s-a înroșit toată apa; mai are și acum semnul la călcîiul mînii. Ce i-a păsat atunci de atîta lucru! Era sănătoasă ca piatra. A venit apoi măritatul. Trebuia să facă de mîncare lucrătorilor, bărbatului și nu s-a mai dus la sapă și la secere. Asta a fost întîiul lanț pe care viața i l-a aruncat împrejurul trupului. Și i-a intrat adînc în carne. S-a născut apoi Simion și peste cinci ani o fată, care a murit. După ce i-a intrat în casă Ludovica, ea a trebuit să se lase mai mică, să se dea deoparte. Ludovica era rea și aveau doar de trăit împreună. Cînd i-au crescut nepoții și a înțeles că traiul laolaltă e apă tulbure și otravă, s-a mutat cu bătrînul ei în căsuța de la poartă. Nepoții veneau și aci de-i înseninau traiul. Așa i-a trecut viața. Zilele seamănă una cu alta ca picăturile de apă; ieri a fost ca azi, și așa va fi și mîine. De ce o fi așa?

Pînă ești copil parcă dormi: mînci ce ți se dă, faci ce ți se cere. Crești, începi să lucri, te căsătorești, împlinind voia Domnului. Și iar lucru, iar necazuri. De ce?

Buzele bătrînei se opresc; ea cugetă adînc: pentru ca la urmă cei rămași, pentru bruma de avere ce le-o lași, să-ți pună oasele trupului într-un cosciug si să-l vîre în inima pămîntului, iar sufletul cu faptele bune, ca și cu cele rele să se înfățișeze înaintea Tatălui, la judecată. Așa e scrisa omului!

Da, așa e. Totul e limpede ca lumina zilei. În fața luminii ăștia negura gîndului se împrăștie, piere …

Bătrîna îndreaptă lumînarea de ceară de casă de la picioarele mortului; apoi se dă puțin înapoi în urmele-i de mai înainte, și rămîne acolo, cu ochii ațintiți asupra scîndurii sicriului, cu mînile încrucișate pe piept. În dosul frunții ei e acum liniște și împăcare deplină, ca într-o cameră pustie unde a murit stăpînul și lucrurile dorm cufundate în semiîntunerec, așa cum se doarme în basme. Deodată se ridică un fluture mic, se uită în jur, speriat de tăcere și încercîndu-și aripioarele, zboară repede dintr-o parte într-alta a camerei.

„O mai fi ceară?” se gîndește bătrîna. Bulgărele era pe poliță; dintrînsul îi făcuseră lumînări socrului și fetei moarte, din el i le vor suci și pe ale ei cînd îi va sosi ceasul.

„Mă dor picioarele.”

„Așa e cînd ești bătrînă”, îi răspunde alt gînd. Cioturile, picioarele de la genunchi în jos păreau două bețe ascuțite care îi intrau în carne, chinuind-o amarnic. Cu dosul dreptei în care ținea o basma mare din pînză de casă își șterge fruntea de sudoare. Încrucișîndu-și iar mînile pe piept, lasă .să-i cadă peste ochii duși pleoapele greoaie.

„Mă dor picioarele.”

„Nu e nimic. Drumul omului pe pămînt e plin de chin și de amar. Ne naștem și murim în durere. Cît trăim, ne bat durerile cum ne bat vînturile și ploile. Suferim cînd ne strivește carul, suferim junghiul, boalele și bătăile.”

Prin crăpătura genelor femeia vede un capăt din sicriu o lumînare, a cărei flacără galbenă se zbate, gata să moară. Fără să-și dea seama, întinde mîna și, ștergîndu-i mucul, pipăie para cu degetele, ca pe ceva moale și absolut nevătămător.

Popa și diecii ajunseră la poartă. Curtea se umplu de forfot. Leneșii de după casă fură ghiontiți, urzicați; cu urmele ierbii întipărite pe față se grămădiră și ei spre poartă, să vadă cinei o să iasă înaintea popii. După obiceiul pămîntului, „preotului, cînd veneai la îngropăciune, îi ieșea întru întîmpinare stăpînul casei, însoțit de un fecior, dacă avea unul mai mare, ori de altă rudenie apropiată.

Acum Simion și Valer își făceau de lucru prin poiată.

Popa Tiron, la poartă, înainte de a intra în curte, zăbovi puțin, așteptîndu-și sfătui, care rămăsese în urmă. Cînd văzu că oamenii se uită la el ca la urs și că de ai casei nu e chip să se arate vreunul, intră singur, zicînd în loc de „Dumnezeu să-l ierte”, cum se cădea:

– Bună ziua, oameni de omenie. Ați venit la șezătoare? Văzînd că unii rîd, în vreme ce alții rămîn nedumeriți, adăugă: Nu zic de alta, dar nu văd nici un căsean pe afară. Ori sînt duși la moară?

– Au de lucru, domnule părinte, răspunse cineva din mulțime. Ca omul cînd i s-a rupt stîlpul casei.

Popa se opri în mijlocul mulțimii, uitîndu-se bine la cel cu care vorbea: era neam cu Urcăneștii.

– Așa e, măi Nicolae. Dacă aș fi din altă țară, te-aș crede. Numai că, vezi tu, stîlpul ăsta a fost scos demult din folosință și pus între lemnele vechi de aruncat în foc. Cît îți plătesc pentru apărare?

Popa străbătu coridorul de oameni și intră împreună cu diacul în odaia dinspre curte, să se îmbrace. În urma lor se ivi îndată Simion. Nu era îmbrăcat de sărbătoare, după cum era obiceiul. Purta cioarecii vechi de fiecare zi, cu opinci rupte; dintr-una atîrna un capăt de obială murdară, pieptarul era descusut; din cămașa înnegrită, descheiată’ se vedeau gîtul roșu, pieptul asudat, păros. Nu dete binețe și nu se aplecă să sărute mîna preotului. Pe vremea luptei împotriva vinarsului, popa Tiron se trudise să scoată din sat și obiceiul ăsta. Izbutise tot atît de puțin. După cîțiva ani de stat în parohie găsea că deprinderea nu e chiar atît de neigienică cum i se păruse la început, că oricum, pentru păstrarea prestigiului, preotul nu trebuie să disprețuiască anumite forme. Îngăduia chiar să i se sărute mîna, firește, împotrivindu-se.

– Da ce-i, bade Simioane? Lucrați, lucrați, îl întîmpină popa. Era întors cu spatele spre ușă; diacul tocmai îi potrivea felonul.

– Mai punem cîte ceva la loc, domnule. Trebuie să fii cu ochii în patru cînd îți aduni satele pe casă.

Preotul observă că Simion a uitat să spună „părinte” alături de „domnule”.

– Bine faceți. Lucrul e plăcut lui Dumnezeu chiar în zi de post.

Acum intră în odaie Valer. Îl trimisese Ludovica, că „mula de tatăl tău cine știe ce face”. Popa, tot întors cu spatele spre ușă, îl recunoscu după sunetul lui, sunet pe care îl scoate omul cînd a băut o apă prea rece și l-a, tăiat în gît.

– Domnule părinte, hm, hm… Începu el rostind cuvintele curat, pe domnește și dregîndu-și mereu glasul. Dacă e vorba, noi vrem să-i facem moșului o îngropăciune cum se cade.

– Așa am vrea, adăugă mai încet Simion, care rămăsese pe dinafară.

– Se și vede. De aia îl îngropați în zi de post… spuse diacul ca pentru sine. Apoi tare: Se cade, se cade! V-a lăsat moșie mare.

Acest diac era un țînc de om iute ca prisnelul. Avea opt copii și era sărac lipit. Umbla însă totdeauna cu cămașa albă ca laptele, cu obiele curate în opinci, spălat și pieptănat. Era diac din bătrîni și se vede treaba, tot frecîndu-se de domni, se betegise de domnie. Cînd îi da cineva de veste să vie la o îngropăciune, întîi se supăra: de ce s-a potrivit chiar acum, că nu putem, vom vedea, că una, că alta, cîr-mîr, în sfîrșit, întocmai ca un popă rău. Altcum, era om de omenie. Numai pe bogații care nu dădeau popii zeciuiala — din care își avea și el partea — îi avea dragi ca sarea în ochi.

— Noi, domnule părinte, dacă e vorbă, vrem să-l prohodiți cu prohodul ăl mare. În predică să spuneți cît a fost moșul de creștin, de gazdă mare. Așa om nu se mai găsește. Dar ce- vă spun eu? Știți dumneavoastră ce trebuie să spuneți. Să țineți și douăsprezece hodini.

– Dacă plătiți înainte, facem și treisprezece, se amestecă diacul.

Popa zîmbi.

– Plătim, nu te teme. Avem de unde. Noi nu umblăm cu sacul după împrumut.

Diacul se simți călcat pe picior. Într-un an sărac ceruse, într-adevăr, o mierță de grîu împrumut de la Urcănești. Și nu i-au dat.

– De umblat cu mierța, nu umblați voi, dar cu sacul și cu străițile ați fost prin tot Ardealul. Slugilor nu le plătiți simbria. Popii nu-i dați măsura de cucuruz, nici puii, nici fuiorul.

Drept semn că Valer se supărase de-a binelea era faptul că începu să-i zică „tu”, deși era mult mai tînăr ca diacul.

– Nu-i treaba ta. Ce te amesteci? Noi cu domnul părinte avem de lucru, nu cu tine. Tu ești slugă, dacă e vorba.

– Slugă, neslugă, n-am umblat a cere. Dar voi sînteți gazde de ăia care mîncă pita de sub unghie și untul de pe pieptene.

Popa zîmbi iar, de data asta mai acriu. Intră în vorbă; rostea cuvintele rar, legănat, trudindu-se parcă să le ungă cu miere.

– Prohod mare îi vom face, hodini îi vom ține și predică încă îi vom spune, că am mai spus, dar fie zis între noi — aici popa rîse chiar — creștin bun n-a cam fost moșul tău, Dumnezeu să-l ierte. Bisericos din cale-afară încă n-a fost. De spovedit, s-a spovedit mai mult la popii de prin alte părți decît la cel din satul lui. De toate își va da acum seama. Ce voi avea de spus îți vedea la predică. Acum numai un lucru vă spun și, dacă n-a fi cu supărare, să vă țineți de el. Așa să vă brodiți treburile, ca să nu tîndăliți prea mult cu datul colacilor și cu vinarsul. Sub seară am și eu o treabă acasă.

– Amu, asta e altă chestie, zise Valer, care din toate vorbele popii prinsese numai pe cea cu vinarsul. E treaba noastră. Vom vedea.

Dînd să treacă prin tindă, în odaia dinspre drum, unde era mortul, preotul, în prag, fu izbit de un val de miros atît de duhnitor, că, fără să vrea, se trase un pas înapoi. Pe buzele care trebuiau să înceapă rugăciunea se ivi o sudalmă înfricoșătoare.

Clipind nedumerit, se uită o clipă la oamenii înghesuiți din preajma mortului, ca în fundul unei peșteri. Se gîndi:

„Doamne, cum stau ăștia aici!”

Porunci să scoată mortul, să-l prohodească afară.

– De ce să-l scoatem? Ca să mai așternem o dată patul? Prohodiți-l în casă; ruga e tot rugă, ii zise Simion. Se înțelesese cu Ludovica că, prohodindu-l în casă, o vor scoate la capăt mai ușor cu împărțitul colacilor, cu datul vinarsului.

– Bade Simioane, eu atît vă spun: scoateți-l afară. Ori, de nu, vă las aci cu el cu tot și mă duc la jandarmi, să-i chem să vi-l îngroape.

– L-ați ținut pe laviță în casă pînă a putrezit, numai ca să-l îngropați în zi de post, strigă diacul din tindă.

– L-am ținut cît se țin oamenii de omenie, răspunse Ludovica.

Preotul și diacul ieșiră în curte. În urma lor Simion se împiedecă de pragul tîrnațului și înjură. Pregătind cele trebuincioase pentru așezarea sicriului, vorbea singur, înjura printre dinți, ca o slugă netrebnică. Ludovica aduse covoarele, păturile și cusăturile cu care fusese împodobită lavița mortului în casă.

Trăind, Urcan nu era cine știe cît de gras. Acum celor patru bărbați voinici, care prinseseră de sicriu, li se împleteceau picioarele. În tăcere de moarte se auzea pîrăit de oase, gîfăituri de suflete. Plesniră cîteva strigăte:

– Stați!

– Amu!

– Dați-vă la o parte!

Pășeau încet, rar. Parcă anume voiau să-l lase pe Urcan bătrînul să mai vadă o dată podelele afumate ale odăii în care își măcinase viața, să mai respire aer pișcător de fum de balegă și de coceni, aer care i se părea cel mai curat din lume, numai cald să fi fost. De azi înainte n-avea să se mai învîrtă prin casă suduind că nu-și găsește răvașul oilor îndesat prea adînc după o grindă; n-avea să mai stea în serile lungi de iarnă pe scăunel lîngă foc sfărnind cucuruzi și împletind coșărci. De pe fața casei i se vor șterge urmele pașilor; cuiele bătute în pereți de el le vor scoate alții, le va acoperi varul, și amintirea lui se va șterge, cum se împrăștie fumul, cum se pierde toamna ceața de pe șes …

După ce mortul fu așezat în curte pe patul făcut din caprele de tăiat lemne, acoperite cu mîndrețele Ludovichii, popa se uită la dreapta, la stînga, întrebînd unde e vinul cu care trebuia stropit mortul înainte de începerea prohodului. Obiceiul stropirii cu vin era vechi și sfînt; nu-l călca, în sat, nici cel căruia i-a ars casa.

– Unde e vinul?

Bătrîna Urcăneasa tresări. Doamne, cum a uitat ea lucrul ăsta? Ludovica nu uitase. Dar și-a fost zis: „De ce să mai dăm bani și pe asta? Stropească-l și cu apă, nu i-a fi nimic!” Femeia care alergase în casă după vin se întoarse după cîteva clipe, strigând din tîrnaț:

– Tu Ludovică, unde-i vinul?

– În blidar. Dar stai, că vin eu să-l caut. Fără mine nu se găsește nimic. Ludovica se rupse din locu-i, de lîngă sicriu, și intră în casă, întrebînd:

– Nu l-ați aflat?

– Nu, draga mea și a lui Dumnezeu. Am căutat peste tot: în blidar, pe poliță. În sticle nu-i nici o picătură de vin. Și popa stă lîngă copîrșeu și așteaptă. Să nu mai vezi așa minune!

Ludovica se apucă și ea de căutat, mormăind:

– Nu știu ce e la casa asta. Amu, de la o vreme încoace, nu mai găsești nimic la loc. Parcă le mută dracul. Nu-i și nu-i! Era într-o glăjuță lată. Am fost adus-o din Cluj. De nu l-aș fi cumpărat eu cu capul meu! Am fost aseară în sat și mi-am zis: cu o cale să aduc și vin.

– L-o fi băut careva. – Băut, bere-ar venin.

– Tu muiere, aduceți odată vinul acela, că nu-l sfințiți acum, zise Simion intrînd.

Ludovica se supără:

– Dă-mi pace! Dă-mi pace, nu mă cătrăni. Că te sar de n-ai noroc. L-ați băut, și acum scoate, muiere, vin de unde nu-i.

În vremea asta popa își pierdu răbdarea. Ceru o cană cu apă. Aducîndu-i-se, fiindcă vasul era murdar, plin de cenușă, după ce-l ridică în bătaia soarelui spre văzul tuturor, aruncă apa și trimise pe sfăt la fîntînă, să spele cana și să-i aducă altă apă. Stropi mortul și începu prohodul.

Cînd diacul cînta rugăciunea de început, se aplecă asupră-i, șoptindu-i:

– Dă-i drumul!

Diacul îi trase cu ochiul; pricepuse. Grăbi cîntecul. Înjumătățea textele, tăindu-le de unde se nimerea, fără nici o noimă. Înainte de a-și isprăvi partea, intra peste el popa, îi călca în picioare coada cîntării, luîndu-i-o înainte în fugă. Diacul nu se lăsa mai prejos; cînd simțea că popa a slăbit, tăbăra peste el, îl da la o parte din drum și: ajunge-mă, părinte, dacă poți. Spre sfîrșit preotul îi făcu semn cu ochiul — ușor de tot — și diacul se propti bine pe amîndouă picioarele, ridică fruntea, înțepenindu-și gîtul; și îi dete drumul larg de tot, ca omul care are vreme destulă. Popa trecu alături; amîndoi, încet, cu mînile pe după cap, ca doi flăcăi ce se întorc seara de la făgădău, străbătură drumul prohodului pînă la sfîrșit.

Doi flăcăi din apropiere, ținîndu-și pălăriile de paie spre soare, își ziseră în dosul lor:

– Asta a fost prohod, nu glumă!

— Prohod de mama soarelui.

– Ai, mă, de astea n-am văzut de cînd sînt.

Popa rîndui cu mare migală cele două cărți bisericești pe masa dinainte-i, potrivindu-le îndelung. După ce se făcu liniște deplină, începu predica.

Primele cuvinte căzură rar, cutremurător; cum cad cîteodată, vara, aproape din senin, boabe mari de ghiață. Apoi urmă o frază lungă latinească, tradusă rău. (După ce rostise traducerea, își dete seamă că ea se potrivea la alt dicton latinesc, dar nu mai îndreptă nimic. N-avea cine să-l controleze. Efectul era scontat și așa: la auzul limbii străine, țăranii rămaseră cu gura căscată. Asta era ceea ce îi trebuia.)

Vorbi despre „regi” și „împărați”, nenorociții cai de bătaie ai popilor, despre „zadarnica și nebuneasca alergare a omului după comori lumești pe care le putrezește umezeala și le mănîncă viermii”.

Voia să pară că vorbește în numele lui Dumnezeu, a unei dreptăți mai presus de om, dar cu toată silința-i de a rămîne în umbră, valul vorbelor curgea spre un anumit mal, pe care lumea începea să-l întrevadă.

Curg vorbele ca ploaia: fraze trunchiate din Scriptură, citații în franceză, latină și chiar cîteva cuvinte grecești, atribuite Sfîntului Ioan Chrisostomul (o, dacă l-ar fi auzit!), tot ce-i vine în minte, toată puzderia rămășițelor alor patru ani de studii teologice le presară peste mulțime. (Popa Tiron nu-și aduce aminte să fi fost vreodată așa de inspirat.) Apoi, urmîndu-și planul stabilit de acasă, „conchide în mod logic” că toate sunt trecătoare pe lumea asta. Trecînd la „aplicarea învățăturilor în cazul de față”, strigă cît poate:

– Ce duce Urcan cu el din tot ce a adunat pe pămînt? Opincile rupte de drumurile Ardealului! Duce căciula soioasă de cerșetor? Duce desagii purtați în spate o viață de om? Desagii cu care a strîns o avere, din care a fost dat afară și silit să locuiască la poartă într-o casă făcută dintr-o magazie de bucate? Au duce ceva din grămada de lucruri aflate în lungile-i călătorii? (Popa rostește pe „aflate” într-un anumit fel.) Ce duce? Spuneți-mi ce duce cu el din toate bunurile lumii ăștia? …

Stînd lîngă sicriu, alături de nevastă, Simion pare un copil care se ascunde în dosul mamei lui. Vorbele popii îl furnică prin trup; cîteodată e tare de îi vine să pună mîna pe sicriu, pe un om chiar și să-l azvîrle în capul popii, prăpădindu-l ca pe o muscă; apoi, dimpotrivă, puterile i se evaporează, mădularele se destind, se înmoaie, ca să nu cadă se lasă asupra sicriului, acoperindu-și fața a plîns.

Lîngă el Ludovica se ține dreaptă, învăluindu-l pe popă în apele adînci ale ochilor ascunși sub năframa trasă tare înainte.

De cînd cu pîra la vlădicie, i-a ferit Dumnezeu să aibă de a face cu omul bisericii. Credea că uitase. E popă, oricum. Întîi trebuie să se ferească el de păcatul ținerii mîniei. Dar uite, suflet negru, te lovește cînd ți-i lumea mai dragă. „Ah, popă, popă, își zicea ea, ai noroc cu hainele de pe tine! Altfel, te-aș lua de chepeneag, și tot cîte o buleandră de popă aș face pe valea asta.”

Privindu-l într-una, pierde șirul vorbelor, predica se topește într-o apă murdară, care miroase urît, a mort; apei ăștia i-a dat drumul popa; mirosul acesta de hoit e mirosul neamului ei, a neamului Urcăneștilor. Popa o spune tare, arată cu degetul. De scîrbă, oamenii se strîmbă; unii rîd.

… Sub haina bisericească de brocart atîrnă reveranda neagră, apoi o bandă de pantalon vărgat, și dedesubt, în ghetele ascuțite din piele moale ca pînza, piciorul popii se mișcă în ritmul vorbirii: Ludovica vede cum strigă, cum întinde mînile să împrăștie vorbele cît mai departe… Pe nesimțite, trupul își pierde formele omenești, se lățește; acum e aproape pătrat. Deasupra-i rînjește capul colțuros — ai zice, un imens bostan așezat pe un trup apocaliptic, ce aduce vag a corp omenesc — gura, cu buzele sîngerii, băloase, se lărgește pînă la urechi: o tăietură cumplită de o mînă stîngace … Încet, trupul se subțiază, lungindu-se, se înalță deasupra oamenilor, a casei chiar, brațele se bălăbănesc în aer ca două reptile gigantice; în păru-i negru, zburlit se văd pitite două cornițe mici, închircite …

— N-a furat de la dumneata, flutură peste lumea adunată limba unui strigăt prevestitor de rău.

Ludovica tresare ca dintr-un vis urît. Mulțimea forfotă, se tulbură. Din toate părțile o privesc ochi sfredelitori, dintrînșii curg balele batjocurii.

„Rîd! De mine, de Simion și de copiii noștri. Rîd sărăntocii de neamul mare și bogat al Urcăneștilor? Rîîîd!!..

Cine o oprește să nu se arunce asupra lor, să-i sfîșie cu unghiile, să-i muște, să-i scuipe, lovindu-i cu piciorul în spate, să-i dea afară din ogradă? Afarăă!

Alături, zarva, bătută de duhul aprig al vorbelor popii, crește mereu. Din spargerea valului sar stropi mari: „taci”, „minți”.

Cînd nu mai poate răbda, Ludovica se rupe din locu-i:

– Taci, popă spurcat! Dacă a cerșit, n-a fost la poarta tatălui tău. Nici nu ți-a mîncat moșia strînsă cu leul de la morți și botezuri.

– Taci, taci, strigă din mai multe locuri rudeniile.

– Nu mai grăi. Nu ne trebuie.

– Păcatul… Încearcă popa să ia firul, strigînd mai tare ca toți.

– El și-a dat seama de păcate, nu dumneata. Aici ești în ograda unui gazdă mare: ai despre ce să vorbești. A avut destule iugăre de pămînt și boi în poiată.

Popa își isprăvește predica. Cînd se liniștesc apele, face semn cu mîna: mai are de spus cîteva cuvinte. Cu mare greutate și cu condiția să nu mai ceară și alții, l-a îngăduit pe Simion să dea vinars peste sicriu.

A făcut-o numai pentru bogăția și pentru omenia neamului — omenia sună a gol, rostind cuvîntul își vîră fața în batista nouă, lăsînd afară numai ochii iscoditori — a făcut-o fiindcă l-au rugat mult. A fost pe la el Valer, trimis, firește, de Ludovica. Înmormîntarea lui Urcan bătrînul trebuie cinstită cu colaci și cu vinars. (A apăsat așa de tare pe „trebuie”.) Îi roagă iar să nu zăbovească mult cu treburile astea; popa le enumeră încă o dată: datul vinarsului, a colacilor, sărutatul crucii de pe copîrșeu.

Apoi omul păcii, tare în conștiința datoriei împlinite, trece în rîndurile bogătașilor, unde, vorbind de vreme, de holde, dă loc căsenilor să-și facă datoria. E liniștit ca pămîntul. Pare că nu s-a întâmplat nimic deosebit, totul a fost așa cum trebuia să fie …

Mulțimea se frămîntă. Ochi nerăbdători în care se oglindește foamea, așteptarea îndelungată se îndreaptă spre ușa casei de unde se vor ivi îndată covețile cu colaci, clondirele cu vinars. Simion și Valer nu simt nicăiri pe afară; trebuie să fie în casă, ocupați cu rînduitul lucrurilor. Dar Ludovica e aici! Și oamenii știu că fără învoirea ei nu se clintește în casa Urcăneștilor nici un bob de mazăre. Ei, ei! Numai un socru a avut ea pe lume, și cît de drag i-a fost! Abia acum simte. Își reazimă capul de sicriu și plînge. Plînge?

Uite-l pe Simion, se ivește mînios în rama ușii:

– Tu Ludovică, mai lasă-l în mămăliga lui de plîns, că avem și alte treburi.

Ludovica n-aude; e atît de cuprinsă de jale! Cineva o bate ușor pe umăr:

– Lele Ludovică, te strigă badea Simion.

Femeia o prinde de braț și o duce spre casă. Intrînd singură, Ludovica închide ușa pe dinlăuntru și, ca taurul slab din poveste, își scutură deodată toată slăbiciunea, toată jalea de pe ea.

Simion măsură odaia cu pași mari, ținîndu-se cu dreapta de obraz (cu stînga sprijină cotul dreptei), se văietă de crezi că îl dor măselele. Valer, îmbufnat, sade pe butucul de lîngă vatră, cu genunchii aduși la gură. Lîngă el, rezimîndu-se de câpătîiul patului, tace Ana. Ochii-i mici, ca de șopîrlă, clipesc disprețuitori, necăjiți. Ea, fata lui Triloiu, gazda ăl mare, care nu s-a făcut niciodată de rîs în fața satelor, a intrat în neamul ăsta fără obraz, care ar mînca și pureci numai să se îmbogățească. A ajuns noră la porodița lui Pițuș. Îi vine să plîngă. Din pricină părului roșcat ce-i scăpa de sub năframă, ochii îi par și mai aprinși, fața și mai pistruiată. Privirile celor două femei se încrucișează, ciocnindu-se într-o străfulgerare ucigătoare. Dacă ar fi noapte, ochii lor ar lumina ca a două pisici gata să se sfîșie…

,,Ce-i, Roșcată? Ce te uiți așa? spun ochii Ludovichii. Nu-ți place? Să fi șezut în averea lui Triloiu, șchiopul. Mie nu-mi face pozne; că te iau de un picior și te zvîrl peste șapte hotare!”

„Neam de sărăntoci, țîșnesc ochii Anii. Fata lui Pițuș!”

Simion își oprește măsuratul, întrebînd tare, cu un gias scîrțăitor, rupt:

– Ce ne facem? Ce dăm peste sicriu?

– Vom da cît vom avea. Nu scrie nicăiri că sunt silită să-i satur pe toți cîți îmi vin la casă.

– Ce dăm oamenilor? întreabă iar Simion, parcă nepricepînd spusele femeii. Are privirea fixă, fălcile încleștate ca de ger.

– Nu urla să te mai audă și de afară. Ți-am spus: dăm ce avem. Cui n-a ajunge, vadă-și de drum. Tot gîndurile astea să le port toată viața …

– Ni s-a duce vestea, zise Ana cu o gură ca de împrumut.

– Tu să taci. Vinitură. Să nu mă necăjești și tu, că îți scot mațele și te fac praf și pulbere. Să taci!

Între cele două femei se ridică mare, de credeai că nu se mai isprăvește, statura lui Valer; împingînd-o ușor pe mamă-sa, îi zise:

– Lasă, nu i le mai scoate atîta. Ce te legi de ea? Apoi, dacă e vorba, dumneata ești de vină. Dumneata nu ne-ai lăsat să ducem la moară cît trebuia; ne-ai oprit să cumpărăm vinars. Ce te legi de alții?

Acum încăpu iar la vorbă Ludovica. Că pe ea nu o ascultă nimeni. Bărbatul ei nu e ca alți bărbați, să știe purta clopul. Feciorul ține partea străinilor, nora o spionează. Toți așteaptă să le bage mură în gură. Nu mai răzbește; s-a săturat. De pe partea ei, aprindă-se și ardă totul! Nu-i pasă.

Ana, văzîndu-i încopciați la vorbă, îi lasă să se spele pînă a da sîngele și ieși. Cu ajutorul a doi țigani scoase de sub un pat din cealaltă odaie o covată mare cu colaci.

– Începe pomana, zise unul din gazdele care făceau roată în jurul popii.

– Ăștia sunt gazde mari, mă. Ce crezi!

– Acum ai să vezi și butea cu vinarsul!

– Îl scot oamenii cînd pot. Cine știe ce vor fi lucrat pînă acum! Cîte n-are omul la casa lui?

– Covata asta cu colaci au împrumutat-o de la Triloiu. De aceea o și scoate din casă Ana. Alții nu mai au.

Gazdele rîseră larg, răsunător, clătinîndu-se în bîtele lungi.

– Ludovica mai bine se spînzură decît să împartă, așa, pentru „Dumnezeu să-l ierte” trei sute de colaci. Și încă pentru dragul ei de socru.

Mulțimea se zbătea roind împrejurul sicriului. Se călcau unii pe alții, fiecare vrînd să fie printre cei dintîi la sărutatul crucii, la luatul colacului. Țiganii mai aveau o socoteală. Dacă reușeau să pună mîna pe colac la început, spre sfîrșit, cînd credeau că gazda i-a și uitat, vîrîndu-se printre ceilalți, mai sărutau o dată crucea, mai primeau un colac. Așa făceau de cîte ori li se nimerea; cîțiva sărutau mereu crucea, și o țigancă sta deoparte și ținea șurțul sau sacul.

Gazdele cunoșteau meșteșugul și nu-i lăsau să se amestece. Acum însă, văzînd că nici un bărbat n-are ochii asupra lor, își făceau semne „că e bine” și se înghesuiau spre covată.

Cuscrii nu se amestecau. Pe Ana nu o lua nimeni în seamă: era muiere.

Cum datina nu îngăduia ca o femeie să deie colaci peste sicriu, și bărbații casei nu se arătau pe afară, popa sări cu gura. Își adusese pesemne aminte că are o treabă acasă.

– Sărutați crucea, oameni buni. Mai iute, că ne apucă noaptea.

– N-are cine să ne deie colaci, părinte.

– N-are cine? se prefăcu a se mira popa. La un gazdă ca Urcan bătrînul! Mă mir. Oameni se găsesc ca pleava; colaci să fie! Un om! Unde-i? Vină, Rudi, și dă tu. Îți vor da un colac pe deasupra.

Vorba aruncată în batjocură prinse rădăcini. Țiganul bătrîn, cu fața pustiită de boli și sărăcie, uitîndu-se la popa cu ochii aprinși de friguri, începu să rîdă prostește; i se vedeau gingiile. Îi tremura atîrnînd buza de jos, trupul deșirat; îi tremurau petecele multe din fundul cioarecilor zdrențuiți.

– Lasă-l, domnule părinte. I-i frig.

– Friig?! Lui Rudi, frig?! Asta are în el sînge fierbinte. Du-te, Rudi, și ajută pe gazdele mari. Așa se ajută oamenii de o seamă.

Țiganul își descoperi de tot gingiile. Oamenii își preumblau privirile de la popă la țigan; unii rîdeau; în ochii cîtorva se coborîse o umbră de mînie.

– Du-te, Rudi.

Nedeslipindu-și ochii de la popa, de parcă s-ar fi așteptat să-l pocnească, țiganul porni spre sicriu cu pași mărunți, șovăitori. Își puse pălăria jos și sărută crucea.

Neamurile bogate, văzînd atîta rușine, se dosiră în spatele mulțimii. Bătrîna Urcăneasa nu simțea, nu vedea nimic. Ca și cum cel care a sărutat întîi crucea ar fi fost feciorul ei, trecu la rînd și, parcă mai zicîndu-i o dată mortului „dragul meu, drag”, sărută crucea tare, bătrînește, din toată inima. Luînd și ea un colac, trecu pe scaunul de la picioarele sicriului și înțepeni acolo uitată.

– Așa, Rudi, fain! îl încurajă popa. Vezi să nu dai cîte doi colaci la nimeni. Nu-ți vor ajunge. De altfel, treaba ta.

Țiganul îi arătă gingiile.

Lucrul mergea strună. Fiecare om, după ce săruta crucea și zicea „Dumnezeu să-l ierte”, primea un colac. Unei țigănci înalte și slabe, potrivindu-i-se un colac necopt, îl rugă răstită:

– Dă altul, dadă! Nu vezi că-i stricat?

– Cum se nimerește; nu-i pe ales.

Împinsă de valul mulțimii, țiganca aruncă dadei colacul în cap:

– Seca-ți-ar ochii!

Pe cînd să se isprăvească colacii, ieși Valer din casă; dînd la o parte pe Rudi, împărți el ce mai rămăsese. Apoi se scutură pe mîni de făină, pe cămașă; intrînd în casă, se înșirui iar la sfadă.

Sărutatul crucii fu întrerupt. În fața sicriului, oamenii se puseră să descîlcească vorba.

– Ăștia nu ne mai dau.

– Ne dau ei, dar pînă îi scot de sub paturi.

– Pînă îi golesc din saci.

– Pînă seceră grîul, pînă îl îmblătesc, îl duc la moară și îl coc. Mai ai ce aștepta…

– Cereți să vă deie colaci, strigă unul din cercul popii.

– Colaci! Să vină colacii!

Strigătul izbi fereștile; cei dinlăuntru ascultară cutremurîndu-se. Simion zise:

– Du-te și dă-le colaci. Împacă-i. Ai spus că dacă nu ți-a ajunge făina, vei lua împrumut.

– Du-te tu; a voastră e moșia.

Ușa se deschise încet; în prag se ivi o țigancă stoarsă de vlagă, desculță, ținînd în brațe, la sînu-i arămiu cu sfîrcul mușcat, bubos, un copil frumos, rîzînd de sănătate.

– Măicuță, dă-mi oleacă de făină de mălai. Dumnezeu să te țină. Să-mi fac mămăligă, că mi-i beteag omul.

– Colaci! Să vină colacii!

Simion păli. Părea că l-a strîns cineva de gît și luptă să se desfacă. Sări ca mușcat de șarpe:

– Afară din casa mea, lepădăturilor! Afară, că vă omor!

Înainte de a o atinge cu piciorul, femeia se făcu nevăzută în dosul ușii trîntite ca de vînt.

În odaie struna tăcerii rămase atît de întinsă, că multă vreme nimeni nu cuteză s-o atingă de teama să nu poarte răspunderea ruperii. Tîrziu începu Valer de lîngă vatră, dar atît de molcom, atît de cuminte:

— Urcan bâtrînul

– Așa a fost la noi totdeauna. Niciodată ca la alți oameni. Tot mai altfel, mai extra. N-am făcut un ospăț, o îngropăciune, ori altă strînsură n-am avut la casa noastră fără să nu ne facem de minune. Pare că e un blestem pe noi.

– Așa se întîmplă în casele unde bărbații nu știu purta clopul; îs obiele, cîrpe. Acolo merg toate pe dos, suspină Ludovica.

Simion începu deodată să tremure. Odaia se învîrtea cu el ca și cum ar fi fost o cutie în puterea unei mîni drăcești, care-i schimbă poziția în fiecare clipă, o așează cînd cu susul în jos, cînd cu dosul în față. Ca să nu cadă, omul se propti de masă. În toiul mișcării lucrurile din casă dispăreau uniformizîndu-se, totul devenea roșu-închis, cerneliu. I se părea că un vînt cald îi arde fața, îl înădușe. Deschise de cîteva ori gura largă după aer. Cînd putu grăi, glasul îi era schimbat, de nerecunoscut; aducea a răget de mut: — Bestie … unde-i? … unde-i? …

Cu ochii împăienjeniți, pipăi în jur, căutînd cuțitul.

– O să stăm aici pînă mîine dimineață? zise popa săltîndu-și felonul pe umăr. Nu sunt dator să le ascult cearta, să le văd bătăile. Treaba lor. Eu nu mai stau. Ăștia dacă se apucă nu isprăvesc o săptămînă. Haideți să mergem.

Porni spre poartă urmat de sfăt, diac și grosul oamenilor care primiseră colacul. Aceștia se lăsau bucuros păgubași de mîncare, numai să se vadă plecați odată.

Urcăneasa se luă după popa, frîngîndu-și mînile și plîngînd amar:

– Vai, dragul meu, domnule părinte, nu te duce să ne lași aici cu mortul. Nu ne lăsa, dragul meu, nu ne lăsa! Dumnezeu îți deie bine și sănătate.

Popa n-o asculta și îi zise:

– Pentru plata cîtă ni-ți da-o voi, am stat destul.

– Încă prea mult!… adăugă sfătul.

Plînsul și deznădejdea femeii se pierdeau în zarva plecării; la urmă începu să strige afară pe Valer și pe Simion.

În drum, popa se opri. Oamenii îngenunchiară; atît cei cari plecau, cît și cei cari rămăseseră în curte, așteptîndu-și răbdători colacul. La auzul cuvintelor Evangheliei, larma se potoli; glasurile de protest ale cîtorva neamuri mai mîrîiră o clipă, apoi amuțiră.

Încet, de parcă aț fi dus pe mîini un mort greu, popa cu ceata lui plecă mai departe.

În învălmășeala plecării, oamenii treceau dintr-o parte într-alta, neputîndu-se hotărî ce să facă. Cînd cele două cete se deosebiră bine, unul din cei care plecau strigă la ceilalți:

– Somn ușor, mă!

– Drum bun!

– Călătorie sprîncenată!

Ca stîrnită de vîntoasă, se ridică în înaltul cerului o frunzărie de vorbe: urări cu două înțelesuri, strigături, batjocuri, necuviințe.

Popa grăbi pasul. Întîlnind un drumeag de cîmp, mai făcură o hodină.

– Le faceți prea dese, domnule părinte.

– Le-om potrivi noi cumva pînă în sat. Numai să le numeri să fie douăsprezece; cum ne-a fost înțelesul.

Într-o holdă, pe niște tufe de boz, o pasere îi privea mirată; cînd se apropiară și îi văzu bine, zbură și ea pe urma celorlalte.

Popa ținea mereu hodini, citea evanghelii și: „La drum, copii, că sfințește soarele”.

Pe culmea dealului, diacul, uitîndu-se din întîmplare în urmă, îi zise:

– Stai, domnule părinte, să vedem ce e acolo. Parcă s-a aprins ceva.

Popa duse mîna streașină la ochi. Convoiul se opri; se uitau cu toții spre casa Urcăneștilor. Se vedea forfot mare; strigăte, sudălmi, amenințări. Ca la foc ori la omor. Mulțimea se scursese din curte în drum și acolo era vrajba.

– Înapoooi!

– Înapoi… cîne!

Popa prinse strigătul; citindu-i tîlcul, iuți pasul. Cîntînd el însuși tare, alături de diac, îi îndemnă și pe ceilalț să cînte. Să laude pe Domnul.

Pînă trecură dealul nu mai ținură altă hodină. Coborînd pe muchea dinspre sat, se gîndea la cîte neajunsuri, greutăți e expusă o viață sfîntă de preot.

Mai tîrziu s-a știut în sat că Valer, aflînd de plecarea popii, a pus mîna pe o sapă — era, se vede, mai la îndemînă — și a pornit după el, să-l aducă înapoi la mort. Cu mare greutate l-au oprit.

La marginea cimitirului, oamenii din suita popii se împrăștiară, care-și pe la casele lor. Sfătul se duse la biserică, unde, urcîndu-se în turn, se uită să vadă cînd vor veni cu mortul. Popa, diacul și alți cîțiva buni de sfaturi și răi de lucru rămaseră în cimitir. Căutînd umbra, cu capetele pe morminte, dîndu-se dorului, așteptară mortul.

Cînd soarele, atingînd pămîntul, se topea ca un disc de ceară pe o placă înroșită — din discul pe jumătate topit curge materia gălbuie băltuindu-se pe jos — se ivi din deal carul Urcăneștilor. Boii erau împodobiți cu năfrămi negre — le adusese Ana de la tatăl ei; aveau la gît brîie roșii cu cănaci și clopoței. În car, sicriul era așezat pe funii întinse de la o loitră la alta; de două părți, șezînd pe loitre și ținîndu-se de sicriu se urcase Ludovica, Ana, Urcăneasa și alte femei neamuri.

Carul zurăia de fierărie; era și uscat din pricina secetei. Clopotele de pe boi sunau ascuțit. În ritmul lor, împletindu-se într-un cor fantastic, se revărsa peste hotar bocetul. Cîntau tare, cît le ținea gura; cîntecul se potrivea cu drumul de cîmp șerpuind printre holde ca un om beat, drum nebătătorit, plin de ogășii, săpături de ape. Cînd carul da în vreo groapă mai adîncă, zognind puternic, cîntecul aducea a țipăt de pasăre de pradă, spart în largul cîmpului, deasupra lanurilor de grîu.

Printre încheieturile bocetului țîșnesc strigăte la boi, care, speriați de zarva din car, de pocniturile biciurilor, nu țin drumul; parcă acum ar învăța să tragă în jug. Simion și Valer mînau tare, ca la ospăț; voiau să se știe că cel pe care îl duc la groapă e Urcan bătrînul, care a fost gazdă mare.

Înapoia carului, pe cele două cărări din marginea drumului, curgea gloata mare a sătenilor, a țigănimii desculțe, a femeilor sărace, cu pîntecele la gură și fustele ridicate înainte de li se vedeau picioarele umflate, străbătute de vine groase, vineții, a cerșetorilor și vagabonzilor, care așteptaseră colacul pînă la urmă. (Li se împărțise pîine, ouă, bani.) Copiii alergau înainte, aruncînd cu bruși în cîinele cel mare al Urcăneștilor, care se luase după car.

Astfel, fără popă, fără hodini, semănînd a convoi de strigoi porniți la drum prea devreme, înainta carul mortuar pe drumeagul de cîmp, printre holdele galbene, spălăcite de cerul amurgului.

Popa ii aștepta la groapă.

– Bun ajunsul, domnule părinte! îi strigă Simion, vînit ie mînie, neputînd opri boii.

Popa nu răspunse.

Zarva amuțise, ca retezată de o mînă nevăzută. Se auzea cum diacul răsfoiește cartea. Un bou din tînjală, înaintea căruia sta Valer, se întinse și, fără de veste, îi luă din mînă pălăria de paie. Omul îl lovi cu pumnul peste gură:

– Stai, mînce-te cîinii!

De față cu popa, pe Valer îl părăsise vitejia. Se simțea mic, neputincios și îi era necaz.

Îl mai făcea de rîs și boul.

– Lasă, că este vlădică; vom vedea noi. Blajul îl știm unde-i, zise Simion, trudindu-se împreună cu alții să dea sicriul jos din car.

– Ați mai fost pe acolo, îi răspunse diacul.

Popa începu deslegarea; de data asta rar, solemn, cum se cuvine. Așa o duse pînă la sfîrșit. Apoi se dezbrăcă repede, într-o tăcere încărcată, și, aruncînd hainele bisericești în brațele diacului, porni pe cărare la vale, spre sat.

– Să vii după plată, c-apoi ți-om da druga, îi strigă din urmă Valer, recăpătîndu-și curajul.

Oamenii se împrăștiau. Văzîndu-i că pleacă, Simion șl Ludovica îi pofteau să se întoarcă înapoi la masă, tînguindu-se amar că au făcut atîta mîncare de poate fi la o Turdă, au adus atîta băutură, și acum oamenii nu se mai întorc la pomană.

Pe Urcănești, trecînd dealul înapoi, spre casă, cu un car de muieri și ceva țigănime pe jos, îi ajunse din urmă noaptea. În urma lor începu să sufle un vînt rece, vînt de primăvară, vînt necurat…

Lîngă movila proaspătă de pămînt, înfulecîndu-și uneltele în spate, cei doi gropari, a căror umbre se topeau în apa negrie a nopții, deteră cu socoteala că undeva s-a spînzurat un om …