Înecatul

 

Gheorghe Nicoară, călăraș cu schimbul, și frate-său, un băiețandru căruia nu-i mijise mustața, veniseră să adape caii în Siret. Cum coborau spre vad, băiatul spuse:

— Ia te uită, bădiță, colo, sub mal, ce buștean a adus apa!

Călărașul privi într-acolo, apoi strânse calul în călcâie și intră până la mijlocul râului. După ce se uită, țipă deodată:

— Ira, măi, un om înecat!

Băiețandrul încremeni locului. Călărașul îi strigă:

— Fugi până ici la moară și cheamă pe moș Vasile.

Băiatul lovi cu funia căpăstrului în cal și o luă spre moară. Se întoarse repede înapoi. Morarul nu era acolo.

— Atunci repede-te și adu pe tătuca. Luați și o frânghie.

Rămas singur, călărașul se apropie să se uite. Privi îndelung. Înecatul fusese izbit de apă în mâncătura malului și se prinsese între niște rădăcini. Șuvoiul îl bătea, mai să-l smulgă, să-l ducă la vale.

Călărașul auzi niște glasuri, se întoarse și el și, cunoscând pe cei de pe mal, le răcni:

— Măi Toadere... Năstase... Veniți, că-i un om înecat! Hai de l-om scoate!

Flăcăii rămaseră puțin pe gânduri, apoi coborâră povârnișul. După ce se uitară într-acolo, unul se scărpină în cap și spuse:

— Păi... Cum să-l scoatem, măi Gheorghieș?

— Iaca bine. O să vie tata, o s-aducă o frânghie, l-om lega și l-om trage pe mal. Călărașul se uită înspre sat: Uite-l, vine.

Peste puțin, sărea de pe cal un țăran cărunt, dar voinic.

— Uite-l colea, tată, între rădăcini.

Țăranul își scoase opincile și intră în apă până la brău, de veni lângă feciorul său. După ce privi, se scutură și zise: Haidem! Călărașul descălecă, cei doi flăcăi nu se mai codiră, veniră și dânșii. Băiețandrul se întorsese; privea de pe mal.

Țăranul desfăcu funia ce o avea încolăcită pe după umăr:

— Așa! Să-l legăm.

Își suflecă mânecile, înnodă capul frânghiei de un braț al înecatului, subțioară, apoi luă capătul celalt, îl trecu de două ori împrejurul pieptului calului și-l aduse să-l lege de celalt braț, ca un ham.

— Bine! Acum desfaceți rădăcinile.

Flăcăii dădură la o parte rădăcinile, călărașul apucă de căpăstru calul și, încet-încet, îl scoaseră în susul apei, pe mal.

Tocmai atunci venea și morarul, moș Vasile. Flăcăii îl chiuiră și dânsul coborî către ei. Era un bătrân scurt, cu mustățile roase, cu ochii mici, lucitori sub căciula albă, țuguiată.

— Da ce-i, feților? Ce-ați pescuit?

Când văzu pe cel înecat, își dădu căciula pe ceafă și se apucă de păr:

— Păi bine, mă, ce n-ați lăsat rumănul să se ducă la vale? Boclucuri de iste îmi trebuiesc mie? Și dumneata, bade Dumitre, doar ești om bătrân, și te potrivești copchiilor!

Tatăl călărașului se apropie de moșneag și-i răspunse:

— Nu ți-e rușine la obraz să grăiești așa? Da ista n-o fost și el om, ca mine și ca dumneata? Ce-i câine, să-i dau drumul pe apă?

Moșneagului îi sticleau ochii și prinse să fluiere a pagubă, apoi zise:

— Păi dacă aș fi prins pe toți umflații care au trecut pe ici, vă mai măcinam eu făină? Mai stătu puțin pe gânduri și adăugă: Pai asta-i treaba premarului.

— A lui, răspunse călărașul, mă duc să-l chem. Da până atunci dă un țol, o rogojină, să-l învălim.

— Da lasă-l, că deghe s-o-mprimăvărat, nu arde așa soarele, bodogăni bătrânul și rămase uitându-se la mort.

Ceilalți se traseră de o parte, vorbind încet.

Călărașul, văzând că n-o poate scoate la capăt cu moșneagul tehui, rupse o creangă de mesteacăn, acoperi cu dânsul mortul, apoi plecă după primar...

Vestea se răspândise repede. Oamenii din sat începuseră să se adune. Veniseră bărbați, flăcăi; câteva femei stăteau departe, cu mâna la gură, galbene de frică.

Într-un târziu, după ce le trecu mirarea, bărbații prinseră să vorbească tare. Unul întrebă:

— Măi, cine să fie?

Altul răspunse :

— O fi de prin târgul Romanului, că-i îmbrăcat în straie nemțești.

Și altul încheie:

— Dumnezeu îl știe!

Dar cum venise primarul, se desfăcu din mulțime un băietan, dădu la o parte frunzele ce acopereau fața mortului, se uită de aproape, apoi zise:

— Ista-i din Săbăoani. Îi Pintilie Iepure din Săbăoani. L-am văzut și zilele trecute în târg, își cumpăra un surduc. Îi Pintilie Iepure din Săbăoani, că doar îl cunosc.

Primarul se întoarse către notar și-i porunci:

— Atunci tilifonează mneata la Săbăoani. O fi așa cum zice băiatul.

Notarul porni, mergând încet, plecându-se când într-o parte, când întralta, ca și cum scotea un picior dintr-o groapă, ca să deie cu celalt în alta.

Deodată, ca ieșită din pământ, se repezi o babă țipând:

— Valeu, valeu, mămucuță!

Babei i se înecase și ei, mai acum câțiva ani, feciorul de-abia întors din oaste. De atunci își ieșise din minți și bătea drumurile jeluindu-se tuturor.

Se trânti la capul mortului și începu să bocească în gura mare:

— Valeu, băiatul mamei, valeu! Cum te-ai prăpădit; cum ți-ai pus capăt zilelor! Cine te-o-ndemnat la pierzanie, puiul mamei! cum nu te-o iubit nimeni pe lumea asta, de te-o lăsat să-ți răpui zilele!

Un fior trecu prin sufletele oamenilor. O femeie se bătu cu mâna peste gură.

— Păzește-mă, Doamne, că alta n-am ce zice!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Au stat cu toții până târziu povestind despre toți înecații de pe locurile acelea.

Se înserase. Notarul se găsea în treburi, trecea de la unul la altul, spunând cum ajunsese la primărie, cum telefonase la Săbăoani, la Roman, parchetului. Dar răspunsul nu venise încă.

Deodată se auzi vuietul unei căruțe purtate în goana mare. După câtăva vreme, căruța se opri, și dinăuntru sări, speriat, galben la față, un țăran. De-abia putu întreba:

— Unde-i frate-meu?

Primarul îi ieși înainte:

— Înecatul ți-e frate? Ești din Săbăoani?

— Mi-i frate, îngână venitul, căutând cu ochii spre mal.

— Apoi să-i facem hârtiile în regulă, o să vie și domnul procuror, adăugă primarul.

Țăranul vorbi ca într-aiurea:

— Păi, o să vie nevastă-sa, că i-am spus. Eu am luat căruța asta de la un vecin și m-am repezit când am auzit că l-o adus apele aici. Că îmi moare un copchil acasă... și mi-i nevasta bolnavă și n-am para frântă-n pungă. Am avut numai leul ista de parale, că vândusem un lăvicer.

Oamenii se uitară nedumeriți unii la alții, iar țăranul se îndreptă spre mal.

Când ajunse lângă înecat, dădu creanga de mesteacan la o parte, se uită la dânsul, apoi se puse într-un genunchi și-i căută buzunarul pantalonilor. Vârî încet mâna, scoase o pungă, o deschise și găsi un franc. Pe urmă se întoarse către oamenii care-l urmăriseră și zise:

— L-am găsit. Că eu i-l dădusem să-mi ieie niște făină de la moară, și el, Dumnezeu să-l ierte, s-o hârjonit cu un flăcău și o căzut, de l-o luat apa, că nu știa să-noate. Și am rămas fără de un gologan... Și mi-i nevasta bolnavă, și-mi moare copchilul...

După ce spuse acestea, se duse la căruță, se sui, întoarse calul și dădu bici.

Oamenii rămaseră în urmă, încremeniți, fără să poată scoate vreunul o vorbă.